1 octombrie 2016
Ieri m-am mutat la București, poimâine încep lecțiile, dar merg la facultate chiar astăzi. Vreau să asist la activitățile din ultima zi a conferinței organizate de Centrul de Studii Românești. Sala de lectură a facultății, un loc în care pășesc pentru prima oară și în care mă văd petrecând un timp de valoare în următorii ani. Îmi amintesc două versuri ale lui Vasile Romanciuc: „Timpul din lăuntrul unei biblioteci/ este altul decât cel din afara ei”. Pentru început, Bruno Mazzoni, profesor din Pisa, cu o prelegere despre un parcurs intertextual în literatura română, de la Eminescu la Cărtărescu. Pronunția impecabilă și româna bogată a filologului italian. Un excurs despre rezistența prin cultură, considerată „un concept autojustificator, inventat post-festum”. Un deceniu marcat de emigrarea a trei autori români de mare calibru – Paul Goma în ’77, Norman Manea în ’86, Matei Vișniec în ’87. Eu cred, Delimitări, Cruciada Timpului, Totul – cele patru poeme ale Anei Blandiana, antologice pentru disidența românească. Altminteri, o disidență neglijabilă, cvasi-inexistentă – cel puțin așa e prezentată în prelegerea la care suntem prezenți. Profesorul Mazzoni vede în aceste patru poeme nu mai puțin decât singurul exemplu de samizdat al perioadei respective în literatura română. Involuntar, mi-l amintesc pe Mircea V. Ciobanu folosind același termen – samizdat – cu referire la unele texte scrise de Șerban Foarță pentru formația Phoenix. 
Trecem la generația optzecistă, nu înainte de a reține că revista londoneză The Independent a dedicat o pagină întreagă poemului Totul, fiecare dintre termenii folosiți de Ana Blandiana fiind explicat în context. Totul al Anei Blandiana, apărut în 1984, marchează – așa cum spune Liviu Papadima într-o intervenție scurtă – ieșirea din paradigma șaizecistă. Urmează, în 1985, Totul al lui Mircea Cărtărescu, un tot esențial diferit, nu cu priză la social, ci de natură metafizică. Totul care, după cum afirmă Liviu Papadima în aceeași intervenție, marchează ieșirea din paradigma optzecistă. Din spate, Răzvan Voncu face niște observații percutante: „Optzeciștii au schimbat felul în care se citește și se scrie în literatura română. Au anulat un fel de a scrie. Douămiiștii nu sunt o generație, pentru că n-au impus un cod de lectură. Așa-numita generație 2000 este de o mare omogenitate stilistică”. Voncu vorbește lejer și, în același timp, tranșant, reușește să fie convingător, lăsându-ți impresia că nu încearcă să te convingă cu orice preț de ceea ce spune. Îl urmăresc atent și – nu am de ce s-o ascund – entuziasmat. Îl cunoșteam până acum datorită articolelor din rubrica „Basarabia literară”, care mi-au lăsat impresia unui observator credibil al procesului literar din stânga Prutului. Hotărăsc să vin și seara, la workshopul moderat de Răzvan Voncu.
Și ajung la workshopul de seară, cu genericul „România – placă turnantă între Europa Centrală și de Est”. Răzvan Voncu îl prezintă pe Sorin Alexandrescu, profesor universitar român cu o experiență impresionantă de predare la Amsterdam. Domnul Alexandrescu vorbește despre o a treia cale pe care au urmat-o intelectualii români în timpul regimului comunist, alternativă la exil și la decizia de a rămâne în țară. E vorba de alternativa emigrării urmate de construirea unei cariere academice peste hotare, fără ruperea legăturilor cu guvernul bucureștean. Astfel, bunăoară, a fost posibilă apariția revistei International Journal of Romanian Studies, între 1976 și 1989. Începe o incitantă discuție despre problema identității românești. Sorin Alexandrescu: „Să demolăm clișeul Suntem victima istoriei. Nu mai facem nimic.” În sală, exemple menite să readucă în prim-plan defazarea culturii române. Se insistă asupra lipsei Renașterii, Barocului, Rococo-ului și Iluminismului ca atare în spațiul românesc. Până la Dinicu Golescu (1824), niciun român nu ne-a mai lăsat însemnări de călătorie din Occident. Și Golescu a fost depășit de ceea ce văzuse – bunăoară, încercând să vorbească despre cum funcționează motorul unui vapor, autorul român a recurs la comparația cu un alambic pentru țuică. Mai departe aflăm că atunci când primul pian a ajuns în spațiul românesc, Mozart era mort de 40 de ani. Observația ar fi făcut-o Octavian Paler într-un text de-al său. Da, dar Chopin și Liszt erau tineri și în puteri, iar Debussy nici nu se născuse!... Sunt profesori care vorbesc despre etapele arse ale culturii române așa cum ai vorbi despre niște drame intime, pentru care viața întreagă pare să nu-ți fie de ajuns ca să le depășești. Cota impresionantă la care poate ajunge relația cu domeniul căruia te dedici. Remarca memorabilă a unei româniste din Slovacia, al cărei nume îmi scapă: „Nu există locuri goale! Există locuri umplute cu altceva decât voiam.” Un românist italian dezminte intraductibilitatea cuvântului întru, al cărui corespondent italian, entro, are exact sensul pe care îl folosește Noica, în încercarea de a construi o rostire esențială asupra ființei românești. Tratatul de ontologie al lui Noica e tradus în italiană. Urmează demolarea altor clișee menite să singularizeze identitatea culturală românească. Granița dintre sentimentul patriotic și patosul patriotard e una fluidă, înșelătoare adesea. Din nou, cuvânt are Sorin Alexandrescu: „Dincolo de studiul elementelor unitare – limbă, religie, mitologie, obiceiuri – e cazul să vorbim despre cultura română în interferențe progresive cu alte culturi.” Pe final, Emil Ionescu propune genericul „Despre complexul identitar al românilor, cu voluptate”. 
Domnul decan spune că-i pare rău că nu există o filmare sau cel puțin o înregistrare audio a discuției. Peste câteva secunde, privirile ni se intersectează. Schițează un zâmbet aprobator, văzând notițele pe care le-am luat. În tot ce am conspectat azi, găsesc prima confirmare a faptului că am ajuns, într-adevăr, acolo unde îmi doresc. E și o promisiune – neașteptat de generoasă pe alocuri – pentru cel care sunt acum. Sper să se împlinească. Am încredere – și e o încredere aproape de nezdruncinat – că așa va fi.
 
11 octombrie 2016
Seară de marți în care plouă torențial. Peste jumătate de oră trebuie să înceapă lansarea cărții Bucureștiul literar, de Andreea Răsuceanu. Pe lista vorbitorilor – Dan C. Mihăilescu, Marius Chivu și Mircea Cărtărescu. Primul e deja în librăria care se umple – încet, dar sigur – de cititori. Mă apropii de Dan C. Mihăi­lescu și-l rog să-mi scrie un autograf pe cartea sa, Castelul, Biblioteca, Pușcăria. Auzind numele meu, mă întreabă de unde sunt. Îi răspund și îmi dorește să fie într-un ceas bun venirea la București. Mă întreabă de ce am ales Literele, și anume pe cele de la București. Ascultă atent și binevoitor mica mea poveste. Dă dovadă de înțelegere atunci când spun că, exceptând ce e de exceptat, perspectiva filologică de acasă nu mă entuziasmează prea mult. O scurtă discuție despre limitele de fond ale provincialismului și relativitatea centrelor culturale. Domnul Mihăilescu îmi recomandă o carte recent apărută la Editura Junimea. Sunt interviuri pe care le-a realizat Adrian Alui Gheorghe cu poeți optzeciști, vizând tocmai această problemă – să rămâi acasă ori să te stabilești într-un centru cultural recunoscut ca atare. Să mă refer un pic la această problemă, a provincialismului. Dată fiind vizibilitatea lui redusă, provincialul tinde să-și îngusteze câmpul de vedere. De aici rezultă două scenarii ale inadecvării. Primul, cel în care provincialul trăiește într-o autosuficiență vehementă, fără a fi la curent cu ce se întâmplă în cultură la scară mare. Nu e vorba neapărat de neputința – obiectivă, tehnică – de a se familiariza cu tendințele care dau tonul. E vorba de ignoranță ca opțiune asumată, de refuzul de a concepe cultura în afara marginilor (geografice, ideologice) în care se află provincialul. O ipostază la care, dacă nu mă-nșel, se referă și Gabriel Liiceanu. În al doilea scenariu, provincialul trăiește într-o insuficiență continuă și insurmontabilă. Poziția geografică îl dezavantajează, totul pare să comploteze împotriva lui, așa că provincialul nu poate trece peste sentimentul nimicniciei eforturilor sale. Locul de ședere e scuza la care poate recurge – și va recurge – oricând ca să justifice starea creației sale. Deschiderea cât mai mare în gândire, iată condiția necesară pentru depășirea provincialismului. În lipsa acestei deschideri, cel care se mută într-un oraș-centru de cultură nu face decât să evidențieze spiritul său provincial. Fiindcă, înainte de a ține de o realitate geografică, provincialismul e o trăsătură a spiritului. 
Începe lansarea. Mircea Cărtărescu va străluci prin absență. „Știm că această veste ne va înjumătăți publicul”, spune în glumă, dar și cu tristețe, gazda evenimentului. Se înșală. Plouă din ce în ce mai mult și din ce în ce mai mulți cititori intră în librărie. Marius Chivu: „Andreea Răsuceanu caută orașul în literatură și literatura în oraș. Simt că fac o nedreptate spunând că această carte e doar de critică literară. Toți acești autori au o relație specială cu orașul. Îi sunt și nu îi sunt fideli.” Toți acești autori – 6 la număr – despre care scrie Andreea Răsuceanu sunt Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Stelian Tănase, Simona Sora, Filip Florian și Ioana Pârvulescu. Andreea Răsuceanu: „De ce am ales 6 autori? Nu am vrut doar scriitori care au scris despre București, nu am vrut să fac o lucrare de ansamblu. Am vrut să scriu despre autori care au făcut din București un personaj.” „Imaginează-ți o carte despre Chișinăul literar”, îi spun colegei care mă însoțește. Zâmbește de parcă i-aș fi spus o glumă și mă privește cu tristețe. Mă gândesc la Emilian Galaicu-Păun și al său Ch-ău: de la poemul din cartea Cel bătut îl duce pe cel nebătut, trecând prin Gesturi. Trilogia nimicului, ajungând la Țesut viu.10 x10. Abrevierea Ch-ău e grăitoare în sine. Mă gândesc și la Oameni din Chișinău, titlul unei cărți de proză a lui Dumitru Crudu, pe care n-am apucat s-o citesc. Un titlu care pare să te facă să te gândești la Oameni din Dublin, cartea lui Joyce. Tot Crudu, cu Salutări lui Troțki. O imagine fidelă a Chișinăului de azi, nu cea mai convenabilă cu putință, una dintre multele posibile. Visez la un Chișinău-personaj cu funcție de alter ego al autorului abstract, ca la Cărtărescu. Un Chișinău-personaj într-o scriere cu ample dezvoltări fantasmatice, vizionare, onirice. Un Chișinău-personaj construit sub efectul celor mai variate, uneori aparent improbabile conexiuni pe care le poate stabili mintea autorului. Până când căutarea orașului în literatură o să aibă un deznodământ triumfal, să continue căutarea literaturii în oraș. 
 
18 octombrie 2016
Avanpremieră. La librăria Humanitas din Cișmigiu, Lucian Boia citește din volumul Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei. Cartea-vedetă a editurii la ediția din acest an a târgului Gaudeamus. Domnul Boia vorbește pe scurt înainte să-nceapă lectura: „E o carte diferită de precedentele. O schiță de interpretare globală a istoriei.” Capitolul I, „Pipa lui Magritte și istoria istoricilor”. „Pipa lui Magritte e mult mai asemănătoare cu o pipă decât poate fi oricare dintre reprezentările istoriei în raport cu istoria reală.” Opoziția dintre Istorie – singulară, adevărată – și istorii (nenumăratele reconstituiri). „Cele două istorii n-au cum să fie identice. Pariul istoriei e, firește, de a le apropia cât mai mult cu putință.” În accepția lui Boia, Istoria nu e un domeniu al necesității. Există numeroase istorii posibile, fabricarea Istoriei se produce moment cu moment și fiecărui moment îi corespund scenarii posibile al căror număr tinde spre infinit. O idee care ne face să ne amintim de cartea-vedetă a Editurii Humanitas la ediția precedentă a târgului Gaudeamus, Solenoidul cărtărescian. Ca să-și probeze teoria, Lucian Boia propune 5 „exerciții” referitoare la geneza civilizației occidentale, Revoluția Franceză, Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial, Crearea României. În sfârșit, o definiție magistrală a istoriei – cea mai complicată mașinărie imaginabilă. Am sentimentul că ni s-a citit nu doar dintr-o carte despre istorie, ci dintr-o carte care va face Istorie.