Parteneri

Melancolia ca surogat politic (Enzo Traverso, Mélancolie de gauche. La force d’une tradition cachée, XIXe – XXIe siècle)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Melancolia ca surogat politic (Enzo Traverso, Mélancolie de gauche. La force d’une tradition cachée, XIXe – XXIe siècle)

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

Ce-i mai rămîne, astăzi, „stîngii” politice și culturale după implozia comunismului din 1989? Cum poate spera ea să recîștige adeziunea mulțimilor în jurul unui proiect federator? Răspunsul – paradoxal – la ambele întrebări este următorul: prin forța melancoliei. Așa s-ar putea rezuma teza cărții pe care o comentez astăzi. O teză, fără îndoială, ciudată, cum voi arăta puțin mai încolo.
Născut în Italia în urmă cu 59 de ani, absolvent al Universității din Genova și doctor al prestigioasei École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris (1989), Enzo Traverso este un exponent tipic al globalizării contemporane, care nu a ocolit nici mediul academic. După un stagiu de mai mulți ani ca profesor de științe politice la Universitatea „Jules Verne” din Picardia și membru CNRS, autorul s-a strămutat peste Atlantic, la Cornell University, unde predă, de la un timp încoace, istoria intelectuală și pe aceea a ideilor politice. Enzo Traverso nu este un istoric „pur”. Dar, toate publicațiile lui au legătură cu istoria, fie că este vorba de studiile și cărțile despre totalitarism, evreii germani și Holocaust (Shoah), fie – mai recent – de memoriile conflictuale și raportul dintre memorie și istorie. Acesta este, de fapt, „miezul” preocupărilor istoricului (să-i spun, totuși, așa). Ne-o arată și ultima sa carte.
Subiectul ei este tot memoria, însă, de astă dată, sub o formă mai aparte: melancolia. Definiția (psihologică) a acestui sentiment este arhicunoscută: rememorarea a „ceva ce a fost” (ființe dragi sau circumstanțe) definitiv pierdut; replierea într-o lume a durerii și amintirilor. Mai înainte vreme, bunăoară, în Evul Mediu, melancolia era nu o stare a spiritului, ci o gravă disfuncție somatică, provocată de un dezechilibru umoral (excesul de „bilă neagră”). Inevitabilă în apropierea anotimpurilor reci, melancolia era starea „normală” a senectuții. Dar, dacă ea se instala mai devreme, la vîrste tinere sau în perioadele calde ale anului, atunci era tratată ca o maladie și se vindeca prin schimbarea dietei alimentare și a modului de viață.
Nu, însă, această melancolie este aceea avută în vedere de Enzo Traverso. În sensul cultural și politic în care o interpretează autorul, melancolia este forma prin care „stînga” mondială a păstrat amintirea tuturor încercărilor sale eșuate de schimbare a societății, începînd cu insurecția iacobină și terminînd cu proiectul avortat de revoluție al lui „Che” Guevarra și căderea guvernului Allende din Chile, în 1973. Altfel spus, melancolia „stîngii” este expresia memorială a unui șir întreg de virtualități care „n-au fost să fie”.
Marxismul – afirmă Traverso – a întreținut, tot timpul, o relație privilegiată cu memoria și a integrat-o proiectului său de societate. Timp de un secol și mai bine, amintirea seriei de eșecuri care au marcat, de-a lungul timpului, lupta pentru emancipare a „claselor muncitoare” (cu alte cuvinte, tradiția lor „revoluționară”) nu a fost nicio clipă trăită sub semnul unor ratări ireparabile. Dimpotrivă, ideologia creată de Marx și Engels (Lenin nu este amintit de autor, în acest context, decît o dată sau de două ori) a inserat-o într-o dialectică originală a temporalității, interpretînd aceste eșecuri ca tot atîtea etape pe „drumul” care „ducea”, inevitabil, la victoria socialismului. „Memoria – scrie Enzo Traverso – nu a fost [pentru marxism] un obiect de cult, [ci] a fost integrată luptelor [de clasă],... nefiind cultivată decît în raport cu un angajament politic” (p. 18-19). Orizontul acestei memorii era, paradoxal, viitorul, nu trecutul. Leon Troțki, citat de autor, a exprimat cel mai bine neobișnuita relație cu timpul a comilitonilor săi, atunci cînd a scris (în forma unui oximoron aproape exemplar) că „noi, marxiștii, trăim cu tradiții, dar nu sîntem, din cauza asta, mai puțin revoluționari”. Și mai departe: „am studiat și păstrat vii tradițiile Comunei din Paris..., apoi tradițiile [revoluției] din 1905, care ne-au hrănit, pregătind a doua revoluție. Coborînd în trecut, am legat Comuna de zilele din iunie 1848 și de marea Revoluție franceză” (p. 90). Într-un cuvînt, toate înfrîngerile trăite de antecesori au fost pentru marxiști nu numai un imbold și o sursă de inspirație, ci și expresia desfășurării unui plan providențial, sortit să se împlinească în societatea egalitară a viitorului. Autorul analizează, cu minuțiozitate, această viziune în capitolul al II-lea al cărții („Marxisme et mémoire”) și o exemplifică în capitolul al III-lea („Images mélancoliques. Le cinéma des révolutions vaincues”), prin filmele neo-realismului italian și ale altor cineaști de stînga, din Europa și America de Sud, care au imortalizat pe peliculă episoade și eroi locali ai luptelor pentru libertate. Tot ca o exemplificare a aceleiași percepții trebuie citită și scurta evocare biografică a lui Walter Benjamin (filosof, estetician și critic literar evreu de expresie germană, născut la Berlin, refugiat în Franța și mort la Portbou, în 1940, pe cînd încerca să treacă în Spania), care, în reflecțiile sale despre istorie întrezărea, optimist, o geană de speranță pentru victoria ideilor „stîngii”, chiar în perioada aceea, cînd totul părea iremediabil pierdut. Cazul lui Walter Benjamin deschide ultimul capitol al cărții (al V-lea: „La concordance des temps”), continuat cu o amplă analiză a scrierilor lui Daniel Bensaïd, un „troțkist” francez notoriu, fondator al unei mișcări de extremă stîngă, al cărui rol în popularizarea gîndirii lui Benjamin în Franța a fost, după 1990, foarte important. Nu este deloc întîmplător că Enzo Traverso își încheie cartea prin descrierea profilului bio-bibliografic al acestui intelectual marginal. Voi reveni la acest amănunt, dar nu înainte de a menționa că singura abatere (relativă, totuși) identificată de autor de la modul absolut particular al „stîngii” intelectuale și politice de a se raporta la trecut (ca premoniție și propedeutică a viitorului) o constituie atitudinea față de colonialism. Felul în care Marx și adepții săi au înțeles (mai bine zis, nu au înțeles) acest fenomen al epocii lor face obiectul capitolului al IV-lea („Spectres du colonialisme”). Abaterea de care vorbeam constă în faptul că „melancolia postcolonială” a „stîngii” este trăită nu cu ochii spre viitor, ci – cum scrie Enzo Traverso – ca o „întîlnire ratată” (p. 145): fondatorii marxismului nu numai că nu au intuit implicațiile expansiunii mondiale a puterilor europene (Lenin, da, însă – o spun din nou – Traverso nu-l amintește nici în această privință), dar au rămas și tributari euro-centrismului vremii lor, cu toate prejudecățile acestuia, construite în jurul clișeului „superiorității rasei albe”. Spre deosebire de maniera dinamică, activă, de preluare a trecutului, proprie mișcărilor de stînga europene, „postcolonialismul” (care este, firește, tot de stînga) a rămas, mereu, „pur” melancolic. În cazul său, trecutul nu a hrănit proiecte politice, ci a inspirat (și continuă să o facă) doar reverii; reverii după „ce a fost” (la unii din liderii fostelor puteri coloniale) și reverii după „ce ar fi putut să fie” (la foștii militanți ai regimurilor revoluționare din „Lumea a Treia”, spectatori ai transformării acestora în dictaturi sîngeroase).
Tot „pură”, însă, a devenit, astăzi, și melancolia „stîngii” europene. Lipsită de orizontul eschatologic din deceniile ante-1989, melancolia adepților ei a ajuns să fie aceea a unor „învinși” (cap. I, „La mélancolie des vaincus”). Dezastrul din 1989 nu a lăsat nimic în urma lui, iar pe ruinele sale nu a apărut nimic comparabil cu ce a fost. „Eclipsa utopiilor care însoțește epoca noastră «prezenteistă» – scrie autorul – a dus la cvasi-extincția memoriei marxiste. Tensiunea dintre trecut și viitor a devenit [astfel] o «dialectică negativă», mutilată” (p. 6).
Lipsită de suport ideologic, tradiționala melancolie a „stîngii”, ca „rememorare a înfrîngerilor și învinșilor”, nu mai are efectul catalizator și dătător de curaj de odinioară. Scoasă la suprafață de falimentul marxismului, ea a încetat să mai fie „tradiția ascunsă” a acestei ideologii, una din „forțele” care o împingeau înainte, preschimbîndu-se într-o simplă comemorare. Întoarsă spre un trecut fără viitor, melancolia „stîngii” se înscrie, astfel, fără relief în spectrul nenumăratelor discursuri memoriale de după 1989, pentru care „ceea ce a fost” nu mai reprezintă altceva decît un uriaș muzeu. Ivită în 1989, această situație riscă să se prelungească mult timp de aici înainte. În lumea contemporană, scrie Traverso, „nici o altă nouă utopie eliberatoare nu a văzut încă lumina zilei”. Iar „ideea unui alt model de societate sau de civilizație rămîne imposibil de gîndit” (p. 17).
Totul este, prin urmare, pierdut? Nu chiar, sugerează Enzo Traverso. Melancolia „stîngii” poate redeveni din pasiv-contemplativă o „forță de propulsie” sau măcar de inspirație, cu condiția să ia alt chip: mai exact, să asume o dimensiune mesianică, adică să se reinstituie pe speranță și așteptare, în pofida unui prezent care pare să le interzică pe amîndouă (pentru „stînga”, firește...). Acesta este sensul, cît se poate de transparent, al evocării în paralel a lui Walter Benjamin și Daniel Bensaïd din finalul cărții: întocmai cum primul a continuat să creadă, în 1940, că, în ciuda a tot ce se întîmpla, atunci, dezastruos, în Europa, umanismul nu era sortit pieirii, cel de-al doilea, inspirat de primul, afirma în 1990 că istoria nu se sfîrșise, iar ideile umanitariste ale stîngii mai aveau un potențial regenerator.
Gînditor de stînga, Enzo Traverso scrie, întotdeauna, interesant, chiar dacă unele din concluziile sale, ca și aceea de față, sînt îndoielnice (ca să nu spun mai mult...). Este, însă, un autor care merită urmărit, pentru că reflecțiile pe care le formulează deschid perspective cognitive utile asupra unor fenomene importante ale epocii noastre.
__________
Enzo Traverso, Mélancolie de gauche. La force d’une tradition cachée (XIXe – XXIe siècle), Paris, Éditions La Découverte, 2016