Categorii

Parteneri

„Manifestul solidarității românești” de la Dudinka

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Manifestul solidarității românești” de la Dudinka

imaginea utilizatorului Maria Şleahtiţchi

Când deschizi ușa depozitului în care se păstrează Colecția de manuscrise a Muzeului Național al Literaturii Române de la Chișinău, înțelegi că, dincolo de responsabilitatea care îți revine prin funcția deținută, ai în față șansa de a descoperi texte despre existența cărora nu se cunoaște nimic sau aproape nimic. Se știe că scriitorul Nicolai Costenco a făcut pușcărie politică, apoi i s-a impus domiciliu forțat în exilul siberian (localitățile Dudinka și Norilsk, peninsula Taimîr). Timp de cincisprezece ani (din 25 iunie 1941 până în toamna lui 1956), a lipsit de la Chișinău, orașul în care s-a născut și a ales să rămână, când sovieticii au anexat Basarabia la U.R.S.S.
Se știe că Nicolai Costenco a fost arestat din pricina viziunilor sale naționaliste, scriitorul, la una dintre primele adunări ale Societății scriitorilor moldoveni de curând înființată, cerând să se scrie într-o limbă „moldovenească” îngrijită, cultivată, ferită de influența „moldoveneștii șantiste”. Probabil că vor fi existat și alte interese care i-au cauzat arestarea și exilul. Revenit la Chișinău (în 1956), scriitorul reia, cel puțin în textele din sertar, problemele limbii și literaturii române, de acolo de unde fu nevoit să le abandoneze...
Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” păstrează în colecția sa de manuscrise aproape toată arhiva lui Nicolai Costenco, o parte achiziționată de MNL în anul 2001, iar alta, dăruită mai târziu de către fiul acestuia, Costache Costenco. Manuscrisul cu numărul de inventar 22768 conține un text olograf datat cu „15/III 956”. Tot în partea de sus a paginii, pe locul antetului, stă scris: „Societatea Scriitorilor Români din Basarabia”. Pe cele patru pagini de text, scrise pe versoul unor blanchete de acte financiare, ceva mai mari decât pagina standard A4, scriitorul compune Manifestul solidarității românești. Deși este scris tot în limba română cu caractere latine, respectându-se scrierea cu „î” din „i”, am adaptat totuși textul la ortografia actuală.
Manifestul... este, se pare, unul dintre cele mai valoroase texte unioniste scrise în stânga Prutului în perioada 1944-1991.Textul se deschide cu un tipic preambul proletcultist, după care urmează rezumatul istoriei Basarabiei, scriitorul ajungând până la momentul arestării și deportării sale, acolo unde destinul său de scriitor basarabean a fost întrerupt. „În prezent, afirmă Nicolai Costenco, au ființă Republica Populară România și Republica Sovietică Socialistă Românească.
Două republici care au un trecut istoric comun, au o limbă romanică comună, au o tradiție literară unică și, în cazul de față, merg pe calea socialismului în transformările instituțiilor și se bucură de roadele noii rânduieli în treburile publice, – sunt nevoite a duce o existență paralelă.
În afară că această existență paralelă este foarte costisitoare, fiindcă se întreține un aparat de conducere dublu, ea a dat naștere la diformări ale adevărului istoric și unității naționale a poporului.” În 28 iunie 1940, odată cu tancurile sovietice, la Chișinău, „din fosta capitală Tiraspol, la conducerea noii Republice colosal mărite au fost îndreptați o seamă de lucrători politici și dregători culturali, care, educați în spiritul socialist comunist, trebuiau să educe masele din Basarabia și să le arate calea de progres”. Între aceștia, „s-au înfățișat o seamă de literați ca: Barschii, Cornfeld, Colan O., Canna și mulți lucrători de redacții, teatru și profesori și învățători. Toți acești oameni, membri de partid, au venit cu un bagaj personal, cu o limbă moldovenească personală care n-avea precedent în clasica poporului moldovenesc, o limbă de periferie, de dialect moldovenesc presărat cu o mulțime de cuvinte ucrainești și rusești. Acești tovarăși și-au pus toată silința să convingă partidul că ceea ce fac ei este bine și este așa de bine, cum altfel nici că se poate”. În aceste condiții, Societatea scriitorilor români din Basarabia a fost practic dizolvată. O parte dintre scriitorii basarabeni, „Gh. Madan, Vasile Luțcan, D. Timoniu, Vl. Cavarnali, Sergiu Matei Nica, V. Catan, Iorgu Tudor, T. Păduraru, Anton Lițcan au preferat să se ducă în România și să nu-și vândă pana”, iar o altă parte, scrie N. Costenco, cei „rămași în Basarabia cum au fost Costenco, Curecheru, C. Aldea Țurcan, Nencev, Pogolșa și care nu se închinau noilor idoli, nu au aderat la comunism, au fost nimiciți cu succes, de acei cărora le amestecau să se ocupe cu lucruri mai folositoare decât de a scrie bine, prin locurile îndepărtate ale Siberiei și Zapolariei”.
Amintind detalii importante din istoria interzicerii, apoi revenirii selective a clasicilor literaturii române, scriitorul, la sfârșitul Manifestului..., enunță trei acțiuni de unificare a celor două state românești:
1. Unirea pământurilor românești + Rep. P.R. și R.S.S.M. într-un singur stat, pentru a da putință poporului moldovenesc a se dezvolta împreună cu frații de-un sânge, de-o limbă, de-o suferință și de-o năzuință în progresul omenirii suflet în suflet, mână în mână și nu paralel, ce duce la dezbinare și slăbire.
2. Revizuirea și îndreptarea tuturor greșelilor în domeniul limbii și tiparului din R.S.S.M. de la 1940 până astăzi în duhul prețuirii adevărului istoric și științific.
3. Colaborarea tuturor oamenilor de cultură la dezvoltarea literaturii românești (...)”.
Manifestul... se încheia cu sloganul și în stilistică proprie acelor ani, dar (ceea ce mi se pare cu adevărat important!) păstrând ideea de unitate a poporului român: „Trăiască România Reunită, trăiască partidul comunist, trăiască politica națională socialistă! Scriitori români de pretutindeni, uniți-vă!
Manifestul solidarității românești a rămas nepublicat, ca și atâtea alte texte ale scriitorului. Se pare că speranțele tăinuite de a reveni la viața literară de cândva de la Chișinău i s-au spulberat de îndată ce scriitorul a ajuns acasă. Aici, la politica transnistrenilor aderaseră, cum afirmă Costenco, „Bucov, Istru, Meniuc, Lupan – dintre basarabeni (...)”, dar și scriitorii de origine evreiască: „Deleanu, Kondrea, Kozmescu, Barjanschii”, așa încât realitățile chișinăuiene nu se vor dovedi în niciun chip favorabile Manifestului... scris la Dudinka cea din ținutul Krasnoyarsk, de (încă) deportatul Nicolai Costenco în 15 martie 1956.
 
15 iulie 2020