Categorii

Parteneri

Literatură și istorie la Belgrad

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Literatură și istorie la Belgrad

Vitalie Ciobanu: Asociația Mondială a Scriitorilor (International PEN) cu sediul la Londra, din care face parte și Centrul PEN din Republica Moldova, organizează în fiecare an congrese în diferite puncte ale globului. Sunt discutate în principal probleme legate de situația scriitorilor în lume, libertatea de exprimare și de conștiință, sunt adoptate apeluri către guverne și instituții internaționale. PEN Clubul basarabean a participat la un asemenea eveniment de anvergură după câțiva ani de absență, perioadă în care congresele s-au desfășurat în locuri mult prea exotice și inaccesibile pentru noi din punct de vedere pecuniar – Senegal (Africa), Bogota (Columbia), Tokyo... Desemnarea Belgradului ca loc de organizare a celei de-a 77-a Reuniuni de acest fel, între 12 și 18 septembrie 2011, ne oferea o bună oportunitate pentru a reînnoda legăturile cu scriitorii, colegi de pe alte meridiane, dincolo de relația instituțională oficială pe care o avem cu International PEN. Institutul Cultural Român ne-a ajutat să materializăm această șansă, finanțându-ne deplasarea.
Dincolo de participarea la congres ca delegați oficiali al PEN Centrului basarabean, Vasile Gârneț și cu mine, am considerat călătoria la Belgrad drept o bună ocazie de a-mi satisface niște curiozități personale mai vechi. În adolescență, am fost fascinat de Iugoslavia. Văzusem la cinematograf un film despre niște tineri din Belgrad sau Zagreb, nu mai țin minte exact – purtau haine de blugi (adevărați: Wrangler, Levi Strauss, Calvin Rogers,  Jacob Davis, Lee... nu făcături turcești!), cămăși largi în carouri, verzi și roșii, aveau motociclete Harley-Davidson și Yamaha, cu care cutreierau străzile nocturne și șoselele de pe coasta Adriaticii. Era o istorie banală, cu iubiri, rivalități și reuniuni boe­me, specifice vârstei. De fapt, subiectul nu conta. Era viața pe care mi-o doream. Asta se întâmpla în vechea federație a lui Tito (dictatorul liberal din Balcani care l-a înfruntat pe Stalin), adică ținutul cel mai occidentalizat al blocului comunist. Mai târziu am aflat că muncitorii sârbi, croați, bosniaci, sloveni, macedoneni puteau călători și lucra liber în țările vestice, în Germania și Italia mai ales; era plin de jucători cu nume terminate în „ci” („ć”, după ortografia lor) în cluburile de fotbal europene, iar echipele românești aveau un adevărat „complex iugoslav” când se întâlneau față în față cu vecinii de peste Dunăre. Cu atât mai greu mi-a fost să înțeleg cum au ajuns acei oameni mândri în anii ’90 să se masacreze ca niște smintiți, să transforme în ruină o țară cândva înfloritoare, să umple lumea cu toponime însângerate, precum Dubrovnik, Sarajevo, Srebrenica, Kosovo... Cum arată acel oraș, Belgrad, ce oameni mai trăiesc azi acolo, ce mai simt după războaiele prin care au trecut? Speram, în plus, să găsesc și niște răspunsuri legate de felul în care se descurcă o țară care bate la porțile Europei, așa cum face, cu mai puțin succes, Republica Moldova.
Organizatorii congresului, PEN Centrul Sârb, condus de scriitoarea Vida Ognjenović, și-au dat întreaga silință pentru a reuși, bucurându-se de sprijinul autorităților statului, al guvernului, al președintelui Boris Tadić și de ospitalitatea primăriei Belgradului, care a organizat o recepție fastuoasă pentru cei aproape 300 de delegați din partea a 88 de PEN Cluburi din lume, reprezentate la Congres, astfel încât emoția exprimată de eseistul şi romancierul canadian John Ralston Sol,  actualul președinte al PEN Centrului Internațional, în alocuțiunea sa de salut, era foarte reală. Serbia  face mari eforturi pentru a demonstra că este o țară europeană, că s-a despărțit de tragica moștenire a războiului și a intoleranței interetnice, că are o literatură valoroasă ce merită a fi cunoscută. Și această literatură este tradusă în limbi de mare circulație. După Ivo Andrić (prozatorul sârb nobelizat în 1961) o întreagă pleiadă de scriitori ex-iugoslavi au invadat Vestul. La voința și ambiția „plavilor”, e sigur că vor deveni din nou o forță în Europa, numai dacă vor ști să nu permită vechilor „demoni” ai urii să iasă la suprafață, să renunțe a mai fi o „mică Rusie” revanșardă.
 
Vasile Gârneț: Vreme foarte caldă la Belgrad, ziua, până spre amurg, când ești tentat să faci lungi plimbări vesperale. Hotelul Continental, unde se desfășoară congresul, se află într-o zonă amenajată mai recent, populată cu bănci, hypermarketuri și mall-uri. Orașul propriu-zis, cu istoria sa fabuloasă, se află dincolo de râul Sava – impunătorul afluent al Dunării. Capitală a Serbiei începând cu anul 1403, dar cu o primă datare la 4 800 î. C., orașul a căpătat amprenta tuturor neamurilor și epocilor care au trecut peste el: celții, romanii,  bizantinii, Ungaria medievală, Imperiul Otoman, Habsburgii, Iugoslavia interbelică și cea socialistă, Serbia și Muntenegru, apoi numai Serbia. Tributari pasiunii lor identitare, sârbii și-au botezat străzile cu nume de principi din Evul Mediu, care le-au apărat ființa națională: țarul Dușan, despotul Ștefan, țarul Miloș, cneazul Mihailo etc. Noi, românii, avem aceeași predilecție pentru eroi fondatori și tot felul de „capete încoronate”, dar parcă mai atenuată de modernizările intervenite în ultimii 20 de ani... Am bătut ulicioarele în pantă și am admirat magnifica priveliște de pe terasa fortăreței Kalemegdan: locul în care râul Sava se unește cu Dunărea. A fi așezat pe un mare fluviu, legat prin poduri spectaculos arcuite și întrețesut de o mulțime de legende, este marea șansă a unui oraș, pe care nu o au toate capitalele europene.
 
Vit.C.: Pe lângă obișnuitele rapoarte anuale ale conducerii International PEN și ale structurilor sale componente (comitetele „Writers for Peace/Scriitorii pentru Pace”, „Writers in Prison/Scriitori în Închisoare”, „Translation and Linguistic Rights/ Traduceri și Drepturi Lingvistice”, „Women Writers/ Femeile Scriitoare”, „Writers in Exile Network/Rețeaua Scriitori în Exil” ș.a.), la congres au fost puse în discuție și adoptate o serie de rezoluții și recomandări asupra unor cazuri grave de încălcare a drepturilor unor scriitori şi ziarişti din Turcia, Kurdistan, Iraq, Tibet, Israel și Palestina, Balcani, Țara Bascilor, Asia Mijlocie ex-sovietică, Belarus, Cuba, Mexic, Vietnam, Orientul Mijlociu, Coreea de Nord, din mai multe țări africane etc. Există nevoia unei implicări mai active a scriitorilor pentru apărarea libertății de expresie în regiunile oprimate, pentru protejarea minorităților ale căror drepturi sunt ignorate sau chiar reprimate de guvernanți în numele unor „sacrosancte” interese de stat. Congresul a adoptat o moțiune care celebrează Premiul Nobel pentru Literatură pe care l-a obținut, în 2010, Mario Vargas Llosa, fost președinte al PEN Centrului Internațional, și Nobelul pentru Pace atribuit lui Liu Xiaobo, președinte al PEN Clubului Independent din China, cerându-se eliberarea necondiționată a acestui scriitor-disident, condamnat la 11 ani de detenție, și a soției sale.
 
V.G.: Andrei Bitov, autorul Casei Puşkin, mi s-a părut mult mai îmbătrânit: se mişcă încet, cumva ezitant, şi parcă nu observă pe nimeni. Am discutat puţin cu el şi ne-am amintit o secvenţă cu discursul halucinant, antiamerican, al lui Günter Grass la congresul PEN de la Berlin, din 2005…
Acum, la Belgrad, Bitov, care face parte din board-ul PEN Centrului Internaţional, într-o luare de cuvânt a propus ca limba rusă să devină „limbă de lucru” la congresele şi conferinţele PEN. „Toată Asia şi fostele republici sovietice vorbesc limba rusă, de ce să-i lipsim pe aceşti oameni de şansa de a comunica şi a se implica mai mult în activitatea PEN Centrului Internaţional?”, şi-a explicat Bitov demersul. Însă propunerea sa nu a fost votată. Într-o discuţie de după şedinţă un coleg scriitor din „Asia postsovietică” încerca să mă convingă ca Bitov face jocul lui Putin, vrea un „front popular rusesc” şi în PEN Club. Şi cum eu i-am spus că exagerează şi pledam pentru „neutralitatea politică” a lui Bitov, scriitorul mi-a servit argumentul ultim: „Dar trebuie să recunoşti că rusa nu e o limbă a democraţiei! Aveţi trupe de ocupaţie ruseşti în Transnistria…”.
 
Vit.C.: Poeta Magda Cârneci, președinta PEN Centrului Român, pe care am revăzut-o după mai mulți ani, a avut frumoasa idee să organizăm împreună, cele două PEN Cluburi românești, o conferință regională anul viitor, la Brașov sau Iași, și să invităm și scriitori din Rețeaua balcanică sau din Europa Centrală. Ar fi grozav dacă această idee s-ar pune în practică, dacă s-ar găsi niște sponsori generoși să o susțină în pofida crizei economice și a reducerilor bugetare... De asemenea, a fost o plăcere să o reîntâlnim, la Belgrad, pe Ana Blandiana, invitata Festivalului de Literatură „Free The Word!” (Eliberaţi cuvântul!), organizat în paralel cu congresul. Și să vizităm Novi Sad-ul, cel de-al doilea ca mărime oraș din Serbia, acolo unde, dacă nu intervenea trista veste a morții poetului Petru Cârdu, am fi avut șansa să reîntâlnim pe câțiva dintre scriitorii români din zonă (Slavco Almăjan, Nicu Ciobanu, Pavel Gătăianțu...).
 
V.G.: Belgradul seara. Recital de poezie în balconul Teatrului Național cu ieşire spre Piaţa cneazului Mihailo. Lume multă în piaţă, traficul auto rămâne la fel de intens, iar la microfon se perindă nume importante (imaginile poeţilor sunt proiectate pe două ecrane mari): György Konrad (Ungaria), Drago Jančar (Slovenia), Titos Patrikios şi Anastasis Vistonidis (Grecia), Amir Or (Israel), Christopher Hope (Africa de Sud), mai mulţi poeţi sârbi. Vida Ognjenović, preşedinta PEN Centrului Sârb, citeşte un poem de Petru Cârdu, decedat de curând. M-a impresionat în mod deosebit cum şi-a citit poemul Ana Blandiana – mi s-a părut că vacarmul pieţei a amuţit pentru câteva minute. Nu cred că e vorba doar de o solidaritate pro-românească. Ana Blandiana e o poetă cunoscută şi respectată, care ştie să-şi marcheze memorabil prezenţa.
 
Vit.C.: Scadarlia – faimosul cartier boem al Belgradului, locuit altădată de faimoși scriitori și artiști sârbi, e unul dintre principalele locuri de atracție turistică, pe care am ținut să-l vizităm în penultima zi, liberă, a sejurului nostru. O stradelă coborând în pantă, aglomerând magazine, restaurante pitorești, galerii de artă, terase și birturi, hoteluri mici, cochete, ascunse în spatele tarabelor cu antichități. Ochii îți fug în toate părțile, ritmurile muzicii, aranjamente florale, zâmbetele fetelor în costume populare sau medievale, meniuri ce etalează cele mai diverse stiluri și bucate, încercând ingenioase metode de atragere a clientelei... Scadarlia – cartierul în care orice alegere e frustrantă, pentru că îți decapitează celelalte opțiuni, numai dacă dispui de atâta timp și atâția bani încât să petreci acolo o zi întreagă. Nu-și permite oricine. Dar berea de afine e foarte gustoasă.
 
V.G.: Dragan, ghidul nostru prin Belgrad, ne explică de ce nu sunt reparate clădirile din centrul oraşului avariate în urma bombardamentelor NATO din primăvara lui 1999. „Guvernanţii spun că ar fi mai ieftin să fie demolate şi să construiască altele noi.  Dar multă lume crede că sunt păstrate aşa în mod intenţionat, pentru a le arăta occidentalilor ce-au putut să facă acum 11 ani, aici, într-un oraş european.” Şi parcă anticipând o nouă replică a scriitorului olandez despre genocidul organizat de sârbi, Dragan completează: „Cred că ar trebui reparate. Toate reproşurile au fost spuse. Drumul nostru e spre Uniunea Europeană, nu putem trăi în trecut”.
Alte semne ale acelor timpuri sângeroase le găseşti pe zidurile oraşului. Multe inscripţii graffiti care proclamă: „Nu vom ceda Kosovo!”. Însă asemenea crispări nu am remarcat la tinerii belgrădeni cu care am comunicat în aceste zile – urbani și civilizați, gata să te îndrume și să-ți povestească.
 
Vit.C.: La Belgrad, Centrul PEN din Moldova s-a alăturat nou-createi Rețele a Centrelor PEN din Balcani (Balkan PEN), la care au mai aderat România, Grecia, Bulgaria, țările ex-iugoslave și Cipru. Această structură regională va fi coordonată la început de PEN Centrul Sârb – gazda congresului, apoi va avea o președinție prin rotație. Scopul principal al Rețelei Balcanice va fi cunoașterea, promovarea și traducerea reciprocă a scrii­torilor din zonă. Vor exista, sperăm, reuniuni periodice și un NewsLetter (buletin informativ) al Rețelei, dar și o bibliotecă. Le-am spus colegilor noştri din celelalte țări balcanice că alăturarea PEN Clubului basarabean la această grupare regională este un fel de includere simbolică a Republicii Moldova în „pachetul Balcanilor de Vest” pentru integrare europeană. Măcar la capitolul „literatură” ne-am desprins din fostul spațiu sovietic. Mai rămâne să o facem și politic.
A fost plăcut să constatăm că Basarabia nu e deloc o „pată albă” pe harta Europei – așteptările noastre chiar au fost depășite! – , iar faptul că am avut posibilitatea să oferim colegilor din alte țări exemplare din Antologia Arhipelag almanahul de literatură română din Republica Moldova în germană, engleză și franceză, apărut anul trecut sub egida PEN Clubului de la Chișinău, ne-a ajutat să le amplificăm interesul. E bine să ai, dincolo de niște intenții de afirmare exprimate în cadrul unor luări de cuvânt sau în contacte personale, și o dovadă materială – adică niște cărți, niște traduceri –, care să te ajute să reprezinți o comunitate, o literatură ce merită a fi luată în seamă. Din acest punct de vedere avem de învățat o grămadă de lucruri de la confrații noștri sârbi. Și când spun asta, nu am în vedere vreun sprijin de stat în promovarea culturii noastre în lume, căci nu ai cu cine vorbi. Guvernanților de la Chișinău – doar pentru a le stârni orgoliul – le-aș spune un singur lucru: mergeți de vedeți cum arată drumurile într-o țară până de curând devastată de război, și abia apoi să vorbiți despre integrarea europeană.

qapeqwfj

oxfpwz qapeqwfj