– Dragă Marcel Gherman, să ştii că e cam zgârcit Facebook-ul cu informaţiile despre tine, despre ceea ce scrii… De ce? 
– Cred că e o percepţie greşită. Mi se pare că, din contră, am o prezenţă exagerată pe Internet. Toate eseurile şi articolele mele publicate în ultimii zece ani în revistele Sud-Est Cultural şi Contrafort sunt arhivate pe net. Pe lângă aceasta, albumele muzicale compuse de mine sunt răspândite pe toată întinderea reţelei globale de date şi au atras sute de mii de ascultători, din Kenya şi Tanzania până în Venezuela, şi din Filipine până în regiuni şi state bizare despre care sunt sigur că aţi auzit mai puţin, precum insula Santa Lucia sau Guam. Vă recomand blogul meu marcelgherman.blogspot.com, unde am adunat o sumedenie de lucruri, inclusiv linkuri la 25 de albume gratuite de-ale mele, informaţii detaliate despre activitatea mea literară, jurnalistică şi muzicală, mixuri muzicale, emisiuni, interviuri şi recenzii. De asemenea, mi-am relansat volumul de eseuri Generaţia Matrix sub formă de carte în format electronic gratuită, o puteţi descărca de aici: archive.org/details/MarcelGhermanGENERATIAMATRIX. 
Încerc însă să-mi păstrez o prezenţă ceva mai discretă pe Facebook, din motiv că nu am o părere prea bună despre acest site. Am impresia că reţelele sociale precum Facebook au compromis într-o anumită măsură comunicarea interumană. Libertatea de pe Internet, şi sunt convins că ea trebuie să rămână inalienabilă şi că oferă multe beneficii, a condus în acelaşi timp şi la fenomene negative, printre care o relativizare accentuată a criteriilor de valoare. Astăzi orice anonim de pe blog se poate da drept jurnalist sau critic literar. Să amintesc şi de Goodreads, un site „minunat” unde elevii pot să le pună note scriitorilor din manuale. Bunăoară, spre amuzamentul meu, am văzut cum o fetiţă i-a apreciat pe Sadoveanu şi pe Aureliu Busuioc cu punctajul minim de o steluţă din cinci. Mi se pare totuşi că ar trebui să se facă o distincţie clară între un text literar sau jurnalistic profesionist şi o simplă însemnare de pe blog.
 
– Îţi place termenul acesta, sau sintagma generaţia… Tu faci parte dintr-o generaţie?
– Cred că noţiunea de generaţie este una aproximativă, în fiecare generaţie se manifestă întregul spectru de calităţi omeneşti, deşi există anumite valuri şi curente generaţioniste ce ajung să domine perioada istorică respectivă. Mi se pare că, deşi natura umană este universală, există mai multe tipuri de oameni, fiecare cu propriul său sistem de valori, şi uneori aceste sisteme de valori se dovedesc incompatibile sau chiar antagoniste.
Admit că fac parte dintr-o generaţie care a fost marcată de schimbare. Am devenit martorii unor procese istorice ce au avut un impact decisiv asupra noastră şi ne-au determinat să reflectăm într-o măsură mai mare asupra identităţii noastre, stimulându-ne să ne lansăm în căutarea adevărului. Mulţi colegi din generaţia mea manifestă o anumită predispoziţie spre introspecţie. De altfel, incapacitatea de a discerne adevărul despre realitate şi identitate pare să reprezinte una din problemele centrale ale lumii contemporane. Aş aminti aici de creaţia scriitorului Philip K. Dick, care a fost obsedat de acest subiect epistemologic.
Există unele lucruri pe care fiecare generaţie este pusă în situaţia să le redescopere. Iar scriitorii şi artiştii au misiunea de a reaminti societăţii, prin intermediul propriilor călătorii iniţiatice literare sau experienţe artistice, ce înseamnă să fii om. 
 
– Care-s lecturile tale, autorii preferaţi?
– Dacă ar fi să enumăr cărţile la care îmi place să revin, atunci aş aminti Divina Comedie. Chiar şi acum dorm cu Infernul lui Dante pe noptieră. Poate e o formă de a uita de infernul din jurul nostru. Mă pasionează tema călătoriilor iniţiatice în paradis şi infern, datorită valenţelor ei religioase şi mistice. Este un motiv transcultural care poate fi urmărit începând cu tradiţiile şamaniste, trecând prin ritualurile nekya din Grecia Antică, cartea mayaşă a Genezei Popol Vuh, experienţele vizionare din timpul epidemiilor Focul Sfântului Antoniu şi terminând cu excelentul şi terifiantul joc de computer Silent Hill (mă refer la primele două episoade). Îmi place foarte mult şi Arda Viraf, un fel de Divină Comedie a religiei zoroastriste, inclusă în culegerea de texte canonice Zend Avesta. Ar fi şi Biblia, ca unul din textele fundamentale ale civilizaţiei occidentale. Mi se pare evident că ideile unei religii care s-a decantat timp de două milenii sunt incomparabil mai consistente decât speculaţiile oricărui filosof german. De asemenea, mă pasionează în mod special Upanişadele indiene. Dintre autorii secolului XX, unul din preferaţii mei este George Orwell cu al său 1984. Am o pasiune pentru cărţile lui Umberto Eco, îmi place în mod deosebit romanul Cimitirul din Praga, precum şi eseurile Istoria tărâmurilor şi locurilor legendare şi În căutarea limbii perfecte. Îmi plac povestirile fantastice ale lui H.P. Lovecraft şi, în contextul în care cercurile noastre literare par să suprasolicite referinţele la proza lui Borges, cred că literaţii noştri ar trebui să descopere de urgenţă creaţia acestui talentat scriitor american, care-i va surprinde cu siguranţă. Dintre autorii contemporani de limbă engleză, îmi plac Cormac McCarthy, Iain Banks şi David Mitchell. Fiindcă mă orientez să scriu proză SF şi fantasy, mi-a făcut plăcere să citesc peste o sută de romane de acest gen în engleză. Pe lângă numele arhicunoscute, aş menţiona aici şi câteva „perle rare”: antiutopiile SF ale scriitorului austriac Herbert W. Franke și romanul lui John Brunner Stand on Zanzibar, în care autorul a reuşit să îmbine în mod armonios pasaje de proză tradiţională cu diverse tehnici narative extravagante, de la colajul şi automatismul suprarealist până la zong-urile lui Brecht. Tot la capitolul SF aş aminti şi creaţia scriitorului underground Kenji Siratori, care reia într-o formulă hipermodernă metodele de scriitură ale lui Antonin Artaud şi William Burroughs. Ca să mă refer la literatura de anticipaţie românească, m-au marcat povestirile fantasy ale Rodicăi Bretin, o doamnă distinsă a SF-ului românesc, nuvela lui Alexandru Ungureanu Ne vom întoarce pe Herbwue, precum şi creaţia lui Aurel Cărăşel, în special nuvela Marile migraţii. Nu de mult am scris pentru rubrica mea din revista Contrafort un eseu despre bestiarele medievale şi pentru a mă documenta am avut ocazia să mă delectez cu câteva texte preţioase în variantă paralelă, în normandă, engleză veche şi engleză modernă. Iar una din ultimele lecturi a fost un pasionant pentru mine volum de istorie a literaturii franceze apărut în 1897. Chiar dacă poartă patina timpului, este scris într-o franceză extrem de savuroasă, care mă inspiră.
 
– Pe mine m-a impresionat rubrica Trenduri din Contrafort, iar însemnările cu referinţă la Ultimul refugiu, Un univers circular, Fantasy în versiune clasică, Vrăjitorul miop – sunt note pentru o antologie critică.
– Te referi probabil la textele ce fac parte din eseul Geografia lumilor imaginare în literatura fantasy, publicat cu un an şi ceva în urmă în Contrafort. Nu le-am conceput ca pe nişte recenzii, ci doar ca pe nişte prezentări de carte, care sper să-i incite pe cititori spre noi lecturi. Am impresia că rolul meu de autor al rubricii Trenduri din Contrafort şi al Bref-ului din Sud-Est Cultural se aseamănă cumva cu slujba personajului din romanul lui William Gibson Pattern Recognition, cea de a descoperi informaţii cât mai preţioase şi mai rare, pentru a le prezenta apoi publicului. În acest moment pot spune că am la activ opt manuscrise complete. Dintre acestea, şase au fost deja publicate: culegerea de povestiri Cartea viselor, volumul de eseuri Generaţia Matrix şi romanul SF pentru adolescenţi Cer albastru deasupra Arcadiei. Iar cea de-a patra apariţie editorială pe care o semnez, Universuri paralele, lansată recent la Editura Ştiinţa, conţine într-un singur volum alte două narațiuni mai mari şi o culegere de povestiri: romanul SF modular Multivers, a cărui acţiune se produce în câteva universuri paralele şi care, fără să exagerez, conţine toate genurile de proză, romanul dark fantasy Testamentul regatului Nirgalia şi colecţia de nuvele fantasy Istorisiri din tărâmul Pandava. Mai rămâne la sertar eseul Hypnos şi Morfeu, care complementează tema din Cartea viselor, precum şi culegerea de eseuri Geografia lumilor imaginare, ce include, printre altele, un text despre literatura fantastică şi textul de iniţiere în genul fantasy menţionat mai sus.
 
– Pe timpuri aveai şi o emisiune despre muzica techno, Zona de Limită, o făceai împreună cu Ion Chiorpec. O mai faceţi şi azi? La ce îţi ajută muzica electronică?
– Cei nouă ani în care am realizat emisiuni de muzică techno la Radio Moldova au fost totuşi un efort prea mare pentru a-l continua pe parcursul întregii vieţi. Dar cred că mi-am făcut datoria. Iar faptul că în tot acest timp scriam pentru emisiunile mele câte 15-20 de pagini de text pe lună mi-a oferit o experienţă preţioasă, care m-a ajutat foarte mult pe traseul meu de eseist, iar ulterior, şi pe cel de prozator. Sunt convins că muzica electronică, şi genul techno în special, contribuie în mod semnificativ la edificarea intelectuală a publicului, îi dezvoltă personalitatea, stimulează gândirea şi imaginaţia. Muzica techno este o contracultură, o formă de neotribalism şi o resuscitare a unei spiritualităţi arhaice, extrem de necesară pentru generaţia tehnologică. Congenerii mei simt tot mai acut că le-a fost amputat un strat vital din memorie, pe care încearcă astfel să-l recupereze. Pentru mine muzica şi scrisul alcătuiesc o relaţie sinergetică, o fuziune între simţ şi logică, experienţă şi cunoaştere raţională, philos şi sophia, Bhakti şi Jnana, dacă vrei. Pasiunea mea pentru muzica techno din anii ‘90 a evoluat ulterior spre nişte genuri de muzică electronică mai avansate. În acelaşi timp, studiile mele de pian şi compoziţie mi-au trezit şi un interes pentru muzica clasică de film şi pentru coloanele sonore ale jocurilor de computer. Deseori proza şi muzica mea se influenţează reciproc. De exemplu, recent am compus un album intitulat Tărâmurile Arborelui Cosmic (Realms of the Cosmic Tree), cu muzică în genul celei din jocurile fantasy RPG japoneze şi inspirat de romanul meu Multivers şi de saga fantasy Cronicile Pandavei. Îl ofer fanilor mei drept cadou pentru descărcare gratuită de pe următorul link, în speranţa că audiţia acestui album îi va convinge apoi să-mi cumpere cărţile: archive.org/details/arboruniversalis
 
– Poţi „dezamorsa” vreun stereotip legat de literatura tinerilor de azi? Apropo, ce-ţi place mai mult: poezia sau proza?
– Deşi cele aproape patru decenii de viaţă ale mele îmi par uneori ca o vârstă a senectuţii (glumesc, bineînţeles), nu-mi permit, şi sper sincer că nu-mi voi permite nici la 80 de ani, să-i privesc pe tineri cu superioritate sau să le dau lecţii. Încerc să respect libertatea fundamentală a fiecăruia de a face ce vrea, inclusiv în literatură. Mi se pare că toate formulele pot fi valabile, îmi pot imagina şi o literatură agramată şi chiar o literatură imbecilă scrisă de către şi pentru imbecili, care are doar nevoie să-şi găsească spaţiul potrivit. Constat totuşi la mulţi tineri un fel anume de mercantilism şi „pragmatism”, exact precum cel al personajului Chicken: toţi visează doar să se distreze, să nu lucreze şi să fie milionari! În cazul celor care se apucă de scris, acest caracter derivă într-o lipsă totală de exigenţă, într-o lene de a gândi şi a citi. Orice ins care se consideră deştept îşi închipuie că poate să devină scriitor peste noapte, fără a avea un minim exerciţiu al scrisului şi fără un volum elementar de lecturi. Mai e şi chestiunea vocaţiei, chiar dacă aceasta se dovedeşte a fi un lucru foarte dificil de cuantificat. Mulţi fac abstracţie de cât de serioasă este meseria scrisului. În Occident, doar doi autori aspiranţi dintr-o mie ajung să fie publicaţi, practic toate cărţile editate în tiraj de masă sunt semnate de autori formaţi, trecuţi de treizeci de ani şi nimeni nu are nevoie de textele unor elevi, nici măcar publicaţiile periodice de provincie. Arta scrisului se deprinde foarte greu, poate la fel de greu ca şi măiestria pianiştilor profesionişti, care îşi studiază instrumentul timp de 18 ani înainte de a se arăta pe scenă. În cazul meu, nu cred că aş putea fi acuzat că aş fi un veleitar cu apucături renascentiste, în timp ce în jurul nostru toată lumea nu se sfieşte să practice toate genurile literare posibile. M-am lansat în „daravela” prozei după două decenii de experienţă publicistică şi sunt sigur că eseistica îl poate pregăti în mare măsură pe un prozator. Citesc şi poezie, dar îmi dau seama că nu am vreo vocaţie de poet.
 
– Îţi place biblioteca sau preferi să citeşti pe monitor?
– Am o bibliotecă acasă suficient de consistentă pentru a-mi acoperi în mare parte necesităţile de cititor, din când în când mai cumpărăm şi unele cărţi noi (sunt destul de scumpe), iar restul găsesc pe net. Dar îmi place să mă gândesc la Internet ca fiind şi el un fel de bibliotecă uriaşă şi aş dori să amintesc aici de Proiectul Gutenberg, în cadrul căruia întreaga literatură clasică este digitalizată şi plasată în Domeniul Public, pentru acces gratuit pe Internet.
 
– În finalul dialogului nostru te rog să formulezi un îndemn pentru cititorii/spectatorii noştri.
– Aş dori să-i încurajez încă o dată pe cititorii de toate vârstele să ingurgiteze atâta cunoaştere cât încape în ei, fiindcă fără un efort personal al fiecăruia pentru educaţie şi cultură, măreaţa noastră civilizaţie tehnologică şi toată prosperitatea ei se vor prăbuşi. Basarabenilor noştri hipocititori le-aş da exemplul literaturii fantasy. Deşi uneori ajungem să-i bârfim pe occidentali pentru că ar fi superficiali, fără a judeca cu luciditate cât de „profunzi” suntem noi înşine, seria de romane fantasy Cântec de gheaţă şi foc semnată de George R.R. Martin însumează peste cinci mii de pagini, dar în pofida acestui volum enorm, în ţările din Vest există milioane de fani devotaţi care au citit această saga integral. Astfel încât... se poate citi! Important este să doreşti acest lucru.
Bineînţeles, sunt nişte truisme. Dar ca să dezvolt această idee, nimeni nu a devenit mai cultivat citind doar cartea de telefoane sau mersul trenurilor. Consistenţa produselor culturale contează foarte mult. Anumite creaţii artistice, provenite din direcţii neaşteptate, ce ar putea fi etichetate de unii ca fiind minore, pot provoca adevărate revelaţii. Comparaţi doar complexitatea, abundenţa de referinţe culturale şi dramatismul scenariului din Death Stranding, un joc de computer produs de regizorul nipon Hideo Kojima, cu primitivismul şi limbajul de lemn al aşa-zisei „proze ONG-iste”! Poate că sună prea dur, dar în adolescenţă am ajuns să detest cultura clasică europeană, şi în special literatura şi muzica clasică. Şi astăzi motivele acestei atitudini rebele mi se par evidente. Lumea e sătulă de umanişti şi moralişti de două parale, din care s-au ales doar războaie, genocid şi regimuri totalitare. Romanul Război şi pace mi se pare insuportabil de tezist şi nu cred că un om normal ar putea să rămână spectatorul baletului Lacul lebedelor. Nu am fost în stare niciodată să înţeleg inervarea lui Nietzsche sau impertinenţa lui Freud. Toată viaţa mea adultă de până acum am încercat să evadez din acest cadru restrictiv şi să-mi aflu refugiu în forme culturale de alternativă, oricare ar fi acestea. Dacă inteligenţa şi condiţia de gentilom se identifică cu îngâmfarea şi infatuarea, atunci prefer oricând să fiu un prost şi o haimana. Iar celor afectaţi de morbul „academismului” le-aş recomanda mai degrabă să ia aminte la butadele unui simpatic maimuţoi dintr-un desen animat difuzat de Cartoon Network, de la care vor învăţa nişte lucruri elementare, de negăsit în niciun volum de Heidegger. Vor afla astfel un bun remediu împotriva superbiei, a ranchiunei şi ambiţiilor deşarte.
 
Interviu realizat de Vitalie RĂILEANU
Pagini îngrijite de Sergiu VLASÎ
Aprilie 2017