Inițiat de către eminentul muzician Anatol Ștefăneț, Ethno Jazz Festival s’a impus ca reper inconturnabil al vieții culturale basarabene. Avui fericirea de a fi invitat să prezint toate cele 18 ediții desfășurate până în prezent. Ca atare, în fiecare an aștept cu febrilitate luna septembrie, anticipând o nouă descindere la Chișinău.
În preziua deschiderii Festivalului, la Colegiul de Arte „N. Botgros” din Soroca, am susținut o prelegere despre semnificațiile recentei Istorii a jazzului european editate de Francesco Martinelli, al cărei capitol despre România este elaborat de subsemnatul. La final, muzicianul polonez Maciek Pysz a oferit un mini-recital, pe ghitara sa electroacustică marca Godin. La fel ca în precedenții doi ani, sesiunea fu urmărită cu interes de studenți și profesorii lor. Evident, nu uitai să-l menționez pe hiperactivul meu coleg de la Academia Națională de Muzică din Cluj, Oleg Garaz, muzicolog aflat în permanentă ebulițiune creatoare, originar din Soroca. Dl Emilian Guțu, directorul Colegiului, și-a exprimat speranța că la o proximă vizită de acest fel ar putea fi invitat și actualul expert clujean în muzicologie.
Deschiderea festivalului n’a fost o simplă uvertură, ci un adevărat punct culminant, constând în recitalul formației autohtone de anvergură mondială Trigon, fondată și condusă de Anatol Ștefăneț încă din 1992. Cred că merită să-mi rezerv comentariile pentru finele acestei cronici, spre a o încheia glorios. Sar așadar la următorul grup:
 
JMO Trio cultivă deliberat ideea de multiculturalitate. Componenții au statut helvet, însă proveniențe diverse: Jan Galega Brönnimann/bas-clarinet, sax sopran, percuție, vorbește germana cu accent schwyzerdütsch, are înfățișare helvetă, dar e născut în Camerun; Prince Moussa Cissokho a emigrat din Senegal, cântă cu vocea și la kora; Omri Hason e originar din Israel și manevrează instrumente percusive, între care unul metalic, cu aspect de farfurie zburătoare, numit hang și inventat în patria de adopțiune, Elveția. Inevitabil, atenția publicului e atrasă de aspectul inedit al korei, harpa africană adoptată de jazzul european mai ales pe filieră franceză. Adeseori e utilizată preponderent cu rol de coloratură, datorită timbrului insolit, însă în cazul de față interpretul reușește să-i depășească limitările și să o alieze firesc vocii sale cu inflexiuni specifice continentului de origine. Melodiile au un intimism jovial și sunt susținute de mobilitatea ritmică a clarinetului-bas (adeseori substituind noțiunea de walking-bass din jazzul clasic). Repertoriul fiind orientat spre comunicarea cu publicul, ne-am convins (pentru a câta oară?) de muzicalitatea acestuia; pasajele de scat pe bătăi ritmice din palme au relevat capacitatea spectatorilor moldavi de a reacționa cu lejeritate la solicitările, nu întotdeauna facile, venite de pe scenă.
 
Trio-ul austriac al acordeonistului Christian Bakanic ne-a prezentat un program dens, însă deloc crispat. Protagonistul jonglează pe claviaturile acordeonului și ale pianului electric, în fluide consonanțe cu companionii săi − Christian Wendt / bas acustic și electric & Jörg Haberl / baterie. Există diversitate stilistică, dar accentul cade pe soliditatea abordării jazzistice. Raportările la mari modele sunt puse sub semnul sensibilităților individuale și colective ale celor trei tineri interpreți. Astfel, liniile excesiv-edulcorate ale tangoului clasic sunt evocate cu detașare, doar tangențial, în timp ce elementele mai recente, extrase din tango nuevo, devin pretexte pentru invenții melodice proprii. Unele pasaje lirice configurate pe pianul electric mi-au stârnit nostalgii după modernitatea anilor 1970, când timbrul acelui instrument devenise o emblemă sonoră a jazzului. Piesa dedicată de Wendt compatriotului Joe Zawinul (corifeu al ilustrei formații Weather Report) reflectă interesul noii generații jazzistice din această „țară a muzicii” pentru cultivarea propriilor valori. Demnă de interes mi s’a părut includerea unei prelucrări după o piesă a notoriului violonist și compozitor vienez Fritz Kreisler (1875-1962). Aci evocarea mergea spre era care precedase apariția muzicii de jazz, când atitudinea de viață specific central-europeană se condensa în atributul gemütlich (= agreabil, plăcut, amabil etc.). În fapt, Trio-ul condus de Bakanic reconfigurează muzica lui Kreisler sub formă de nostalgie valsată. O formulă, dacă vreți, postmodernă, în care sensibilitatea, muzicalitatea, elocvența se contopesc cu deplină naturalețe.
 
Gala a doua a început cu Duo-ul Krzysztof Kobylinski & Maciek Pysz din Polonia. Din start era clar că ambii reprezintă o tradiție cu rădăcini mai vechi decât jazzul. Dar, ținând cont că însăși mult apreciata școală jazzistică polonă nu poate face abstracție de tutela lui Chopin, raportarea la acesta nu ne putea surprinde. Cu atât mai mult cu cât inestimabilul compozitor-pianist din secolul XIX era el însuși un improvizator înnăscut, anticipând astfel însăși trăsătura de bază a viitoarei muzici (inițial) afro-americane. Configurația compozițiilor lui Kobylinski, precum și maniera de a le articula pe pian, în consens cu ornamentațiile ghitaristice ale asociatului său, stau sub semnul aspirației spre frumusețe și armonie. Piese suav șlefuite, asemenea unor sculpturi sonore. Predomină tempoul moderato și un aer baladesc, predispunând la reverie. Unele pasaje realizate la unison par a reuni cele două laturi − componistică și interpretativă − ale jazzmanului neoromantic brazilian Egberto Gismonti, în timp ce ostinato-urile pianistice trimit cu gândul la prima fază de creație a sud-africanului Dollar Brand. Nu e de mirare că muzica lui Kobylinski reușește să atingă coarda sensibilă a jazz-fanilor de oriunde − fie ei din Chișinău sau Seoul. Pe lângă colaborările scenice cu importanți muzicieni (de la Paolo Fresu sau Richard Galliano, la Renaud Garcia-Fons și Erik Truffaz), Kobylinski are meritul de a fi invitat grupul lui Anatol Ștefăneț să cânte la notabilul festival pe care îl organizează la Gliwice, în sud-vestul Poloniei.
La fel ca în urmă cu cinci ani la Festivalul de la Castelul Bran, organizat de Sergiu Doru, prestația actuală a duo-ului francez Vincent Peirani/acordeon cu butoane & Emile Parisien/sax sopran a bulversat, pur și simplu, auditoriul. Cei doi virtuozi îmbină talentul genuin cu o rafinată cultură şi impecabilă tehnică. Discursul muzical se configurează firesc, într’o curgere plină de prospeţime, polimorfă, prefirată cu neașteptate nuanţe timbrale şi cu surprize la toate nivelurile „scriiturii sonore” – funciarmente marcată de spontaneitate! Suntem transportaţi într’o metadimensiune a spaţiului sonor, unde creativitatea dă permanent în clocot. Expresivitatea duo-ului e obţinută prin mijloace pur acustice, fără niciun fel de „aditivi electronici”. Dacă prin jocul său scenic persuasivul Emile Parisien evocă şerpuirile contorsionistice ale congenerului său italian, clarinetistul Gabriele Mirabassi, Peirani reuşeşte performanţa de a rămâne incomparabil. Chiar dacă o face printr’un instrument quasi-extenuat, datorită utilizării sale manieristice în clasicizatul valse musette. Or, tocmai pornind de la asemenea premise, Peirani îşi afirmă originalitatea: fulgerătoare decupaje melodico-armonice, exploatarea peste limitele imaginarului a potenţialului sugestiv al acordeonului, note curbate, supleţe a liniilor basului, eclatante unisonuri voce/acordeon... Cumulate cu dezarticularea joculară a materialului tematic, precum și cu elementele de mimică sau limbaj corporal (amintindu-l pe genialul Vladimir Cekasin), spectacolul duo-ului deține atributele unui irezistibil teatru instrumental.
 
Așa cum era de așteptat, Daniel Karlsson Trio din Suedia cultivă o concepție în frapant contrast față de impetuosul duo francez. Pianistul titular, împreună cu contrabasistul Christian Spering și bateristul Fredrik Rundquist, creează un jazz pur, în tradiția cutumiarului trio de factură cool, dar cu discrete inserturi electronice (devenite parcă o regulă după succesul reputatului Esbjörn Svensson Trio). Din fericire, spre deosebire de alte formații scandinave, acești muzicieni din Stockholm rezistă cu succes tentațiilor (adeseori superficiale) induse de progresele tehnice. Calmul, limpezimea acustică, economia de mijloace sunt ingredientele unei muzici subtile, în care solo-urile extensive se edifică pe structuri componistice complexe și pe o imaginație melodică neostentativă. Aci își spune cuvântul o anume ereditate, provenită de la „părintele jazzului în caracter suedez” − Jan Johansson (acesta transpusese în limbaj jazzistic tradiționalele visa, un fel de echivalente suedeze ale doinei, pe influentul său album Jazz pa svenska = Jazz pe suedeză, din anul 1964). Amicul bucureștean Răzvan Andreescu, constant participant la festivalurile organizate de Ștefăneț & familia, a găsit o titulatură adecvată pentru atmosfera multora dintre compozițiile lui Karlsson: „Nocturne de noapte polară”.
 
În mediul atât de exigent impus de Festivalul Ethno Jazz, grupul pianistului Sorin Zlat a reprezentat o revelație valorică, provenită din „patria-mamă”, de unde − paradoxalmente − foarte puțini muzicieni de jazz au răzbătut până pe scena Filarmonicii din Chișinău. Liderul trupei își conturează, pe an ce trece, un profil tot mai distinct în „înalta societate” a genului (argument recent: evoluția sa în cadrul celui mai titrat Club de jazz londonez − Ronnie Scott’s). La Zlat frapează apetența pentru pianistica năvalnică, în descendența unui McCoy Tyner, temperată de interludii discret-ironice, cu tentă à la Ahmad Jamal. Dar totul pleacă de la maiestuosul său tușeu și dexteritatea cu care circumscrie varii plaje stilistice. Pianist, clarinetist și compozitor de cert talent, Sorin Zlat are la activ două (cu adevărat) Mari Premii: la Competiția de Jazz din Monaco (2013) și la Concursul din Montreux (2015). În formula de cvartet cu care s’a prezentat la Chișinău, protagonistul a beneficiat de aportul unora dintre cei mai remarcabili jazzmeni actuali din România: Cătălin Milea/sax tenor, Michael Acker/contrabas, Iulian Nicolau/baterie. Catalizați de exemplul conducătorului formației, cu toții manifestă un indubitabil atașament față de valorile stabile ale jazzului, versatilitate stilistică, swing inteligent, suplețe a exprimării individuale și a traficului de idei între înfăptuitorii creației colective. Toate acestea nu exclud, ci chiar presupun solo-uri substanțiale, îmbinând energia cu eleganța. Nu pot trece cu vederea permanentul progres înregistrat de fiecare dintre membrii cvartetului: prestația pe deplin maturizată a lui Milea și a lui Acker, completată de uimitoarea proficiență (= competență plus eficiență) a foarte tânărului baterist/percuționist Iulian Nicolau.
 
O formație oarecum decepționantă, prin comparație cu standardele valorice ale întregului Festival, a fost combinația dintre cântăreața afro-americană Lisa Doby și trei bluesmeni din Alsacia, mai precis Strasbourg, unde e plasat și sediul Parlamentului UE. Realitatea e că, în anii din urmă, viața festivalieră internațională se află sub asaltul unor „foruri de decizie”, care încearcă să transforme binecuvântatele oaze jazzistice în adunări de masse, de unde să fie evacuate criteriile estetice; cum e de presupus, dispariția discernământului face loc subproduselor atinse de morbul comercialismului. Nu vreau să zic că Lisa Doby Quartet s’ar încadra pe deplin într’o asemenea categorie: protagonista are șarm, o voce adecvată stilului soul, cântă cursiv la pian și la ghitară, etalează un autentic blues feeling (pe care încearcă să-l împărtășească și colegilor de grup), iar formația a stârnit ovațiile publicului (care, așa cum ziceam mai sus, rezonează asemenea unui seismograf la muzica pe care o ascultă). Atâta doar că discrepanța dintre nivelul artistic al acestui grup față de celelalte era dificil de mascat, chiar dacă intențiile fuseseră lăudabile: recitalul purta atractivul titlu Blues Stories.
 
Revin la momentul inițial. Recunosc că absența din ultimele ediții a formației Trigon mi se păruse preocupantă. Nu de alta, dar o scenă jazzistică marginală precum cea basarabeană nu-și poate permite să ignore o realizare emblematică, de nivelul celei inițiate și cultivate de Anatol Ștefăneț cu atâtea sacrificii, timp de aproape trei decenii! Dar Providența fu încă o dată de partea sa (și a noastră, suporterii săi): noua remaniere a formației dădu rezultate cel puțin la fel de substanțiale precum cele anterioare. Elementul de noutate al formulei de cvartet este ghitaristul Dan Brumă. Liderul îl testase deja vreo câțiva ani, incluzându-l într’o „variantă de tranziție”, Folk Reverse, cu care editase un album omonim (unde percuția fusese preluată de Oleg Baltaga, bateristul inițial al Trigon-ului, rătăcit cam de două decenii prin cețurile alemanice). Spre satisfacția generală, actuala fază de renaștere menține în acțiune doi făuritori ai esteticii Trigon din anii 2000, în egală măsură inconfundabili și ravisanți: poliinstrumentistul Valentin Boghean / trompetă, flugelhorn, saxofon, caval etc., și bateristul-percuționist Gari Tverdohleb. Deși întreg repertoriul propus de Ștefăneț & comp. merge pe linia deja bine cunoscută − de revalorizare, în spirit jazzistic, a melosului propriu latinității orientale − și deși conține numeroase elemente autoreferențiale, muzica este de o reconfortantă prospețime. Ascultătorul e prins într’un vârtej amețitor de melodii și ritmuri, a căror intensitate e susținută prin inedite soluții armonice, cu succesiuni/ suprapuneri/răsturnări/rezolvări/disoluții de acorduri comparabile cu mari performanțe ale componisticii secolului XX (cum ar fi Tango-ul lui Stravinsky, sau Dansurile românești ale lui Bartok și cele ale lui Theodor Rogalski...). Gama emoțională e amplă: de la tânguitoarele inflexiuni ale cavalului la electrizante unisonuri în tutti, sau de la aluzii la bocet și doină până la frenetice dezlănțuiri de imprevizibile ritmuri. Pasajele vocale, în care excelează Boghean, au întotdeauna o doză de ambiguitate, evoluând pe muchia de cuțit dintre strigătul îndurerat și glosolalia parodică. De remarcat și inteligenta inserție de bruitisme electronice, manipulate cu bun-gust de către noul component al grupului, Dan Brumă, tot pe o ghitară marca Godin. Repet sugestia mea dintotdeauna: spre a fi perceput în integralitatea semnificațiilor sale, un asemenea spectacol presupune, cu necesitate, nu doar o atentă audiere, ci pe cât posibil și vizionarea sa. Doza masivă de humor subliminal s’ar diminua dacă spectatorul n’ar avea șansa de a-i vedea pe interpreți creând o asemenea muzică (menționez doar poanta unei piese cântate în trio violă/ghitară/baterie, la finalul căreia trompetistul până atunci absent apare din culise, merge la microfon și pune punct final piesei extrăgând muștiucul din instrument, ca pe un dop de șampanie; după care se înclină spre public, primind aplauzele pe post de vedetă a întregii piese). Mai pe scurt: cred că e timpul ca, după aproape 30 de ani de prodigioasă activitate, formația Trigon să beneficieze de o înregistrare video corespunzătoare. În condiții normale, un asemenea DVD ar necesita doar o modestă investiție (poate chiar din surse oficiale), spre a face cunoscute lumii aceste valori inestimabile furnizate de jazzul moldav.
 
Înseși colaborările antamate de organizatorii Festivalului − în principal, Anatol, Natalia & Veronica Ștefăneț − cu felurite structuri instituționale sunt exemplare pentru ceea ce se poate realiza, în beneficiul jazzului și al melomanilor, atunci când există bunăvoință. Iată lista celor mai implicați asemenea parteneri: Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare, condusă de doamna Caroline Tissot, Filarmonica de Stat din Chișinău (directoare: Svetlana Bivol), Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova, Primăria Municipiului Chișinău, Ambasadele Franței, Suediei și Statelor Unite, Alliance Francaise, Forumul Cultural Austriac, Institutul Polonez București, UK Aid, Ukraine International Airlines etc. Vinăria Bostavan și pictorul Vasile Botnaru au oferit muzicienilor frumoase suvenire.
Participarea mea la această ediție a fost facilitată de competența automobilistică a amicului clujeano-israelian dr. Thomas Mendel. El își manifestase de mult timp interesul de a cunoaște ținutul dintre Prut și Nistru, în special sub aspect cultural. Cele văzute la fața locului i-au depășit așteptările, începând cu valoarea în sine a Festivalului, precum și datorită excelenților intelectuali pe care i i-am prezentat, sau reprezentanților „noului val” din artele spectacolului cu care a reușit să antameze posibile colaborări viitoare, în calitate de promotor al genurilor alternative. Printre (re)întâlnirile de primă importanță amintesc vizita la redacția Contrafort, condusă de redutabilii literatori Vitalie Ciobanu și Vasile Gârneț; întrevederea impromptu, plină de duioase rememorări, cu conducerea Uniunii Scriitorilor din Moldova − Arcadie Suceveanu, președinte, și Teo Chiriac, vicepreședinte; caldele revederi, mai mult sau mai puțin fugitive, cu diplomatul Valeriu Turea (ex-ambasador al Republicii Moldova în Portugalia, pe când îndeplineam funcția de director al ICR Lisabona), academicianul Valeriu Matei, director al ICR Chișinău, Ion Chiorpec, director la Radio Moldova Muzical, actorul-scriitor Boris Cremene, actrița Teatrului Național Mihai Eminescu Mihaela Strâmbeanu, Victor Buruiană, redactor la Radio Chișinău, membrii grupului Via Dacă − Iulia Panici, Sandu Cordonean & Iulian Ursu, scriitorul Dumitru Crudu, ex-studentul Academiei de Muzică clujene Marcel Lazăr, și atâția câți mai puteau încăpea într’un interval de timp întotdeauna prea scurt.