- Stimată doamnă Sanda Cordoș, aveţi o experienţă aprofundată de cititoare şi scriitoare, o experienţă aparte în predarea universitară a literaturii. Astăzi, când multe lucruri nu sunt, dar par a fi..., credeţi că literatura mai există?
- Am o încredere de nezdruncinat (poate chiar mai mult de atât, oricât de patetic ar suna: o credinţă) în existenţa literaturii. Consider că Virginia Woolf avea pe deplin dreptate (şi multă expresivitate) atunci când scria că literatura există „cum se coace zmeura, cum cresc merele, cum se petrec alte fenomene în natură”. Sigur, dincolo de toate diferenţele care există între natură şi cultură (care nu sunt puţine şi pe care nu vreau să le minimalizez, dar nici nu vreau să le aduc acum în discuţia noastră, care ar deveni prea doctă şi preţioasă), literatura e o artă la îndemână, care îngăduie accesul cel mai uşor, căreia i se alocă mult timp (cel mai mult timp) în parcursul şcolar. Problema este ce facem cu ea. Şi se poate spune că nu întotdeauna o folosim destul de inteligent, că nu mizăm pe potenţialul ei existenţial (ci pe dimensiunea ei muzeală, prost înţeleasă, de obiect pe care îl pui în vitrină şi-l ştergi, din când în când, pios de praf), că nu valorificăm atractivitatea („lipiciul”, dacă-mi îngăduiţi) textului literar, adecvată vârstei cititorului şi timpului nostru, cu ritmuri atât de accelerate. În plus, cred că literatura este atât de intim legată de viaţa fiinţei umane încât nu poate să dispară decât odată cu aceasta. N-aş vrea ca răspunsul meu să pară unul idilic, îmi sunt cunoscute îngrijorările legate de soarta cărţii, discursurile despre criza şi dispariţia literaturii, teoriile despre moartea artei. Toate acestea sunt, până la un punct, îndreptăţite şi, în întregime, explicabile, dar, în opinia mea, ele nu sunt valabile în prorocirile lor sumbre. În ce mă priveşte, cred că, încă multă vreme de acum înainte, vor fi oameni ca noi (şi ca cititorii noştri, nu?) fascinaţi de literatură, indiferent care va fi suportul acesteia (chiar dacă eu una sunt ataşată de figura omului cu o carte în mâini).
 
- Aţi scris cărţi despre cărţi. A fi cultivat înseamnă oare să-ţi găseşti reperele rapid în paginile citite sau şi cititorul profesionist poate declara uneori că nu a înţeles o carte?
- Cred că un cititor profesionist îşi găseşte, cum spuneţi, rapid reperele în paginile pe care le citeşte, ceea ce nu e, însă, o garanţie că înţelege acea carte. Un cititor profesionist se orientează rapid, vede îndată – ştiu eu – structura, tema, motivele, calitatea limbajului, dar poate să nu aibă înţelegere pentru viziunea sau profunzimea cărţii, poate să nu aibă aderenţă la un anumit mod de a face literatură. (Este, cumva, ca în cazul călătorului cu multă experienţă, de profesie, oarecum, nu?, care, de la un punct, se orientează cu uşurinţă într-un oraş nou, ceea ce nu înseamnă obligatoriu că-i şi place, că se simte bine în el.) Sunt exemple celebre de mari cărţi ale umanităţii care au fost respinse de către cititori profesionişti din edituri sau au fost întâmpinate cu rezervă de către critici importanţi. Fiecare dintre noi, aşa-zişii cititori profesionişti, avem propriile noastre bariere interioare, impuse de gust, de educaţie, de prejudecăţi, de caracter etc., ce ne fac incapabili să înţelegem (cu toată buna noastră credinţă) unele cărţi, uneori majore. Câteodată suntem atât de convinşi de slăbiciunea cărţii încât avansăm o judecată de valoare nefavorabilă, alteori punem frână şi nu ne pronunţăm, plecând de la dubiul că s-ar putea să fie propria noastră incapacitate de lectură. 
 
- Nu există oare riscul să ne împotmolim în volumele altora, pentru noi, metatextualii?
- Ba bine că nu, fireşte că ne putem împotmoli. Poate să fie în sensul deja discutat în răspunsul la întrebarea anterioară. Dar poate că dvs. aveţi în vedere şi o altă situaţie, care mie mi-este străină. Întrebarea pare să sugereze (poate mă înşel): ne împotmolim în cărţile altora şi nu le scriem pe ale noastre. Vedeţi, eu, spre deosebire de dvs., n-am scris niciodată literatură artistică, aşa încât citind şi scriind despre cărţile altora n-am avut sentimentul frustrant că fac o nedreptate cărţilor mele, că m-am împotmolit lucrând în grădina altora, în loc s-o îngrijesc pe-a mea. Nu mi-am propus altceva decât să scriu despre cărţile altora, pe cât posibil cu o disponibilitate maximă, cu empatie şi cu un spirit critic pe trezie. Pentru mine, de altfel, spiritul critic înseamnă un mod de a înţelege şi de a construi, o şansă de a fi împreună.
 
- Cum procedaţi cu autorii citiţi şi uitaţi? La care dintre ei mai reveniţi?
- Nu am ceea ce se cheamă o bună memorie literară. Nu mă număr printre fericiţii (pe care îi admir sincer) care recită poeme întregi sau ştiu romane scenă cu scenă. Memoria mea păstrează versuri, scene sau pagini disparate şi, mai ales, o anumită intensitate care se găseşte într-o carte, un anume mod în care aceasta m-a găzduit (adăpostit?) în timpul lecturii. Aşa încât aş putea spune că peste multe dintre cărţile citite (nu şi peste autori, însă, aici aş face o distincţie) se depune, în timp, un strat de uitare. În ceea ce priveşte revenirea, nu am o regulă. Exceptând cărţile la care revin din motive didactice, m-am întors nu o dată la cele care îmi „crestează sufletul, se împlântă în el” (cu o expresie a lui Marin Preda), la cele care, adică, mă confruntă cu propriile mele neputinţe şi angoase. Deşi, în ultimul timp, am început să mă îndrept spre acele cărţi care îmi aduc tandreţe, alinare şi – cât de rar mi se întâmplă asta – râsul.
 
- Lecturile ne servesc uneori şi pentru uitarea de sine. La ce bun avem nevoie de aceasta? Poate fi literatura un „alibi” al existenţei, aşa încât, întrebaţi de ce nu ne-am trăit viaţa, de ce nu eram acasă când „a trecut” realitatea pe lângă poarta noastră, să răspundem: am citit-o şi am trăit-o în cărţi?
- Sunt fascinată de o definiţie pe care o dă cărţii scriitorul Radu Petrescu: „un loc în care viaţa este mai densă”. Prin urmare, se înţelege că nu cred nicidecum în antiteza dintre viaţă şi cărţi; pentru mine, acestea din urmă se aşază în chiar miezul vieţii. Mai trebuie să adaug, poate, că deşi lucrez într-o universitate, nu sunt ceea ce se cheamă un şoarece de bibliotecă sau o persoană închisă într-un turn de fildeş. Vieţii mele (din păcate sau din fericire) nu i-a lipsit niciodată epicul. Preocuparea mea a fost, nu o dată, să fac cumva ori ceva pentru a mă sustrage unor întâmplări prea solicitante şi să mă pot întoarce la cărţi şi la bibliotecă.
Prin intermediul cărţilor, am reuşit de mai multe ori să-mi înţeleg mai bine propriile trasee existenţiale, să-mi limpezesc gândurile, să aduc la expresie stări sau emoţii care în mine doar bolborosesc. Aşa cum am avut prilejul s-o mai spun (scriu), m-am ţinut de cărţi în situaţii de viaţă dificile, dar nu cu gândul că ele îmi vor aduce uitarea, ci cu gândul că ele mă vor ajuta să înţeleg suferinţa şi că mă pot ajuta să trec, cumva, mai departe. Sunt, de altfel, momente în care numai cărţile te pot însoţi, ele au puterea să ajungă acolo unde cei dragi, cei apropiaţi (oricâtă bunăvoinţă ar avea) n-o pot face.
Apoi, nu o dată, cărţile m-au dus spre oameni şi ce şansă mai mare putem avea decât aceea de a întâlni un om? Cu unii am intrat în corespondenţă, cu alţii am vorbit la telefon, cu câţiva m-am împrietenit. Iată, nu mai departe decât noi două, facem acest dialog, întâlnite fiind de-o carte, de splendidul dvs. volum de poezie, Poeme pentru Ivan Gogh, pe care aţi avut generozitatea de a mi-l trimite. 
 
- A preda literatură nu înseamnă oare a o omorî prin obligativitate, canonizare şi dogmă didactică? Cum aţi ştiut să vă salvaţi „proiectul” didactic de acest risc?
- Nu ştiu, de fapt, dacă mi-am salvat proiectul didactic de acest risc (sau de altele), deşi mie uneia, desigur, îmi place să cred că da. Răspunsul corect l-ar putea da doar studenţii mei. Ce vă pot spune, însă, este că n-am intrat niciodată în sala de curs cu gândul că proclam o dogmă sau că am menirea de a impune un canon. Dincolo de obligativitatea unor cunoştinţe pe care studenţii trebuie să le însuşească (regula de bază, elementară, pentru orice curs, pentru orice demers formativ, nu?), intenţia mea constantă este aceea de a-i stârni, de a-i incita spre lectură, de a-i ajuta să descopere acele opere literare, încă neştiute, care pot să spună mult, în acelaşi timp, despre literatură şi despre propriile vieţi. Cred, la fel ca Matei Călinescu, că un bun profesor de literatură este un profesor de lectură.
Ani la rând am propus seminarii de poezie, tocmai pentru că este genul cel mai puţin frecventat de cititori şi, astfel, considerat un gen dificil. M-am confruntat, aşadar, cu riscul de a-i supăra pe unii dintre studenţii mei prin noutatea textelor pe care le propuneam şi în analiza cărora nu se mai potriveau toate acele scheme/clişee deprinse în liceu. Cea mai mare satisfacţie am simţit-o (în această meserie la care ţin în mod special şi pe care o practic cu mare plăcere, cu sentimentul că e una din marile şanse de care am parte) de fiecare dată când rezistenţa tinerilor mei interlocutori (coechipieri) prindea să cedeze şi începea să le placă să îmblânzim împreună (adică, într-un anume fel, să integrăm în propriile noastre vieţi) această literatură până atunci necunoscută.
 
- Ştiu că aţi fost în spaţiul nostru interriveran, ce puteţi spune cititorilor basarabeni? Un mesaj, o adresare, o amintire...
- Am fost la Chişinău la sfârşit de august 1993, într-un grup de scriitori invitaţi să participe la sărbătoarea limbii române. Călătoria a fost cu peripeţii (atât la dus, cât şi la întors), dar înclin să cred că aşa se călătorea în acea vreme, indiferent din care parte a Prutului plecai. De exemplu, la întoarcere, am plecat foarte devreme, în zori, şi poate din pricina semiîntunericului, poate din pricina nepriceperii şoferului (un brav ardelean, nu-i vorbă, care conducea un autobuz în uz probabil din anii ’50, ce pompa gazele de eşapament înăuntrul vehiculului, provocând un fum înecăcios şi o tuse generalizată), am luat-o spre Tiraspol, lucru pe care l-a descoperit cineva după vreo două ore de mers. Era cu adevărat epoca „anilor romantici” (cu sintagma inspirată a Gabrielei Adameşteanu despre anii ’90), a podurilor de flori, păzite, însă (cel puţin asta a fost impresia mea), de grăniceri de oţel.
Memoria mea păstrează imaginea unui oraş luminos, cu bulevarde largi, cu multă verdeaţă. Am participat, desigur, la manifestările literare (mai mult sau mai puţin solemne), dar ne-am şi plimbat, avându-l ca ghid pe Emilian Galaicu-Păun, alături, pe unele dintre traseele noastre, de soţia lui, Violina. Am descoperit cu această ocazie nu doar un poet grozav (mi-a dăruit atunci Levitaţii deasupra hăului), ci şi o persoană caldă, solară, cu mult umor. Aşa se face că, în mare măsură, Chişinăul meu (atât cât mi-a fost dat să-l cunosc, în doar câteva fărâme) are ca imagine emblematică figura lui Emilian Galaicu-Păun. Apoi, mai ţin minte că oraşul acelor zile avea, dincolo de ospitalitatea autentică pe care ne-a arătat-o, ceva indescifrabil (pentru noi, cei din afară) ameninţător. Să spun că era o atmosferă încărcată, este prea vag. A fost un episod care ţine de această logică (ordine?) secundă a oraşului de atunci şi care mi-a rămas bine fixat în memorie. Chiar în Ziua Limbii Române, în 31 august, era prevăzută o manifestare într-un parc al oraşului, care avea, aşadar, măcar ipotetic, o adresabilitate mai mare, o dimensiune populară. Ne-am adunat acolo, era o lumină frumoasă, iar cei îndreptăţiţi s-au dus spre microfoanele care, însă, erau pe deplin mute. Am stat ceva vreme, până când cineva ne-a anunţat că sonorizarea nu funcţionează şi nici nu va funcţiona, că – pe scurt – manifestarea aceea nu va mai avea loc. Eram acolo, gata să celebrăm limba română, doar că vocile nu puteau să se înalţe. A rămas o serbare pe muţeşte, inaudibilă, sub o lumină de o frumuseţe rară.
 
- Şi totuşi „Ce rost are să mai citim literatură”?
- Îngăduiţi-mi să-mi formulez răspunsul, recurgând din nou la literatură, de data aceasta la romanul lui Al. Soljeniţîn Pavilionul canceroşilor. E un roman în care se citeşte mult, în care personajele (bolnavii de cancer) sunt aproape condamnate la lectură. Şi iată ce discută unele dintre ele la un moment dat: „ – Dar la ce foloseşte literatura? gândea el cu voce tare [...] Literatura e făcută să ne distreze când avem o stare proastă.
– Literatura ne învaţă să trăim, trâmbiţă Diomka, şi tot el roşi pentru cât de caraghios sunaseră cuvintele lui.
Vadim îşi dădu capul pe spate:
– Ei, asta-i acum, ţi-ai găsit învăţător! Las’că ne descurcăm noi în viaţă şi fără ea. Doar n-or fi scriitorii mai deştepţi decât noi, tehnocraţii?” (traducere Maria Dinescu şi Eugen Uricaru). În ce mă priveşte, sunt de partea foarte tânărului Diomka şi cred, împreună cu el, că literatura ne poate ajuta pe noi toţi (copii, părinţi, adolescenţi, bunici, tehnocraţi şi oameni de rând) să trăim. Sigur, se poate trăi şi fără să citim literatură (aşa cum se poate trăi, să zicem, şi fără dragoste ori fără apă caldă), dar literatura poate aduce vieţii noastre profunzime şi un plus de sens. Probabil că stă în puterea literaturii mai mult, să te ajute să treci peste marele, înfricoşătorul, enigmaticul prag. Despre asta nu aş vrea, însă, să vorbesc. Deşi, uneori îmi vin în minte versuri din sfâşietorul poem Soma-sema al lui Cezar Baltag, care începe aşa: „Nu eşti mulţumit de zilele tale sufletul meu?/ Sperai mai mult?”.
 
Iunie 2016