Parteneri

Minimalismul ca romantism virtual

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Minimalismul ca romantism virtual

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Dacă ne-am propune un test de identificare a autorului „într-o carte fără coperte” – Vladimir Beşleagă propunea un asemenea exerciţiu în legătură cu scrierile lui Vasilache –, poetul ar putea fi lesne recunoscut. Asta înseamnă să ai stil (inconfundabil ar fi pleonastic spus). Nu ştiu câţi fani are poezia lui Grigore Chiper, dar minimaliştii de azi ar trebui să-i cunoască opera. Formula în
care-l încadra Sorin Alexandrescu (în antologia franco-engleză din 1996) – „modernist tardiv” – e deja anacronică, poetul anticipând un curent, nu urmând (un altul).
Cu noile apariţii editoriale, G. Chiper le oferă criticilor o dublă şansă: să-i citească ultimele producţii şi să facă o retrospectivă a operei sale poetice. Poemele din antologia de la ARC1 sunt – ca şi cele din prima parte a volumului de la Charmides2 – datate, astfel încât avem şi cronologia operei. Se creează impresia că autorul pregăteşte un raport de activitate poetică. În 2013, îşi tipărea la Iaşi (Editura TipoMoldova) o antologie incluzând întreaga producţie editată, de la Abia tangibilul (1990) la Roman simulacru (2010), adevărat, privindu-şi opera cu ocheanul întors: dinspre ultimul volum spre primul. Antologia de la Arc, mai selectivă, nu mai este grupată pe compartimente care ar coincide cu titlurile volumelor. În schimb, la finele fiecărui poem este indicat titlul primei ediţii. Prefaţatoarea este aceeaşi, Nina Corcinschi (de fapt, e vorba de variante ale unei şi aceleiaşi prefeţe).
În volumul de texte recente, Formalităţi, autorul îşi datează fiecare poem din primul compartiment, justificând titlul acestuia: Poeme-jurnal 2009-2015 – dar ce este poezia minimalistă, dacă nu jurnal de stări? Lasă însă fără paşaport textele din celălalt compartiment: Retro-poeme, nişte poezii cu rimă (sic!), adevărat, una leneşă, neglijent-aproximativă, şi ritm variabil. Experimente de azi în maniera creaţiilor „de tinereţe”? Poeme de mai demult? Greu de spus dint-o privire. Şi încă şi mai greu de înţeles ne-datarea lor într-un context al funcţionării pedante a calendarului personal. L-aş putea întreba pe autor, dar prefer să operez cu datele de care dispune orice alt cititor.
Grigore Chiper fiind (încă prin Abia tangibilul) un fel de precursor al minimaliştilor autohtoni, deduc – pasager – o [posibilă] definiţie: minimalismul e romantismul virtual sau timid (aici: sfios chiar şi la o vârstă venerabilă): „Nu te pot apuca de mână/ ştrengăreşte/ la balul de absolvire/ pentru că vieţile sunt paralele/ pentru că fericirea nu există/ sau pentru alte o mie de motive/ Îmi amintesc doar de zilele strălucitoare/ ca o realitate bufantă/ Şi de vorbele stranii/ atunci când se refereau la mine// Iarna eşti mai ascunsă/ vara mai superficială/ la fel de departe în desenul romantic de pe monitor/ A dispărut până şi materia hârtiei/ Ai rămas faţă în faţă cu clipa cea repede” (În faţa monitorului).
Minimalismul lui Grigore Chiper (un intelectual pursânge în mesaj, dar şi în discurs/ scriitură), sincer şi delicat, este expresia unei iubiri adolescentine, abia atinse de umbra gândului erotic (ca delict): „Când am urcat în tren/ locul meu era liber/ cum mă aşteptam/ încât m-am putut aşeza/ lângă geamul din metrou/ Tu erai acolo/ supravieţuitoare amneziei generale/ Erai tânără/ ca zeiţa care nu îmbătrâneşte/ Te puteam urmări/ printre pasagerii fără feţe/ Am şters cu mâna geamul/ şi am citit denumirea staţiei/ fără banchete de aşteptare” (Bilet până la Amarna).
Poetul nu părăseşte definitiv baricadele postmodernismului (baricade din cărţi, bineînţeles), chiar dacă singurul lui liant cu acest curent au fost întotdeauna frecventele referinţe livreşti. Atât că aceste referinţe (culturale, nu numai literare) sunt detalii aluzive, ca în scrierile minimaliştilor, nu repere textuale, ca la postmoderni: „Lucrurile rămân singure/ ca podul cuiva tras de la mal/ în visul altcuiva/ E noapte şi întuneric şi negru/ Casa ta e între casele aglomerate/ aşa cum le-ai vedea de la mare altitudine/ Te uiţi în van/ să cauţi lumina sau măcar umbrele/ Totul e de un formalism desăvârşit” (Formalități). Sau iată un exemplu şi mai bun, în acest sens, al domesticirii referinţelor: „Eu stau aşezat/ într-un fotoliu şi caut sinonime/ pentru cuvinte rare cum e Sekai-ichi// Pe tine nu te-am găsit printre cei neplecaţi/ nici nu puteai să te arăţi/ de după fulgii preschimbaţi în dune de nisip/ de după valurile înfuriate ale oceanului/ transformate într-un peisaj marţian// Zona lui Tarkovski sau poate a lui Soljeniţîn”.
Putem să deducem şi un mic secret auctorial: pentru a obţine efectul scontat, Gr.Ch. prelucrează informaţia din cotidianul minor, trecând-o prin două filtre. Mai întâi, pentru a extrage culoarea sepia, informaţia e decantată istoric (chiar dacă „istoria” e de ieri), apoi e trecută aproape obligatoriu prin sita vibrantă a memoriei afective, a „amintirilor”(multe dintre ele sunt albe). Astfel, se obţine efectul de sfumatto, cu contururi vagi: „Trăiesc din amintiri/ chiar dacă nu am ce-mi aminti/ poate doar ceva ce seamănă cu o foaie curată/ pe care am avut de gând să-mi notez atâtea (lucruri)/ Nu mi s-a întâmplat niciun eveniment/ Nu am fixat nici măcar o iotă/ şi acum îmi amintesc de ceea ce era acolo/ şi va fi dincolo/ Trăiesc într-un spaţiu alb fără miez fără margini/ contopindu-mă cu ce a fost până/ cu ce va fi după/ Nicio fiinţă şi nici măcar un lucru/ să-mi iasă în cale/ Totul e de un pustiu imaculat desăvârşit/ pătrat alb pe fundal alb/ soare luminos/ într-o zi cu lună”.
Amintirile nu sunt un privilegiu al artistului în etate, ele sunt şi marca unor poeme ale încă debutantului: „Prin plasele întinse răzbat apele nordului/ să readucă un chip aproape uitat/ de mine sau de altcineva [...] Boarea de vânt lin adie cireşul, paltinul, bradul/ şi alte amintiri mai mărunte”. Citind aleatoriu câteva poeme din aceste cărţi, începi să ai îndoieli că ai înţeles „dinamica evoluţiei” şi mecanismul construirii lor, textele părând a fi scrise toate în acelaşi timp. Le identifici după indiciile tehnice: într-un poem de prin anul 2000 apare calculatorul (viaţa de după delete), iar în unul mai recent – reţelele de socializare (zonă). 
Poetul îşi găsise de la prima carte propriul discurs, pe care îl urmează cu fidelitate. Încercările lui sporadice de a experimenta în alte zone nu sunt foarte convingătoare. Formula unui modernism temperat (convertit atât de simplu la minimalism) l-a prins ca o haină comodă. S-a pomenit în mai multe rânduri despre formula „Abia tangibilul” ca una comună pentru generaţia sa. Fals! Titlul i-a prilejuit lui Mihai Cimpoi posibilitatea de a lipi o etichetă generaţiei, însă ea este foarte aproximativă. Acest impresionism nu a mai fost cultivat de alţi poeţi de la noi, decât, secvenţial poate, de Valeria Grosu sau Marcela Benea. 
Ceea ce îl înrudeşte pe G. Chiper cu optzecismul „clasic” este, cum spuneam, livrescul. Poemele sale nu sunt reciclări ale textelor scrise până la el (decât în formula lui Eco, adică în suma lor absolută: „cărţile vorbesc mereu despre alte cărţi”), nici replici la literatura anterioară. Dar mecanismul discursului e supravegheat textualist şi, pe lângă frecventele referinţe livreşti, avem, intermitent, decapotat mecanismul scriiturii: „Citesc cu speranţa să scap de primejdii/ să mă încălzesc./ Poţi oare comenta un psalm?/ Chem în ajutor cuvintele mele/ ce nu pot chema pe nimeni în ajutor./ Comentariul psalmului e însuşi psalmul” (Comentariu de psalmi).
Schimbările de registru fiind – la fiecare etapă – minimale, orice modificare se face observată. Una dintre căutările sale permanente (aici poetul intră în conflict cu profesorul-lingvist) ţine de punctuaţie şi stilistica grafică. În volumul de debut, chiar dacă acesta e scris în vers liber, poetul aplică punctuaţia şi ortografia clasică. La doar un an (1991), în Aici, în falset (un titlu mai curând expresionist decât impresionist), toate dispar: cuvintele sunt scrise, fără excepţie, cu minuscule, fără niciun semn de punctuaţie şi fără alte elemente grafice decât ruptura versului. Perioada albastră (1997) include poezii disciplinate, aliniate în versuri şi strofe egale (cu rimă!), cu toate semnele grafice şi de punctuaţie conforme normelor. Volumul din 2001 (Cehov, am cerut obosit) revine la grafia şi punctuaţia clasică şi la prozodia liberă, modernă. Turnul de fildeş înclinat (2005) şi Roman simulacru (2010) includ – cu mici excepţii – poeme scrise doar cu minuscule şi fără semne de punctuaţie. Cea mai recentă carte împacă cumva această bătălie: poetul renunţă la semnele de punctuaţie, dar – probabil pentru a evita ambiguităţile (mais pourquoi? – mvc) – fiecare frază nouă o începe cu majusculă. Nu se întâmplă acelaşi lucru şi în retro-poeme-le rimate, ortografiate şi punctuaţionate
clasic. 
Aflându-se la o etapă de (auto)revizuiri şi sintetizări, Gr. Chiper revine la textele anterioare. Un poem intitulat Într-un oraş, are două părţi ca două intrări într-un subiect poetic: „Eram într-un oraş de pe harta de contur/ trebuia să mă întâlnesc într-un motel […]” şi: „Eram într-un oraş de pe Google map/ trebuia să mă întâlnesc într-un motel […]”. Poezia e datată cu 2001 şi (prin virgulă) 2015, sugerând (pe cât de adevărat?) explicaţia acestor două începuturi alternative, în cheia lui Calvino. Pe de altă parte, sugerând schimbarea radicală care s-a produs în acest deceniu şi jumătate: spaţiul livresc începe să fie concurat de cel virtual. Paratextul (inclusiv „paşaportizarea” poemelor), aici, ca şi în celelalte cazuri, e parte a poemului, nu element extra-/ supra-textual. Încă o marcă a postmodernităţii. 
Poeziile cu rimă (şi cu strofe-catrene) ar putea să fie din „perioada albastră”(pentru Picasso era perioada tristeţilor), dar pot fi şi experimente actuale, à la retro. Micile ironii aici se întâlnesc intermitent şi fac parte din instrumentarul foarte personal al poetului: „Luna e sus. Unde mai poate fi?” (Parcul închis). Câteva secvenţe memorabile, minimalist-sugestive: „Pe uliţe mai întâi singuri, apoi singur”; „Dispar pe jumătate-n trecut, pe jumătate-n gând”.
Dar, în bună parte, construcţia pe carcasa metricii şi a sonorităţilor (fie şi aproximative) cheamă în acest context bizar, în acest joc al hazardului metric, cuvinte şi enunţuri de umplutură, limbajul în acest sens devenind discursiv. Uneori impresia e absolut dezarmantă (ori poate urechii mele îi scapă unele fineţuri?), poemele adunând – fără vreo aluzie că ar fi parodii – toate tarele poeziei discursive, excesiv sentimentale, cu toate truismele posibile. Ex.: „Pleci? Nu te poate mira plecarea/ pe care anotimpul o amână. Pleci, pleci, pleci./ Asta e numai o variantă, putea fi desigur şi altfel/ dar nu te schimbă faţa ploii reci” etc. (Pleci). Fidel sieşi, Grigore Chiper poate furniza deopotrivă revelaţii şi inexpresivităţi incolore. 
Poate că asta ar însemna o poetică minimală (conceptual) şi minimalistă (textual) la modul absolut (deşi titlul poemului pe care îl reproduc mai jos e o intertextualizare obraznică, iar „algoritmul” operaţiei e luat de la dadaişti): „Dacă vrei să dormi liniştit/ iei un poem de al tău/ mai vechi mai nou/ arunci toate cuvintele/ până când va arăta/ ca un pom desfrunzit/ ca o lacrimă secată/ ca un poem nescris/ Şi aşa faci cu toate textele/ până când devin «bun pentru tipar»” (Lecţia despre cub).
_________________
1Grigore Chiper, Absintos. Nori de cerneală, Antologie de poeme în selecţia autorului, Editura ARC, 2015, 144 pag.
2Grigore Chiper, Formalităţi, Editura Charmides, 2015, 84 pag.