După mai multe cărți de poezie și proză, tânăra și pro­lifica autoare Doina Postolachi revine în forță cu un nou volum, un bildungsroman, Ambroise, personajul feminin central al căruia este o „selfmadewoman”, după cum menționează Ioan Groșan într-o notă de pe coperta a patra a cărții. Este povestea unei femei care se reconstruiește, și fizic și spiritual, după un teribil acci­dent. Romanul a luat premiul pentru proză al Uniunii Scrii­torilor din Moldova pentru 2017, iar noi am realizat un interviu cu autoarea, cu prilejul acestui fericit eveniment.
– Dragă Doina Postolachi, ai câștigat în acest an premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru romanul Ambroise și te rog, cu această ocazie, să primești felicitările noastre. Dintr-o postare a ta pe FB, am înțeles că ți l-ai dorit foarte mult, așteptându-l ca pe o confirmare, dar și ca pe un miracol. S-a întâmplat: ce simți acum?
– Ana, mă bucur mult să ne reauzim și să schimbăm câteva cuvinte după atâția ani și cu această frumoasă ocazie! M-a bucurat tare mult acest premiu – nu mă așteptam. Eram pregătită să visez la el o viață întreagă... Avem mulți scriitori foarte buni, în fața cărora nu m-aș fi încumetat să cred că aș putea câștiga. Este o onoare că am participat alături de ei, că mi s-a acordat acest premiu de maturitate și de recunoaștere.
– Romanul tău, cel premiat, tot despre miracole vorbește, despre reconstituirea, redefinirea unui destin, mai ales. Știu că ești un om spiritual, religios, ceea ce presupune „semne și minuni”. Făcând comparație cu primul tău roman, 601 sau Valiza cu busole, constat o schimbare radicală de dispoziție, de suflu. Cum ai parcurs această distanță? Ce s-a întâmplat și ce anume a determinat această evoluție?
– E o adevărată epopee, un traseu foarte... interesant. Necazurile te apropie de Dumnezeu, îți reevaluează prioritățile, te reeducă, îți călesc voința, te ajută să înțelegi și să practici iertarea, să iubești oamenii, viața. Te învață să-ți accepți singurătatea, ajungi să vezi în ea o binecuvântare. În momentul lui 601... sufeream de singurătate, nu o puteam accepta, nu voiam să mă împac defel cu ea. De acolo și până la Ambroise au trecut douăzeci de ani. Romanul 601... a apărut în 2011, prima ediție, și a doua în 2016. Dar 601... s-a născut în 1998, de fapt. După douăzeci de ani mi-am acceptat, în sfârsit, singurătatea ca pe un privilegiu, ca pe o binecuvântare și ca pe o primă condiție pentru scris. Sunt singurătăți total diferite. Una era maladivă și distructivă, iar a doua e constructivă și vitală. Am zis să fac ceva frumos din toată această singurătate. Și, dacă eu nu pot fi în lume și printre oameni, măcar cărțile mele să fie.
– Deși te-ai născut și ai debutat literar la Chișinău, locuiești acum la București, cărțile ți le editezi tot în România, și aș vrea să te întreb unde te simți mai bine, unde ești mai acasă, în sensul muncii scriitoricești, bineînțeles. Cum te-ai adaptat în mediul literar bucureștean, cu cine te-ai împrietenit, cu cine comunici dintre scriitorii din România? Dar cu cei de aici ai păstrat vreo legătură?
– „Acasă” sunt acolo unde am cărți bune de citit și unde scriu. „Acasă” e în siguranța sentimentului că îl am pe Dumnezeu cu mine. „Acasă” sunt în inimile celor care mă iubesc și care au nevoie de mine. Dar în plan fizic, geografic, mă simt „acasă” prin binecuvântarea de a mă fi născut româncă, norocoasă de a o avea pe mama, Veronica Postolachi, profesoară de română, norocoasă că întâlnesc oameni frumoși. Cu o bucată de cer în ochi, mă simt acasă oriunde.
M-a descoperit domnul Ioan Groșan, în 2011, și pot spune că am devenit prieteni din momentul în care mi-a îndrăgit moliile (cartea de poezie Poeme cu Molii). Mulțumită dlui Groșan, am cunoscut foarte mulți sriitori, poeți, critici literari, cântăreți, compozitori, pictori, sculptori, profesori, foarte multă lume bună, nume importante în lumea culturală, literară și artistică. Dar a avea prieteni presupune să petreci timp cu ei, pe când condiția mea fizică nu-mi permite să fiu prezentă la colocvii literare, lansări de carte, simpozioane, evenimente literare, culturale și nici măcar la o cafea. Îi păstrez pe toți acești oameni minunați în inimă, recunoscătoare pentru minunea de a-i fi întâlnit măcar o dată.
– Știu că, la București, în studenție, ai mers la cenaclul lui Mircea Cărtărescu, de la Facultatea de Litere. Ce amintiri ai, legate de acea perioadă? Te-a influențat în vreun fel?
– M-a uimit memoria ta, Ana – e colosală!!! Uitasem că ți-aș fi povestit cândva despre cenaclul de la Litere. Și, dacă am povestit, o fi fost tocmai pentru că, țin bine minte, voiam neapărat să știu tot ce mișcă încă din primul an al venirii mele în București, în 1998 – pentru că mereu m-am simțit pe dinafară, mereu aveam sentimentul că îmi scapă lucruri, că trec pe lângă oamenii cei mai interesanți, astfel încât am început să frecventez acel cenaclu, dar trebuie să recunosc că am fost ușor dezamăgită. Poate pentru că eu sunt altfel sau pentru că pe atunci nu îmi plăcea nimic și nimic nu mă putea smulge din adânca mea nefericire, care mă înghițea ca o mlaștină.
– Descriai în 601... experiența, deloc fastă, a unei tinere basarabence plecată să studieze în România și care se ciocnește cu un tsunami de discriminare, probleme și decepții. Înțeleg că venea și din niște trăiri și sentimente reale, ale tale. Totuși ai ales să rămâi și să te realizezi la București. Acum ce crezi despre perioada aceea din viața ta, inclusiv aceea în care îți scriai 601...?
– A fost, într-adevăr, un șoc venirea mea la București. Inadaptarea a contat mult, m-a obligat la introspecție. Numai așa am căutat și am găsit un refugiu în cărți și în scris. Totuși „Eul” din 601... este unul colectiv; în numele tuturor basarabencelor care s-au confruntat și încă se confruntă sau poate se vor mai confrunta cu probleme similare am scris. Desigur, sunt și unele momente biografice în roman. Cartea are o structură hibridă, ceva între ficțiune și biografie, între jurnal și roman. Era nevoie și de personaje fictive, de locuri și de acțiuni fictive, pentru a le completa pe cele reale și biografice. Ele sunt firele care leagă acțiunile între ele, dându-le coerență și actualitate. Romanul 601... a fost un semnal de alarmă.
Acum, e cu totul altceva decât atunci, cu douăzeci de ani în urmă. Acum sunt fericită aici, în România, mă simt bine. Îmi era frică de viitorul pe care încercam să-l ghicesc atunci – adică prezentul de acum. Acum însă sunt în viitorul de care îmi era teamă – adică în acest minunat prezent – și îmi dau seama cât de crude și necruțătoare mi-au fost fricile.
– Ești o scriitoare prolifică, ai editat deja nouă cărți, urmează a zecea. Ai debutat în 2003, dar până în 2011 nu ai mai publicat nimic. De atunci și până acum ai scos în medie câte o carte pe an. Care e rutina ta, de ce ai nevoie ca să poți scrie? Ai ore preferate ale zilei, tabieturi, ritualuri etc.?
– Nu am niciun secret. E pur și simplu neputința de a fi printre oameni. Nu pe cât mi-aș dori să fiu cu oamenii și să mă bucur de ale vieții împreună cu ei. Condiția fizică mi-a impus limitări – merg în baston, iar când ai baston nu îți faci ușor prieteni sau te evită și cei pe care îi aveai –, dar limitări prielnice. Am compensat pe altă parte însă. Astfel, mi-am creat alte societăți în cărțile mele, mi-am făcut prieteni noi, de hârtie: personajele din poezie și romane. Nu m-am putut plimba prin București, prin România, dar m-am plimbat, în romanele mele, prin Brazilia (cu Scrisul, între vindecare și destin), Italia (cu Maeștri din cotidian), Anglia (cu Vicii. 18+), Franța (Ambroise), Spania și America (Un secret în Los Angeles). Sper să mă ajute Dumnezeu să ajung și prin alte țări, cu alte cărți, viitoare.  Din dor de Dumnezeu și de oameni, scriu. În rest, e multă muncă. Multă muncă. La orice oră din zi și din noapte. Zile și nopți în șir. Recordul pe care l-am bătut a fost de șaptezeci și două de ore de scris non-stop, fără somn. Nu pot scrie altfel decât așa. Între cărți mă mai odihnesc, în rest, nu dorm, nu mănânc, motiv pentru care mă mențin așa de „suplă” .
– Te ajută cineva să-ți promovezi cărțile sau o faci de una singură? Cine sunt editorii cu care colaborezi în România? Există deosebiri între piețele editoriale de pe cele două maluri de Prut? Dacă da, care ar fi cele mai pregnante?
– Bună întrebare. Nu am niciun fel de promovare ieșită din comun. Mă promovează recenziile făcute cărților mele de poezie și proză, publicate în importante reviste de cultură: România literară, Luceafărul, Vatra, Crai Nou, Bibliopolis, Agențiadecarte, Contrafort, dar și cititorii mă ajută să îmi promovez cărțile. De fiecare dată când primeam impresii de lectură, le plasam pe site. Acum nu mai pot face asta, am probleme cu site-ul – pe viitor îmi voi face altul și voi continua să plasez impresiile primite. Articolele bloggerilor iarăși sunt de un imens ajutor!
Până acum am colaborat cu edituri foarte bune și din Moldova, și din România: ARC, Prometeu, Pontos, For You, Eikon, Tracus Arte. Cât despre deosebirile dintre piețele editoriale din Basarabia și România, nu mă pot pronunța pentru că nu le cunosc. Sau nu, deocamdată.
– Ceea ce m-a emoționat pe mine în mod deosebit în cartea ta a fost dedicația. L-am cunoscut pe fratele tău Călin, tânăr pictor, foarte promițător, înainte să plece la Cluj și să i se întâmple un stupid accident care i-a luat viața. Am asistat și la expoziția de pictură, de comemorare a sa, de la Biblioteca „Onisifor Ghibu”, când tu ai promis, fiind încă elevă la Liceul „Mircea Eliade” din Chișinău, că, dacă vei scrie cândva o carte, i-o vei dedica. Ai scris mai multe cărți, de ce anume cu Ambroise ți-ai onorat acea promisiune din adolescență?
– La întrebarea asta a ta, Ana, mi s-au umezit ochii. Într-adevăr, nicio carte nu i-a fost dedicată special lui Călin. Ambroise este singura. I-am dedicat-o, probabil, pentru că este despre pictură, despre pictori și destinul de pictor. Nu mi-am explicat minunea de a fi scris această carte și de a o fi editat exact în 2017, anul când Călin ar fi împlinit patruzeci de ani. A fost un cadou făcut lui... Încă mă întreb dacă i-am făcut-o cadou eu sau dacă mi-a făcut-o cadou Călin – întrucât am avut puternica senzație că el însuși mi-a descoperit-o pe Ambroise și mi-a dăruit cartea... De „dincolo”... Mi-aș fi dorit să o fi creat pe Ambroise cu douăzeci de ani în urmă, poate astfel soarta lui Călin, astăzi, ar fi fost alta...
– Îți mulțumesc, Doina, pentru această discuție – emoționantă și pentru mine –, dorindu-ți împlinirea celor mai colorate vise ale tale și noi pagini de carte, frumoase, bune, rezistente și puternice, așa cum ești și tu, draga mea!
August 2018