Categorii

Parteneri

Magicianul din Marea Nordului (Lutz Seiler, Kruso, libertatea perfectă)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Magicianul din Marea Nordului (Lutz Seiler, Kruso, libertatea perfectă)

imaginea utilizatorului Răzvan Mihai Năstase

Considerat unul dintre cei mai valoroși poeți contemporani de limbă germană, Lutz Seiler debutează la 51 de ani cu roman. Kruso, libertatea perfectă, apărut în Germania în 2014, se va bucura în scurt timp de succes unanim – German Book Prize, Premiul Uwe Johnson, Premiul Marie Luise Kaschnitz –, plus traduceri în numeroase limbi, inclusiv română, în colecția Biblioteca RAO. Romanul pare a pleca de la premise reale, fiind inspirat din experiența personală a autorului din vara anului 1989.
Personajul central, Edgar (pe scurt, Ed, de altfel numeroase personaje par a-și afla un soi de alter-ego-uri marcate de prescurtări onomastice), un tânăr student, pasionat până la obsesie de poezie (și mai cu seamă de Georg Trackl), suferă o cruntă depresie după moartea subită și brutală a prietenei lui. Mai grav, îi dispare și pisica – ironia autorului e indirectă, într-un roman mai degrabă liric, lipsit de sarcasme nemijlocite. Derutat, neștiind încotro s-o apuce într-o Germanie totalitaristă extrem de insensibilă la suferințele oamenilor mărunți, Ed pornește către insula Hiddensee, un loc special în care foarte mulți concetățeni alegeau să meargă aparent ca turiști, dar cu scopul cunoscut (inclusiv de autorități) de a emigra clandestin spre Vest, via Danemarca. Insula este de asemenea un paradis iluzoriu în care mașinile sunt interzise, iar un soi de spirit hippie plutește-n aer. Fără să știe prea precis ce-și dorește de la viață (în afară de a obține o slujbă, fie și pentru o vară), Ed se angajează la restaurantul Klausner, condus de Kruso – prescurtare de la Alexander Krusovici, personajul eponim și enigmatic. Aluzia la Robinson Crusoe (de aici grafia numelui) este cât se poate de limpede, autorul a părut că face eforturi serioase pentru a-l îndrepta pe cititor către această pistă de lectură, transformându-l pe Ed într-un avatar al lui Vineri.
Acestea sunt premisele de la care pornește o carte cu un ritm straniu. Acțiunea se succedă când prea repede, când prea lent, evenimente istorice cruciale sunt adesea expediate în doar câteva rânduri, în vreme ce fel și fel de mărunțișuri sau detalii aparent insignifiante din viața protagoniștilor se-ntind pe pagini întregi – descrieri de haine, mirosul mării, adieri, contemplarea îndelungă a florilor, felurite rețete culinare. Foarte frumos este, de pildă, capitolul dedicat decojitului cepei, îndeletnicire pe care Ed o deprinde cu greu (aluzia la Günter Grass este, iarăși, limpede): „După trei zile, Ed era suficient de sigur pe el. Îl durea spatele, dar cojitul cepei mergea acum ca de la sine. Exceptând câțiva turiști, care traversau cu nepăsare curtea, mergând spre sala de mese (clădirea din spatele Klausnerului adăpostea turiștii), nu era nimeni prin preajmă atunci când îi curgeau lacrimi din ochi. Nimeni în afară de calul vizitiului, care își îndrepta, din când în când, nările negre și moi spre el, atât de aproape încât putea simți respirația caldă a calului pe fața lui înroșită de nesfârșitul șters și frecat. Corpul flocos al calului și mersul său clătinat (părul des din jurul picioarelor scurte cobora în franjuri până jos, la copitele grele și incredibil de late) îl făceau să semene cu un urs; era un fel de cal-urs în fața căruia Ed își vărsa lacrimile, iar când își ridica privirea plângea și spre copacii țărmului abrupt, acele făpturi schiloade de pe stâncă aflate parcă pe fugă din calea vântului, diforme și fără apă în ochi, de parcă s-ar fi ghemuit din calea a ceva ce zbura peste ele cu toată forța, exact în secunda aceea, dinspre mare. Încetul cu încetul, simți cum se face loc în spatele ochilor lui și un gol plăcut în cap. Se miră de cât de mult îl satisfăcea lucrul. Nu trebuia să se gândească la nimic sau să spună ceva – se bucura doar de soare și de prezența vagă a mării. Având orizontul înaintea ochilor, spațiul pe care îl traversase până acolo i se părea mare, iar distanța străbătută mult mai lungă; marea dilata timpul, iar vântul îi răcea obrajii.” (p. 55)
Nu la fel de limpede de la bun început este o altă aluzie, care capătă tot mai mult contur pe măsură ce capitolele cărții se scurg: Kruso are mult mai puțin de-a face cu personajul lui Defoe și mult mai multe în comun cu Maurice Conchis – magicianul lui Jonathan Fowles. Paralelele sunt numeroase, de la plasarea acțiunii în spațiul izolat al unor insule, până la apariția unor personaje-guru cu trecut incert și intenții cvasimistice, ori la examenul de conștiință al unui personaj central filolog, care trebuie să se-mpace cu traumele amoroase din trecut. Dacă vreodată s-ar ecraniza Kruso, cea mai fericită distribuție ar include o sosie a regretatului Anthony Quinn. Și tot precum Fowles, Lutz Seiler pune în discuție teme grele, pe care le împletește cu dibăcie: libertatea, depășirea traumelor iscate de momente istorice crunte, asumarea consecințelor propriilor fapte, alternanța dintre măști și aparențe, jocul de-a Dumnezeu. Cartea abundă, de altfel, în pasaje care simbolizează închisori de tot felul, spații închise prin care doar se intuiesc realități exterioare. Inclusiv pierderea cunoștinței e descrisă de autorul german drept o experiență claustrantă: „Prima cameră. Nu are fereastră, nici ușă, doar o deschizătură. Este un coridor prin care trece o lumină. Totul se află încă înaintea vorbirii, fapt pentru care Ed nu poate răspunde la strigătele de afară. Destul de ciudat să fii acolo și să fii strigat. Nimeni nu ar putea spune la ce folosește acea cameră fără ferestre din spatele odăii de dormit. Cămară, încăpere pentru mătură și făraș, mai târziu loc de depozitare pentru o mașină de tricotat, învelită corect în hârtie maro, unsă cu ulei. Este partea din spate a casei, umedă, cu pete la fiecare etaj, cea dinspre râu, cu flori de salpetru. Aude apa curgând. Aude copitele animalelor care pasc pe taluzul dinspre malul râului. Le aude pe toate, fără să știe că râul și animalele există. Uneori, unul dintre animale cojește un flanc al casei, sprijinit de perete cu propria-i respirație. Primul lui loc. Prima cameră.” (p. 255)
Din multe puncte de vedere Kruso îl trădează pe Lutz Seiler – poetul. Numeroase capitole scurte par a fi veritabile poeme în proză, în care naratorul se contopește succesiv cu identitățile personajelor pe care le radiografiază. Și totuși acest roman obsedant, de atmosferă, care are în centru un magician al Mării Nordului, rescrie într-un mod aproape biblic definiția libertății: cel ce își iubește libertatea o va pierde, iar cel ce își urăște libertatea în lumea aceasta (concentraționară, totalitară, absurdă) o va păstra pentru viața veșnică.
_______
Lutz Seiler, Kruso, libertatea perfectă. Traducere din limba germană de Bogdan Dascălu prin GRAAL SOFT, Editura RAO, București, 2017, 432 p.