Pe când eram la începuturile implicării mele în ale povestitului beletristic, îmi venise (şi) ideea să scriu o nuveletă despre domnul… Scârţ. Nu, nu despre vreo persoană care ar fi avut această poreclă, Scârţ, ci chiar despre Scârţul – Scârţ(âit), natural, cum s-ar spune, apărut, adică, pe cale firească, la o apăsare, la o constrângere, la o presiune pe ceva – de obicei, pe o scândură, să zicem, scârţâitoare; scândură de punte sau de treaptă de prag sau de treaptă de scară într-o casă veche cu două şi mai multe nivele. Sau scândurile de schelă în jurul clădirilor aflate în proces de restaurare sau în interiorul acestora, când li se pictează sau li se renovează frescele. Precum în cazul lui Michelangelo – scândurile din schelăria angrenată sub cupola Capelei Sixtine, pe care marele artist o împodobea cu subiecte biblice de netrecătoare faimă. Însă ar fi imposibil să enumerăm barem a suta parte din posibilele scânduri scârţâitoare în diferite angrenaje arhitecturale, de tâmplărie rudimentară sau de construcţii complicate, chiar sofisticate.
Astfel că, în baza simplei teorii imaginate a animismului primitiv sau a însufleţirii „artistice” a obiectelor, numită personificare, să admitem că personajul nuveletei pe care aş fi dorit să o scriu în tinereţe s-ar fi numit Scârţ(ul), ca ceva ce acţionează… sonor şi care interesează pe cineva – pe cei care îl produc sau pe cei care îl aud, nu o dată aceştia cam crispându-se, cam arătându-se nemulţumiţi de prezenţa domnului Scârţ. (Uite, mai s-o dau în metafizică…) Aici ar trebui să spun că, de fapt, nu mă consider un „misogin” (ca să folosesc acest termen inadecvat în lipsa unuia mai potrivit) în ceea ce priveşte… cuvintele, sunetele. Nu le urăsc, nu le detest, nu le pun la îndoială, însă în cazul Scârţului mi se părea că acesta e un termen/un nume cam  nepotrivit pentru a scrie beletristică. Precum zicea Alecsandri, ar fi un „nume mai mult de şatră decât de salon”. Şi mă gândeam, cu regret, că noi am ratat şansa să avem pentru Scârţâit o eufonie franceză, de exemplu, adică să folosim termenul: Grincement. Sau Craquement. În fine, şi: Crepitement, toate astea sunând cumva mai… nobil decât Scârţul nostru autohton, zic, fără a cădea, sper, în protocronism. Îmi mai spuneam că nu ar fi fost rău nici rusescul: Skrip. Sau lituanianul: Skrĩpa. Numai că în acest caz Scârţul românesc parcă şi-ar fi schimbat genul, devenind feminin, pe când mie mi se părea potrivit ca personajul viitoarei proze de care vă spuneam să fie unul de gen masculin: Scârţul, nu Scârţâitura. Însă, la acea vreme a viselor literare temerare, dar, din păcate, şi a posibilelor fapte beletristice ratate, eu nu am mers mai departe sau, precum s-ar spune, nu am mai ajuns de la vis, de la intenţie – la scârţa-scârţa-pe-hârtie. A fost un subiect care a rămas doar proiect.
Astăzi, însă, i-am intuit finalul. Când Scârţul nu mai răsună, nu se mai aude, nu enervează, dar mai există, totuşi. Un Scârţ ce vieţuieşte de mulţi ani sub scara de lemn a unei case de bună condiţie, cândva, şi care, în această vreme, a ajuns a fi una ca şi uitată, ca şi părăsită. Şi acel, acest final de nuveletă proiectat acum câteva decenii mi-l imaginez astfel: la un moment dat, bietul Scârţ ce vieţuieşte… – inutil, neprodus, nesolicitat, mut − sub treptele scării ce urcă la etaj simte că, abia-abia, uşor-uşor, aproape insesizabil, dar totuşi prezent, ceva parcă ar păşi pe lemnul treptelor, dar mai mult aerian, mai mult volant; ceva care, în acea stare eterică, de inconsistenţă, de mister, doar, aş putea spune, nu avea cum forţa lemnul, scândura să-l re-producă pe el, Scârţul. Iar uimirea cea mare îl cuprinse când auzi că cineva – etericul, misteriosul, volantul, parcă spiritul pur – întrebă: 
– Domnule Scârţ, mai sunteţi aici?... 
Da, i se adresa lui, uitatului, de ani de zile, Scârţ, cândva – prezent, chiar dacă, poate, cam enervant. Etericul, volantul repetă întrebarea şi, cu mult greu, Scârţ reuşi să adune în firea sa puţin duh şi să răspundă abia auzit: 
– Da, mai sunt aici…
– Eu am venit să-mi cer iertare de la domnia ta, se auzi din nou vocea.
De data aceasta, Scârţ nu mai găsi un alt strop de duh ca să întreţină dialogul şi, prin urmare, nu apăru, nu se produse, din tragicul motiv că nu exista nicio greutate, nicio apăsare, nicio constrângere de tălpi, de călcâie ca să-l facă prezent. Înţelesese asta şi etericul, volantul etc., care a şi prins a răspunde la posibilele întrebări şi curiozităţi ale domnului Scârţ, dacă acesta ar fi avut condiţiile necesare ca să reapară.
– Eu sunt stafia stăpânului acestei case… Năluca lui… Şi am venit să-mi cer scuze că cel care am fost în carne şi oase cândva mă arătam iritat, enervat de prezenţa dumitale… Te mai înjuram, cum ar veni…
Oare să fi ştiut stafia când să vină
să-şi ceară iertare?! Pentru că, dintr-o dată, Scârţ răsună multiplicat, dramatic, din toţi rărunchii mai multor scânduri care, cu scrâşnet înfundat-ciudat, se prăbuşiră. Scara de lemn ajunsese un morman de material putregăios ce părea să fie şi mormântul stafiei care (a)păruse să-şi facă mea culpa… Fiindcă vine un timp când, din cauza unor împrejurări ca şi prevăzute chiar de tainele vieţii şi ale morţii, dispar până şi stafiile… Sau, cum e acolo, la Shakespeare, care mie unuia mi se pare Stafia mai mare peste toate stafiile? – The Moor has done his duty, the Moor can go*… Chiar dacă toate astea şi altele de atare gen de obicei nu se întâmplă la timpul potrivit, din simplu motiv că, în eternitate, nici nu există ceea ce ar crede omul sau stafia că ar fi timp potrivit…
În ce priveşte natura sau antinatura stafiilor, prezenţa lor reală sau doar presupusă, eu unul îmi imaginez că ele ar consta, parcă, dintr-un suflu potolit de licurici… Sau, poate, ar avea un suflet din licurici. Potoliţi. Abia, abia sesizabil(i)… Ca o foarte vagă prezenţă… A nu se ştie ce…
___________________
*Maurul şi-a făcut datoria, Maurul poate să plece…