Categorii

Parteneri

Mângâietoare experiențe jazzistico-basarabene

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Mângâietoare experiențe jazzistico-basarabene

imaginea utilizatorului Virgil Mihaiu

Într-o lume tot mai bulversată, Festivalul Ethno Jazz de la Chișinău devenise un reper de stabilitate. Începând din 2002, luna septembrie a fiecărui an culmina cu o minunată sărbătoare a artei sunetelor, reunind excelenți muzicieni de pe diverse meridiane/continente și un public pe măsura lor. Inițiatorul acestui fenomen cultural se numește Anatol Ștefăneț – maestru al violei și probabil cel mai important reprezentant al nobilului instrument în jazzul ultimelor decenii. El este, totodată, fondatorul grupului Trigon, formația din Chișinău ce a reușit să făurească o variantă viabilă de exprimare jazzistică a sensibilității muzicale din arealul latinității orientale. Ediția inaugurală a numitului festival a coincis cu aniversarea primului deceniu de activitate a Trigon-ului. Formula inițială fusese alcătuită din Ștefăneț/violă, Sergiu Testemițanu/chitară-bas și Oleg Baltaga/baterie, percuție. Liderul trupei avea să traverseze un moment de cumpănă atunci când primii săi parteneri au decis să-și încerce norocul prin alte părți ale lumii.
Dar Trigon renăscu, parcă și mai plin de energii creatoare, prin cooptarea poliinstrumentiștilor Dorel Burlacu/pian, keyboards, muzicuță, Vali Boghean/saxofoane, flugelhorn, trompetă, caval, fluiere, percuții, bas etc., și Gari Tverdohleb/percuție, baterie, xilofon. Timp de aproape trei decenii, Anatol Ștefăneț a demonstrat nu doar incalculabile resurse ca instrumentist și aranjor, ci și capacitatea de a menține și perfecționa angrenajul muzical de o briantă originalitate numit Trigon. Poate că ar fi fost mai comod pentru el să își constituie o trupă de acompaniament și să acceadă la statutul de vedetă individuală. Cu toate acestea, marele muzician, care e totodată și o mare conștiință, a optat pentru calea mai dură, dar mai fructuoasă. Astfel, creațiile sale au relevat abilitățile individuale și colective ale câtorva muzicieni excepționali, emancipați în acest mod de sub spectrul amenințărilor provinciale. Pe lângă cei amintiți mai sus, îi am în vedere și pe alți companioni muzicali ai lui Anatol Ștefăneț: saxofonistul/flautistul Alex. Arcuș, chitaristul Dan Brumă, țambalistul Valeriu Cașcaval, percuționistul Mario Căldăraru, basistul Gh. Postoroncă.
Trigon e una dintre puținele formații de jazz capabile să suscite entuziasmul spectatorilor din orice zonă a lumii. Succes verificat prin evoluții superlativ apreciate, din Occident până în statele ex-sovietice, sau chiar Japonia sau Noua Zeelandă. E de presupus că temperamentalele recitaluri purtând marca Trigon ar fi mult gustate și pe continentul latinoamerican – bineînțeles, dacă ar exista condiții propice pentru organizarea unor turnee și prin acele ținuturi.
Pe de altă parte, festivalul ctitorit de Anatol Ștefăneț a devenit un fel de centru de referință pentru forjarea ideii de ethno jazz. Datorită judicioasei selecții operate de programatori – Anatol, soția sa Natalia și, mai recent, fiica lor Veronica – toate edițiile festivaliere au contribuit la clarificarea și dezvoltarea destul de nebulosului concept fixat pe generic. Întrucât, între anii 2002-2019, mi-a fost acordată onoarea de a fi invitat la minunatele gale din fiecare septembrie, și chiar să le prezint în quasi-integralitatea lor, mi-am putut forma o opinie creditabilă privind importanța fenomenului. Cu certitudine, Festivalul este o prețioasă carte de vizită pentru scena artistică locală, (re)demonstrând că în jumătatea de Est a Moldovei resursele de talent par a fi de-a dreptul inepuizabile. Mai mult decât atât, acțiunea tenace întreprinsă primordial de Ștefăneț & familia dă optime rezultate în sfera elucidărilor conceptuale. Ceea ce inițial (pe la 1980-90) păruse a fi o derivație amorfă din ilimitata world music s-a conturat, prin muzicile convocate la Chișinău, într’o noțiune definibilă pe două paliere specifice: 1.) distilarea estetică a patrimoniului muzical al diverselor etnii; 2.) inter-relaționarea dintre aceste expresii pronunțat identitare și potențialul libertar, universalist, al jazzului.
Din păcate, pandalia pandemică din 2020 a întrerupt succesiunea firească a istoriei festivaliere mai sus invocate. În principiu, organizatorii speraseră să poată ține o „ediție de avarie” către finele lui septembrie. Traversarea aberantei frontiere de la Prut devenise oricum improbabilă, din cauze paramedicale. Însă, parcă spre a face batjocura soartei și mai penibilă, chiar în săptămâna preconizată pentru festival, un incendiu a devastat clădirea Filarmonicii din Chișinău – de fapt, însuși epicentrul Ethno Jazz-ului din ultimii ani. Încă o calamitate, adăugată la șirul celor abătute de secole peste această provincie istorică din arealul latinității orientale!
„Against all odds” (cum ar zice anglo-saxonii), realizatorii extraordinarei reviste de cultură Contrafort, Vitalie Ciobanu și Vasile Gârneț, nu s’au lăsat doborâți nici de astă dată. Ei avuseseră gentilețea să-mi solicite anual câte o cronică despre festivalurile la care fusei onorat să particip. În consecință, mi-au propus să nu întrerup tradiția, chiar dacă în septembrie 2020 evenimentul propriu-zis a împărtășit (să sperăm, doar temporar) soarta Filarmonicii. Hiatusul produs anul acesta îmi permite, în contra adversităților, un moment de reevaluare. În genere, respectivele texte erau focalizate cu precădere asupra laturii muzical-artistice a evenimentului. Or, valoarea lor pentru mine, în plan existențial, nu era doar una strict profesională, ci – înainte de orice – una personală. Așa cum o demonstrase întreaga mea viață, tot ceea ce fusese legat de Jazz (cu majusculă) s’a împletit organic, imprevizibil dar remanent, cu destinul meu de ființă umană. De fiecare dată când ajungeam la Chișinău, o făceam în calitate (uneori chiar oficial atestată prin document prezentat la frontieră) de jazzolog sau de literator; însă, știam că urma să trec prin experiențe tulburătoare, datorate mai ales oamenilor locului. A scrie despre așa ceva ar necesita talentul epic al unui C. Stere. Simpla enunțare a numelor mi-ar lua mult spațiu și ar fi, inevitabil, incompletă. Uneori, asemenea consemnări parajazzistice există deja în articolele mele concepute după fiecare descindere în Basarabia; ele fură publicate, majoritar, în Contrafort, Steaua (la secțiunea Jazz Context, pe care o editez fără întrerupere din 1990), România literară, Tribuna, Cultura, Timpul. Tentația unor rememorări – fie și sub formă quasimnemotehnică – e însă prea mare, așa încât cele ce urmează rog să fie luate ca un soi de pandant scriptic al deferlajelor improvizatorice specifice jazzului.
1991: prima descindere la Chișinău – cu un autobuz plin de jazzmeni români, în frunte cu Johnny Răducanu; emoționanta întâlnire cu ruda mea prin alianță, mărinimoasa profesoară de franceză Sofia Kazandji, originară din Bolgrad (verișoara mătușii Marusea din București, măritată cu fratele părintelui meu); jovialele dialoguri cu Grigore Dolință, veteran al umbroasei mișcări jazzistice postbelice dintre Prut și Nistru; împrietenirea cu pianistul Mihail Alperin (ulterior, „descoperitor” al grupului Trigon) și cu surâzătorul cornist moscovit Arkady Shilkloper (împreună mi-au solicitat să le scriu liner-notes pentru albumul Molitva/Rugăciune, pe care aveau să-l realizeze cu Moscow Art Trio, alături de Serghei Starostin); vizitele la Uniunea Scriitorilor din Moldova, unul dintre principalele focare din care se declanșase mișcarea de renaștere a limbii române în Basarabia; vizite acasă la Grigore Vieru (care mă ajutase – fără să mă cunoască! – în voiajul meu din 1987 prin Țările Baltice ca reprezentant al celebrei reviste Jazz Forum); acasă la Leo Butnaru, Emilian Galaicu-Păun, muzicologul Ion Chiorpec, plasticianul Ion Severin; descinderi la renumitele crame de la Cricova; excursia cu literații clujeni la Chișinău, ce a coincis cu ziua proclamării independenței, 31 august 1991; tot din amestecații ani 1990: voiaj individual peste frontiera de la Prut, la invitația trompetistului Sergiu Cârstea – rendez-vous-ul era fixat la Filarmonica din Chișinău, unde până și portarii păreau a etala un humor demn de Ion Creangă; revederi sporadice cu literații din anturajul Uniunii Scriitorilor și al revistei Contrafort; o primă escapadă la Orheiul Vechi, în compania hispanistului Andrei Crijanovschi; cunoștință cu Stela Argatu, ce-mi va rămâne în memorie ca o personificare a arhetipului de frumusețe din basmul cu Ileana Cosânzeana; viitorul muzicolog Oleg Garaz (originar din Soroca), venit și el în vacanță de la Academia de Muzică din Cluj; trupa condusă de versatilul jazzman Dima Belinschi, Shaba, pe care am prezentat-o pe scena Sălii cu Orgă; reîntâlnirea cu Anatol Vidrașcu (fusese întâiul intelectual basarabean pe care avusesem șansa să-l cunosc, în 1976, într’o excursie prin URSS) – urmată de o vizită la sediul editurii sale, Litera; învălmășeală de cunoștințe și amiciții – vechi și noi, autohtone și străine – din sfera muzicii, literaturii și altor arte; în 2002, încep colaborarea sistematică cu Festivalul Ethno Jazz (în prealabil reușisem să impun înregistrările Trigon-ilor la posturi de radio din România, Elveția, Germania, Iugoslavia, Austria, Anglia, să public articole despre muzica lor și să le facilitez câteva apariții în străinătate); consolidarea „rudeniei mele prin alianță” cu Vlad Dacin, fiul doamnei Kazandji, în atmosfera de ilimitată ospitalitate basarabeană de pe strada Doina, nr. 100; cordiale întrevederi cu compozitorul Ghenadie Ciobanu, lider al Uniunii Compozitorilor și ministru al Culturii, mai apoi cu Valeriu Matei, hiperactivul director al ICR Mihai Eminescu, sau cu plasticianul Gh. Vrabie, autorul stemei de stat a Republicii Moldova; emisiuni de radio și televiziune în care îi am ca amfitrioni pe infatigabilii Vasile Botnaru, Mihai Fusu, Violeta Gorgos, Cristian Tabără, Victor Buruiană, Victoria Cușnir, Veronica Ghimp; facilitez participarea importantului contrabasist portughez Carlos Barretto la Ethno Jazz Festival; Vitalie prezentându-mi-l pe istoricul Ion Varta, în curticica din spatele Teatrului Național Mihai Eminescu; Iraida Digodi, cercetătoare a vieții culturale basarabene din perioada interbelică, îmi oferă o escapadă dincolo de confiniile Chișinăului, la Mănăstirea Căpriana, unde e înhumat mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (născut în Bistrița Transilvaniei/anno 1746, decedat la Chișinău în 1821, canonizat în 2016); recepția nocturnă de la Casa Vinului din Chișinău; lansarea volumului Reconstituiri cu Ileana Popovici, datorat surâzătoarei poete Radmila Popovici; prelegerile cu tematică jazzologică pe care le-am susținut la Academia de Arte din Chișinău (prin bunele oficii ale doamnelor Melnic și Stepan), la Colegiul de Arte Nicolae Botgros din Soroca și la Universitatea de Stat B.P. Hasdeu din Cahul (acompaniat de cineastul Max Ciorbă); cultivarea, fie și fugitivă, a unor constante amiciții, prin revederi cu: diplomatul arhetipal Valeriu Turea (ex-ambasador al Rep. Moldova în Portugalia, cu care colaborasem exemplar, pe timpul mandatului nostru diplomatic, dar și ulterior); soția dânsului, Larisa, mereu activă la Festivalul Teatrelor Naționale Românești, planificat uneori în paralel cu cel de jazz; remarcabilii literatori, corifei ai Uniunii Scriitorilor, Arcadie Suceveanu, Grigore Chiper, Teo Chiriac, Nicolae Popa, Nicolae Spătaru; polimorful actor Boris Cremene; colega sa, Mihaela Strâmbeanu; ex-directorul ICR Petre Guran și colaboratoarea sa Ecaterina Dumbrăveanu; omul de afaceri Victor Buga, în a sa agreabilă Cafenea Poetry; scriitori din generații mai noi: Alexandru Vakulovski, Dumitru Crudu, Iulian Ciocan, Maria și Ivan Pilchin; ex-studenții basarabeni din România – Marcel Lazăr, Eugen Mamot, Rodica Pruteanu, Sandu Bantaș ș.a.m.d.
Cum se vede, nicio șansă de exhaustivitate pentru listele mele! Uneori, întâlnirile pot fi absolut intempestive: așa se nimeri în 2005, când patru literatori clujeni (Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga & subsemnatul) se aflau într’o documentare la Moscova, pentru conceperea unui volum colectiv despre autorul romanului Maestrul și Margareta. Cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu, pe atunci ambasador, a organizat la Ambasada României un interesant colocviu Mihail Bulgakov. Lângă mine s’a așezat un domn ce-mi părea cunoscut. Era compozitorul Eugen Doga. După vreun deceniu, aveam să ne reîntâlnim, la fel de întâmplător, în anticamera unei emisiuni de la Televiziunea Moldavă, unde Anatol Ștefăneț mă rugase să comentez Festivalul Ethno Jazz.
În schimb, alte experiențe legate de Basarabia fură îndelung preparate. Ca apogeu al acestor secvențe indelebile din memoria personală, amintesc voiajul la Cetatea Albă, la care visasem încă din junețe. S’a materializat în septembrie 2011, pe când lucram la ICR Lisabona. Estimativ, parcursei vreo 8000 km (dus-întors) din Portugalia la Chișinău, plus un supliment de vreo 350 km (dus-întors) până în sudul Basarabiei. Ultima etapă (incluzând traversarea frontierei ucrainiene) deveni posibilă grație jurnalistului-pictor Vasile Botnaru. Dânsul aranjase cu domnul Petre Caraman să mă transporte în automobilul său până la mirificul Liman al Nistrului, încununat de fortăreața Cetății Albe – poarta spre Marea Neagră a Țării Moldovei pe timpul lui Ștefan cel Mare. Așa cum intuisem, „cetatea spânzurată’n parfum de vis” este una dintre cele mai impresionante îmbinări între natură și cultură din câte pot fi întâlnite într’o viață.
Conform cutumei locale, la fiecare descindere efectuată de mine la Chişinău, amfitrionii s’au întrecut pe sine în materie de ospitalitate (oricum, pe alţii îi depăşiseră demult). Întâlnirile cu basarabenii mi-au mângâiat sufletul. Ei sunt rudele noastre mai pătimite, deținând știința de a combina umanitatea, căldura afectivă, talentul artistic, pasionalitatea, humorul, dar şi un discret eroism, fără de care supravieţuirea lor în condițiile date ar fi fost imposibilă.
Octombrie 2020,
Cluj-Napoca