Parteneri

Mierea

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Mierea

imaginea utilizatorului Mariana Codruţ

Nana-bătrînă ne-a primit în cerdac. Cu mîna durdulie şi inel de aur pe un deget ne-a arătat băncuţele, iar noi ne-am aşezat cu mîinile în poală. Eu am cercetat faţa nanei: avea mustăţi. Şi un neg cu mustăţi. Pe sub streaşina baticului, mi-a aruncat şi ea o căutătură furişă, zîmbind abia. După-aceea, s-a întors şi s-a dus, tîrîndu-şi pîslarii, în bucătărie. Şoldurile i se ridicau, uriaşe, cînd în dreapta, cînd în
stînga. În cerdac era umbră, numai pe lîngă perete se furişa un coridor îngust de soare dinspre grădină. Mama mi-a făcut semn cu ochii spre o pisică albă tolănită lîngă piciorul meu stîng. Am mîngîiat-o cu talpa, a căscat şi s-a întins lung. Nana-bătrînă s-a întors tot tîrîndu-şi pîslarii, iar ţîţele ca două globuri i se legănau moi cînd în dreapta, cînd în stînga sub capotul de diftină. Aducea o tavă. A pus-o pe altă băncuţă, din faţa noastră. Şi am văzut două farfurioare alb-albăstrii, cu cîte un cerculeţ galben pe margine şi cu două linguriţe dînd pe dinafară de miere. Linguriţele aveau nişte semne pe cozile groase, cu pete verzi printre semne. Şi se oglindeau în paharele de cleştar, pline aproape pînă-n buză cu apă.
- Poftim, gustaţi! a spus nana către noi. Apoi s-a aşezat şi dînsa cu mîinile în poală, fosăind.
Am apucat linguriţa mea, cu multă băgare de seamă, şi-am încercat s-o duc la gură. Dar n-a fost chip, farfurioara se ţinea de ea. M-am uitat pe furiş la mama. Mama o luase în mînă şi o ridicase pînă sub bărbie (din miere, un ochi auriu i se uita drept în ochiul dinspre mine!). Am făcut şi eu la fel, apoi am reuşit să duc şi linguriţa la gură şi am început s-o ling încet, mai întîi dedesubt, unde rămăsese un mic ţurţure de aur, apoi lateral, în ambele părţi: mirosea a Paşte! Care miroase a cozonaci făcuţi cu noaptea-n cap de mama, din făină cu plămădeală, rahat, scorţişoară, rom, vanilie şi coajă de lămîie în zahăr, ţinute mult timp ascunse în odaia cea bună, ca să nu dăm noi iama prin ele. Mai mirosea mierea a ceva, dar încă nu găseam a ce; aşa că am băgat linguriţa în gură, încercînd să înghit tot odată. Numai că limba şi dinţii mi se încleiaseră. M-am foit. 
- Ia cu apă, m-a îndemnat nana zîmbind. E bună?
- Tari-i bună!, am mormăit, dînd hotărîtă din cap. 
- Bună, dar puţină, a oftat ea...
- Îi bună, că-i di la Dumnezău, a zis mama. Albul ochilor săi albaştri se înroşise... 
- Eu m-am aplecat într-o parte şi m-am uitat la cer, unde stătea Dumnezeu. Da, cu siguranţă de acolo venea! („Aşa a spus şi Plinius cel Bătrîn!”, i-am şoptit eu-cea-de-acum fetiţei la ureche. Dar nu m-a auzit. Normal, numai eu-cea-de-acum pot s-o aud pe ea.) Am mîncat tot, mulţumită că m-am dumirit, în fine, a ce mai mirosea mierea: a lumînărele şi a flori de mierea-ursului din grădină, prin care toată ziua umblau bondarii, albinele şi fluturii. 
 
Pe urmă, m-au trimis să mă joc, iar ele au intrat în bucătărie. „Să nu ieşi în drum, că trec maşini! mi-a hotărît mama, întorcîndu-se din uşă. Terminăm treaba, apoi vini mama…” M-am dus la poartă, sub tei, şi le-am dat roată cu ochii: aveau coroane atît de mari, încît acopereau jumătate din ogradă. Fîntîna era cu capacul pus, nu puteam să mă uit la apă. Nici în grădină n-am putut intra, fiindcă poarta era prea înaltă ca să ajung la zăvor. M-am aburcat pe gardul de la drum, dar de-acolo n-aveam ce vedea: doar rar cîte o maşină, ridicînd un nor de colb, şi din cînd în cînd cîte un om. Ce le-o fi plăcut florilor galbene de „mărită-mă, mamă” de lîngă fîntînă de se uită toată ziua peste gard? – m-am întrebat. Eeee, dar pe uliţa noastră n-ar avea nici atît de văzut, nu trec decît vacile, dimineaţa şi seara, vecinii noştri, cîte o căruţă sau vreun tractor… M-am dat jos, am zgîriat cu o pietricică un şotron pe cărare şi-am început să joc. Pisica albă m-a urmărit cu atenţie o bucată de vreme, pe urmă a dispărut. Cînd mi s-a făcut cald, m-am aşezat în iarbă şi-am măsurat casa, cu un ochi închis din cauza soarelui asfinţind în spatele ei: phiii, era mai mică decît a noastră! Deci nu toţi boierii trăiesc în palate, m-am gîndit, amintindu-mi ce spunea tata despre nănaşii lui de cununie: „Oameni grei, dom’le! Au copii cu carte! Boieri, te joci…?”. Dar, dacă au o casă aşa mică, poate nici nu sînt boieri? Păi, au miere… şi inel de aur… şi vorbesc boiereşte: „Poftim, gustaţi!”… Şi au şi tei la poartă! Cine să aibă, dacă nu boierii, miere, şi inele de aur, şi tei la poartă?
 
Mama a ieşit din casă, fug la ea şi o iau de o mînă: are pielea jilavă şi aricită. În cealaltă ţine un pachet. Nana-bătrînă coboară cele trei trepte de piatră ale cerdacului tare greu. Ştiu şi de ce, i-am văzut odată labele picioarelor: are nişte bolfe cît pumnul pe laturi, iar degetele se încalecă uite-aşa! Cum altfel să mergi cu asemenea picioare? Şi cu asemenea pîslari grei… Ard de nerăbdare să aflu ce-i în pachet. Dar în drumul spre poartă, care nu e lung, mergem şi ne oprim, mergem şi ne oprim, mergem şi iar ne oprim: nana îi povesteşte mamei cîte-n lună şi-n stele: despre fiicele ei de la oraş; despre bărbatu-său, fost jăndar, acum bolnav, şi cine ştie despre cîte altele. Cînd ajungem la portiţa pe care abia-abia o deschide, spune către mama, şuierînd aerul pe nas: „Bine, fină, te mai aştept!”. Noi salutăm amîndouă într-un glas: „Săru’ mîna, nană!”. 
Mama mă îndeamnă: „Hai, repejor, că acuş îi noapti şi i s-o lungit porcului gîtu’ cît s-o uitat pisti gard după noi: nu mai vin fetili istea să-mi deie papa?”. Dar eu nu rîd, ci ating pachetul cu un deget: „Ce-ai acolo?”. „Las’ că vezi acasă, hai, hai-hai...” Merg repejor, dar botoasă. Mama zîmbeşte: „Nana-bătrînă ne-o dat un borcan cu mieri, na!”. Mă uit mirată: păi mierea nu poate fi decît puţină, adică o linguriţă-ochi! N-a spus chiar dînsa: „Bună, dar puţină”? Şi acum vorbim de borcane? Hm, parcă mai ştii?!... Că doar şi despre covrigi crezusem că aşa sînt, tari ca piatra, cum îi cumpăram de la Borţos, pînă ce ne-a adus tata covrigi moi din Iaşi. Dar cu glas tare nu zic nimic. 
Mama începe să cînte uşurel: Saaaaara pe deaaal, buciumul sună cu jaaaaale… Eu îi strîng mîna mai tare şi-o urmez: Saaaaara pe deaaal, buciumul sună cu jaaaaale… Şi depănăm amîndouă din picioarele goale prin colbul călduţ.