Categorii

Parteneri

Minimalismul formei și conținutul esențializat

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Minimalismul formei și conținutul esențializat

imaginea utilizatorului Grigore Chiper

Cel mai recent volum de versuri al Călinei Trifan, Zona de respirație, este de format mai mic, potrivit pentru poemele (ultra)scurte incluse în el. Textele reduse sunt comparabile cu dimensiunea epigramelor. Această comparație nu mi se pare nici hazardată, nici întâmplătoare. Poemele Călinei Trifan conțin o esență pe care se bazează în mare parte, așa cum epigramele mizează pe poantă. Bineînțeles că poezia în general și poezia Călinei Trifan în particular au o altă tonalitate și nu cultivă umorul. Cu toate acestea, un umor involuntar se degajă, cum vom vedea, din unele poezii. Dacă ironia este o componentă frecventă a epigramei, poezia din acest volum degajă mai curând un sarcasm amar.
Nu este o premieră că poeta apelează la forme mini pentru a se exterioriza. Astfel de texte pot fi reperate în întreaga bibliografie poetică a autoarei. Noutatea cea mare este că acest volum este alcătuit numai din poeme ce reprezintă o singură respirație, ca să urmăm constatarea din titlu.
Primul poem este construit pe un contrast care transmite mesajul poetic: „Eu și cu mine/ privind un petic de cer:/ «Praful se alege de toate!»/ «Dar există și un praf aurifer!» Observăm și un alt procedeu – dialogul interior (una din cărțile anterioare se numea Soliloc), – care participă la evidențierea opozitivă. Poemul mai conține o particularitate, pe care o vom regăsi în alte texte: aparența unui optimism sau optimismul dramatic. Dacă tragismul e situat la nivelul realității, optimismul ocupă palierul pur poetic/poematic.
Cele două compartimente ale plachetei, Oscilograme și Fișa de observație, nu denotă vreo deosebire notorie, o trecere de la o tematică la alta sau de la un registru la altul. Ele au mai curând un caracter strategic sau complementar.
Deja din primul poem se remarcă utilizarea ritmului și a rimelor imperfecte, pe care le vom atesta în multe texte. În acest sens, poemele au forma unor strofe (cvasi)clasice. Am putea afirma că avem de a face cu poeme-strofe de mărime variată: de la quartete până la octete.
Poemele Călinei Trifan se aseamănă cu poezia pentru copii nu numai datorită formei scurtissime, ci și pendulării în jurul unor repere unice sau combinate: cerul (p. 7, 8), libelula (p. 10), ploaia vs. vijelia (p. 12), gând vs. trup (p. 15), inima (p. 17), muntele (p. 18), primăvara (p. 36) etc. Aceste obiecte devin nucleul unor mici ode sau devin pretexte pentru a vorbi (mai ales) despre sine și despre lume, într-un univers unde toate sunt interconectate.
Am subliniat și în alte cronici scrise la cărțile Călinei Trifan propensiunea poetei pentru gândirea și versul aforistice. Textul ei reprezintă o concrescență între butadă și rostire poetică. Puțini poeți creează în această manieră în care meditația, parabola și metafora formează o materie sincretică, aproape indistinctă. L-aș putea aminti aici pe Valentin Dorogan, un poet mai puțin cunoscut, dar care scrie aceeași poezie de frontieră.
Evident că într-o creație laconic-aforistică nu ironia va prima, ci sarcasmul. Chiar dacă nu se face abuz de sarcasm, el transpare într-o poezie marcată de realitățile noastre: „Marțea are trei ceasuri rele/ și de frica lor/ mă închid în sine/ în restul zilelor/ trăiesc din sângele/ gândurilor negre/ în cea mai bună țară din lume” (lucrări ale destinului). Într-un poem, aș crede că se face o aluzie fină la situația scriitorilor/poeților noștri în vreme de restriște: „Te las de capul tău/ la urma urmei/ și privighetoarea/ pe care între orele/ patru și cinci o ascult/ cântă și n-o interesează/ dacă are ecou cântecul ei.” (constatare) Revenirea la natura primară este posibilă doar într-un sens hilar ori sarcastic.
Unele poeme sunt adevărate perle, demne a fi incluse în antologii ale genului: „Pustiul nu bate din față/ ci dinspre inima mea/ m-aș împotrivi/ dacă nisipul nu ar fi substanța/ din care sunt făcută.” (acum aici)
Minimalismul expresiei și lapidarul conținutului deschid calea spre ambiguități și multiple interpretări, încât poemul se înfățișează ca un fel de model al „operei deschise”: „Dacă spun «greu!»/ ar fi prea puțin/ dacă răspund: «ușor!»/ e prea mult mai degrabă e strigătul/ arșilor pe rug/ până la scrum.” (portative înalte) Și în alte poeme, concizia conduce spre expresii ermetice inevitabile. Relectura este indicată pentru a scoate din suspensie unele versuri-gânduri.
Pe de o parte, poemele se caracterizează printr-un corp redus, pe de alta, o serie de teme și motive revin, încât nu numai cele două cicluri formează niște vase comunicante. Aceste teme și motive recurente, puse cap-coadă, pot fi „asamblate” în poeme mai mari asemenea jocului de puzzle. Astfel, acreditez ideea că, în ciuda minimalismului formal și a concentrării de conținut, creația poetică a Călinei Trifan poate fi cercetată, tocmai în virtutea ciclicității ei, în cadrul unui studiu sistematic.
Există câteva constante de ordin tematic și ideatic, evidențiate în timp, ale poeziei Călinei Trifan: elementele psihosomatice și meditațiile despre viață-moarte, interogația și enunțul asertiv, optimismul reținut și previziunea neagră. În această constanță exemplară rezidă decantarea și rafinarea poeziei. Ca să zic așa, Călina Trifan este poeta unei singure meserii, pe care o apropie, în cele mai bune poeme, de perfecțiune.
 
Muște moarte între geamuri”
 
Volumul lui Alexandru Buruiană se numește Acid, un titlu menit să spună mult despre conținut (îmi vine în minte – poate mă înșel – un titlu al cuiva, Vitriol, din aceeași gamă de licori). Forma acidulată e viața contemporanului nostru de oriunde s-ar afla, trăită în anxietate și stres, dublată probabil de trăsături specifice estice postsovietice.
Volumul se deschide cu poemul În pauză, o mistuire gen sado-mazo fără a se insista în prea multe cauze sau motivații, chiar dacă tema face parte din cea scoasă în titlu. Al doilea poem, Richard se spânzură, este vădit mai bun și poate fi considerat poarta de deschidere a cărții. Cauzalitatea lipsește și aici, în schimb poemul este mai bogat în epica detaliilor și în atmosfera poetică, evanescentă spre final. Dar și pe parcurs se trece cu mai multă eleganță de la un tablou la altul, fără ca salturile să fie gratuite.
Una din temele preferate ale prozei și cinematografiei anilor ’60 din secolul XX – incapacitatea/imposibilitatea de comunicare, respectiv, de înțelegere – revine în poezia lui Alexandru Buruiană, emfazată de mijloacele moderne de socializare care, în loc să ne aline cu iluzia unei comunicări mai depline, aprofundează singurătatea ființei umane: „pe aceeași bancă ne stoarcem singurătățile/discutăm despre prietenii tăi care au curajul să te îmbrățișeze/ doar pe facebook/din două mii cunoști vreo sută/restul tocătură-porc/chifteluțe-pârjoale/puncte verzi îți zâmbesc pentru câteva secunde” (Alte culori).
Instalat într-o poeticitate cariată sau, altfel, într-un tip de antipoezie, Alexandru Buruiană face uz de realitățile și obiectele sovietice – altminteri, ca și alți scriitori din generația sa –, prin care induce ideea că ceea ce avem azi nu este decât o proiecție a acelui trecut. Prezentul nu este o oglindă deformată, ci una fidelă a trecutului din care nu putem ieși. Sindromul se numește muște între geamuri și este titlul unui poem scris pe tema respectivă. Spicuim câteva versuri din final pentru a exemplifica arta poetică a autorului: „bunicul se rade cu sputnik/reflectă mucegai/ziare galbene/ cărți alfabet chirilic/păienjeniș/ muște moarte între geamuri.”
Dacă e să găsim un echivalent conținutului acestei cărți, atunci acela ar fi de thriller noir, sumbru și grotesc. „îmi bag capul în pungă/și pe voi/în saci pentru cadavre/catapultați naibii în cosmos/să vă înghită gaura neagră.” (Clei moment) Dincolo de faptul că trebuie să luăm imaginile ca trăsături ale genului (literar sau cinematografic), avem și o stare/indispoziție a autorului transmisă prin intermediul codului poetic: „nu mai văd/nicio pistă cu lumini/pe care aș putea ateriza.” (Zbor)
Chiar dacă trăim o viață mai bună decât cea partocratică și anostă din socialism, avem tot dreptul și mai ales libertatea de a ne exprima orice percepție nu numai despre trecut, ci și despre noi, viață și lume. Ceea ce Alexandru Buruiană și face în poeme variate ca mărime, densitate și aderență.
_______
Călina Trifan, Zona de respirație. Editura Pontos, Chișinău, 2020
Alexandru Buruiană, Acid. Editura Casa de pariuri literare, București, 2020