Parteneri

Memoria unei tragedii, prezentul unei degringolade

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Memoria unei tragedii, prezentul unei degringolade

imaginea utilizatorului Vitalie Ciobanu

Posibila ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană, după referendumul din 23 iunie 2016, a pus pe jar o lume întreagă. Să nu uităm că am avut şi noi, românii basarabeni, „exit”-ul nostru, expulzarea noastră din Europa: la 28 iunie 1940. Dar fără dezbateri naţionale, fără referendum, fără un vot democratic în Parlament. A fost un dictat. Dictatul lui Stalin impus României, a fost represiune şi ocupaţie militară.
Ziua de vineri, 28 iunie 1940, în trei secvenţe. Spicuiri ale unor martori oculari.
„Nu ne vine a crede că toate aceste lucruri au avut loc în timp şi în spaţiu, scria mai târziu părintele Ţepordei în gazeta „Raza”, renăscută la Bucureşti în august 1940. Nu numai transnistreanul Dumitraşcu plângea, ci toţi călătorii din trenul 7070. Nedumeriţi, copiii îi întrebau pe părinţi ce se întâmplă… Trei minute mai târziu, şirul lung de vagoane s-a prelins pe lângă Biserica Mazarachi, bătrâna ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, şi plânsetele s-au înteţit. Părintele paroh Păduraru, rămas să-i înfrunte cu crucea în mână pe invadatori, ieşise în odăjdii de sărbătoare în umbra vechii zidiri, cu faţa, de asemenea, scăldată în lacrimi, spre a-i binecuvânta pe bejenarii din tren. Curând s-au ivit în privirile tuturor pietrăriile Ghidighiciului şi Chişinăul a dispărut după siluetele lor albicioase. În gările de popas, lumea de pe peroane nu ştia ce să facă: să urce sau să lase trenul să treacă? La rândul lor, călătorii din tren coborau cu iuţeală pe terasamente şi reveneau în compartiment sau pe culoare cu bulgări de pământ, cu smocuri de iarbă, cu flori. Fiecare dorea să rămână cu o ultimă amintire din Basarabia, cât mai consistentă şi vie.”
„Prin gloata ostilă, cu mâinile fluturânde, cu pumnii strânşi, cu rânjete ameţite pe buze, coloana militară înainta încet. Mulţi ne asigurau că fuga era inutilă: „Opriţi-vă, curând vin tancurile sovietice!” Alţii strigau: „Basarabeni, rămâneţi la casele voastre, la ai voştri!” Dar ostaşii, câţi ar fi fost îndreptăţiţi să răspundă acestui apel, căzuţi în muţenie, nu se clinteau din maşini. Nu se poate, gândeam, să nu fi înţeles, singuri şi neajutaţi, ce tragedie se petrecea. Aşa, bravi prin muţenia noastră cum arătam, am străbătut umiliţi străzile botezate cu nume de voievozi iluştri, mai viteji decât noi sau, s-o spunem pe nume, mai viteji decât cei din ordinul cărora evacuam Basarabia. Şi ce altceva s-ar mai putea spune? Am suportat cu o semeţie ciudată efluviile de simpatie ale celor ce ne-au condus din priviri cu ochii împăienjeniţi de lacrimi. Şi tot aşa am suportat şi dispreţul celor ce ne arătau pumnii…”
„Marea bejenie de pe Şoseaua Hânceştilor e în toi. Se mişcă o avalanşă întreagă de oameni şi vehicule, în zgomot infernal, sub praf şi arşiţă, pe şosea şi pe alături. Figurile comandanţilor sunt crunte, abia îşi stăpânesc revolta. Şiroaie de sudoare brăzdează feţele soldaţilor chinuiţi de arşiţă şi de sete. Pe drumuri şi pe cărări lăturalnice merg ţărani, părăsesc câmpul. Apoi, în ceasurile acestea grele, ne mai vine a munci? Ne mai trage inima? „Plecaţi? – întreabă un bătrân. Dar noi?... Vai de capul nostru!...” Şi-şi face cruce. Îl podidesc lacrimile. Satele tac. Muţenie de mormânt. În aşteptarea primejdiei, numai târgurile şi oraşele sunt pline de activitate.” 
(Mihai Pelin, „Săptămâna patimilor, 23-28 iunie 1940. Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei”)
Degeaba aşteptăm gesturi reparatorii de la politicieni, dacă noi, intelectualii, facem prea puţin ca memoria acestei tragedii să nu se şteargă.
 
***
Brexitul va croi, se spune în aceste zile, o altă hartă politică a Europei şi Republica Moldova va fi afectată de aceste consecinţe, pentru că nimeni azi nu poate trăi izolat de restul lumii. Est-europenii, în orice caz, au motive serioase de îngrijorare. O eventuală ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană va lăsa ţările din fostul bloc sovietic, azi membre ale clubului occidental, mult mai vulnerabile în faţa agresiuni ruseşti, pentru că Londra era partenerul transatlantic cel mai fidel al Washington-ului în Europa şi un actor puternic şi exigent faţă de Rusia lui Putin. În lipsa britanicilor, comentează presa internaţională, Bruxelles-ul şi îndeosebi tripleta franco-italo-germană s-ar putea dovedi mai concesive în ce priveşte sancţiunile împotriva Rusiei.
Cea mai categorică şi mai sumbră apreciere formulată la Chişinău pe seama referendumului britanic din 23 iunie 2016 aparţine analistului de politică externă Victor Chirilă, care a spus: „Brexit înseamnă timpuri incerte pentru UE. Extinderea UE, cu regret, s-a terminat... De-acum încolo, UE va fi preocupată de propria supravieţuire… Moldova a ratat pe veci şansa aderării la Uniunea Europeană ca stat independent... Suntem singuri în faţa unor furtuni iminente”. Această opinie a fost criticată de Dumitru Diacov, preşedintele de onoare al Partidului Democrat de la Chişinău, un veteran al politicii basarabene. Dl Diacov s-a arătat deranjat de pesimismul lui Victor Chirilă şi a ţinut să sugereze mai multă înţelepciune şi cumpătare: „Autorii declaraţiilor respective trebuie să înţeleagă că orice schimbare a frontierelor în Europa nu se va face fără ruşi. Mai ales într-o Europă slăbită! Aşa că să ne căutăm de treabă, să muncim, să demonstrăm că suntem europeni prin tot ceea ce facem... Şi fără panică!”
Iată o „altercaţie” care spune multe despre cum s-a făcut politică la noi în ultimii 25 de ani: guvernanţii şi-au dorit banii europeni, dar n-au făcut reformele cerute de Europa, şi au avut nevoie de „ruşi”, au invocat mereu „interesele de mare putere” ale Moscovei pentru a împiedica apropierea Republicii Moldova de România. O ilustraţie perfectă a acestei duplicităţi ne-a oferit alianţa ad-hoc dintre democraţi, socialişti şi comunişti, care au votat în parlament pentru investigarea activităţii ONG-ului „Onoare, Demnitate şi Patrie”, organizaţie a unor tineri basarabeni studioşi care militează pentru Unire. Or, dacă ţii la independenţa Republicii Moldova, adică la bunăstarea cetăţenilor ei, nu doar la bunăstarea clanului din care faci parte, nu-ţi delapidezi, nu-ţi pârjoleşti ţara.
Pentru că nimic în Moldova nu este ceea ce vrea să pară. Condamnarea lui Vlad Filat într-un proces închis, ignorarea opiniei publice interne şi a partenerilor occidentali, care au criticat această secretomanie, adaugă o bilă neagră la imaginea mult prea şifonată a justiţiei moldoveneşti. Dacă au fost furaţi „banii poporului”, de ce poporul este ţinut la uşa sălii de tribunal, de ce i s-a refuzat dreptul să urmărească dezbaterile, să audă acuzaţiile procurorilor şi argumentele apărării, să asculte pledoaria inculpatului? Vlad Filat nu este un oarecine, a fost prim-ministru şi preşedinte al unui important partid de guvernământ de care se leagă evoluţia Republicii Moldova pe calea integrării europene. Sunt moldovenii atât de infantili încât să nu poată înţelege subtilităţile unui proces judiciar, sau invers: guvernanţii se tem de perspicacitatea alegătorilor?...
Unii comentatori spun că şi reţinerea subită a lui Ilan Shor – principalul suspect în devalizarea băncilor, cel a cărui mită enormă de 250 de milioane de euro, dată lui Filat, nu a mai putut fi demonstrată în instanţă –, este doar o stratagemă (o fumigenă) pentru atenuarea impresiei produse de condamnarea lui Vlad Filat.
Imediat după pronunţarea acestei sentinţe, spaţiul public a fost invadat de noi dezvăluiri legate de „jaful secolului” în Moldova. Mihail Gofman, fost şef-adjunct al Serviciului CNA pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor, şi Serghei Sagaidac, fost şef al Secţiei prevenirea spălării banilor şi monitorizarea tranzacţiilor în cadrul Băncii Sociale, au descris un tablou sinistru, o lume feroce a gangsterilor cu guleraşe albe, care nu ezită să-i lichideze pe martorii incomozi. Cred că un Damiano Damiani, un Francis Ford Coppola sau un Martin Scorsese ar fi putut doar să regrete că şi-au făcut prea devreme filmele despre Mafia sau că nu mai au cum, unii dintre ei, să profite de nişte surse de inspiraţie şi documentare pe care le oferă lumea interlopă din Republica Moldova, cocoţată în înalte fotolii ale administraţiei de stat sau private…
Vom mai avea probabil dezvăluiri, zvonuri, „scurgeri de informaţii” şi replici. Dosarul miliardului furat va aduna alte file incitante şi… fantasmagorice. Pentru că orice informaţie-bombă, care va mai fi aruncată pe piaţă, va primi în contrapondere contestaţii la fel de vehemente. Opinia publică va rămâne dezorientată şi frustrată. Tot ce merită să reţinem din acest tir încrucişat – declanşat în contextul campaniei electorale pentru alegerea preşedintelui – este că aproape toate instituţiile statului moldovean, abilitate cu apărarea legalităţii şi în speţă cu supravegherea securităţii în sectorul bancar, au capotat. Angajaţii lor nu şi-au făcut datoria. În cel mai bun caz, au transmis rapoarte şefilor, care le-au ignorat, sau poate li s-a recomandat „să-şi ţină gura”, dacă vor să nu aibă probleme. Conducătorii acestor structuri au fost avansaţi în grad, li s-au acordat importante distincţii guvernamentale, în timp ce Basarabia era furată ziua în amiaza-mare.
Şi mai înţelegem un lucru: adevărata luptă pentru independenţa şi bunăstarea acestei ţări ar trebui să înceapă prin reformarea radicală a instituţiilor oficiale, cangrenate de incompetenţă şi imoralitate. Or, deocamdată, singura bătălie care se poartă în Republica Moldova este pentru „independenţa” corupţiei şi fărădelegii. Pentru independenţa de Bucureşti, de Bruxelles, de Washington… dar mai ales de cetăţeni. Şi capătul acestei lupte nu se întrevede.