Parteneri

Literatură şi autenticitate

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Literatură şi autenticitate

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu
articol: 
articol: 

Protagonist al unui parcurs literar de invidiat, Aureliu Busuioc rămâne şi azi (la 84 de ani!) unul dintre cei mai activi şi mai citiţi scriitori români din Basarabia. Două cărţi recente confirmă o performanţă aproape fantastică.
În căutarea pierderii de timp* include Jurnalul cubanez (tipărit, în foi­leton, în România literară) şi o serie de eseuri, pamflete şi pastile publicate în Vatra, România literară, Contrafort, Jurnal de Chişinău. Oricât de bine se conjugă cu scrisul dintotdeauna al lui Busuioc, eseistica lui este (în sens editorial) o paletă inedită. Cărţile din genul literaturii de frontieră îmbogăţesc peisajul literar basarabean. Or, la noi încă se mai consideră că scriitor e cel care ficţionează, iar jurnalul, memoriile, eseistica sunt privite ca efecte colaterale ale meseriei.
Pe parcursul tipăririi în fascicule a Jurnalului cubanez, lumea cititoare comenta, mai ales, un aspect al scriiturii: este oare un jurnal adevărat sau este trucat; e vechi-autentic ori evenimentele sunt privite de pe olimpul deştept al zilei de azi etc.? Ei bine, eu mă număram printre cei care căutam noduri anacronice în papirusul cubanez.
După ce autorul s-a „autodemascat” („l-am născocit – Jurnalul – în anul de graţie ’97, cu intenţia transparentă de a epata”), înţeleg că astea contau prea puţin. Scriitorul spune întotdeauna adevărul. Vorba lui Münchhausen, el toată viaţa mărturiseşte, chiar dacă nimeni nu-l crede. Pe de altă parte, scriitorul ficţionează, interpretează, comentează chiar şi atunci când scrie cel mai autentic jurnal sau reportaj. Dar din acest (pseudo)jurnal desprindem, mai mult decât din manuale ori din notele de călătorie, atmosfera din Cuba, pe cea din URSS sau din orice sistem totalitar ajuns până la paroxismul idioţeniei.
Eu aş fi preferat ca autorul să ne prezinte lucrurile cu ocheanul întors: să ne propună, să zicem, o „nuvelă” şi noi să deducem un adevăr documentar. Contează scriitura, nu genul literar, în sensul în care unul ar fi „mai autentic” decât altul. Un scriitor este imprevizibil până şi pentru sine însuşi, şi nu se ştie dacă într-o notă de jurnal sau pe o pagină de memorii nu va ficţiona mai mult decât într-un roman. Iar pentru cititor nu se ştie care adevăr este mai relevant: nota „documentară” din jurnal că „azi am băut ceai cu ciocolată Poiana” sau fragmentul dintr-o ficţiune în care şobolanii sau rinocerii invadează oraşul.
„Teleportarea” (alt cuvânt nu-mi vine în minte) scriitorului Aureliu Busuioc din raiul sovietic în cel cubanez e o poveste amuzantă şi scârboasă totodată, amintindu-ne de stupizeniile regimurilor-surori.
Urmează un alt (fel de) „jurnal”, inclus în compartimentul botezat ludic „Ş.A.” (subtitlul volumului recenzat este Jurnal cubanez ş.a.). Sunt aici „note subiectiv-obiective despre cele auzite, văzute şi trăite zi de zi în propria ţară, pe care parcă o ştii, dar parcă n-o recunoşti în zbaterea ei de a se alinia lumii civilizate…”. Îmi plac aceste note şi mi se par utile. În primul rând, regăsesc stilul curtenitor al scriiturii „marca Busuioc”: ironic, subtil, sugestiv în unele cazuri; exact, tăios, satiric, grotesc pe alocuri, oscilând între eseu şi pamflet. Ele sunt provocatoare şi de o actualitate necesară, dacă pot să mă exprim aşa. În fine, ele sunt şi un document autentic, care ne va permite, peste ani, să reproducem file relevante din istoria noastră, cum desprindem detalii ale epocii din scrierile lui Balzac sau Caragiale.
„Republica de la Botoşani” (cu o existenţă – şi ea! – de o singură zi) din tableta Istorii apocrife concurează „Republica de la Ploieşti” a lui Caragiale. Dialogul timpurilor se produce, astfel, şi parafrastic, postmodern. Istoriile din trecutul sovietic sunt privite aproape exclusiv cu ochelarii ironiei. La întrebarea unui lider de partid, turist într-o ţară străină, de ce vacile de acolo sunt mai productive decât vacile „noastre” şi care ar fi soluţia, „capitalistul” răspunde cu o dezarmantă interogaţie retorică: „Dar n-aţi încercat să le hrăniţi?”
Unele secvenţe sunt parcă filmate, altele par inventate sută la sută (în cazul lui Busuioc nu ştii niciodată pe unde trece linia de demarcaţie dintre adevăr şi „exagerare artistică”). O mătuşă refuză să voteze, motivând: „Vor să ne bage în Ivropa. Să-i mai hrănim şi pe ăştia?” O cred, pentru că ţăranul nostru era convins că timp de o viaţă de om a hrănit Rusia, iar acum se teme să hrănească alţi „trântori”. Dar „dialogul” continuă: „D-apoi fiica de unde-ţi trimite dolarii? Nu din Europa?” „Ba pi dracu’! Ea-i în Işpania!...”
Semnalarea unor poncifuri şi stupizenii ale timpului se produce pe un registru larg. Iată un pretext de pe terenul truismelor: Ce mai consumăm?, autorul ridiculizând folosirea unor cuvinte pretenţioase în locul celor fireşti. „Aţi consumat băuturi alcoolice?”, întreabă un poliţist, care putea să întrebe simplu: „Aţi băut?” Umflarea vorbei („Am consumat sifon...”) autorul o regăseşte şi într-o (binecunoscută!) imitaţie de colind popular a unui „poet masiv”: „Mi-a pus mama o gutuie / La fereastra dinspre drum / Şi o văd cum luminează, / N-am puterea s-o consum...” De ce ne-am mira când „una din adulatoarele poetului masiv” va întreba copilul: „Ionel, nu vrei să consumi un măr?”?
Lărgirea infernului este un document şi o nuvelă rotundă în acelaşi timp. Povestea dramatică a frumoasei Thereza, nemţoaica din Banat, colega de liceu a tânărului Busuioc, e cutremurătoare şi e perfect construită ca fapt literar. E încă un caz în care i-aş propune scriitorului s-o includă la capitolul „Naraţiuni” (echivalent în alte cazuri cu „ficţiuni”). Şi nu pentru că nu ar fi o povestire „documentară”. Dimpotrivă.
Nişte memorii „clasice” Busuioc nu le-ar fi scris şi nu le va scrie vreodată. Prea multe posibilităţi de a (se) juca ludic-literar îi oferă „amintirile”. Ş-apoi chiar el afirmase că „memoriile trebuie să le scrii abia după ce vor fi murit toţi martorii la acele evenimente”. Este aici şi o glumă macabră, şi un cinism implicit, dar şi o dimensiune metafizică: scrii numai atunci când nu a mai rămas cine să povestească!
Tot el ironizează pe seama unei eventuale aventuri literare în genul memoriilor. În Memento!, lansează o glumă macabră („din capul meu de octogenar începuse să se scurgă şi să se împrăştie pe parchet materia cenuşie care îşi depăşise termenul de garanţie...”), făcând aluzie la sindromul Alzheimer. Iar la îndemnul unui prieten: „...e timpul potrivit să-ţi scrii memoriile”, scriitorul promite solemn: „În zilele următoare am să mă pun pe treabă. Dacă nu am să uit...”!
Autorul nu a fost niciodată un disident. O declară o dată în plus în finalul Jurnalului cubanez. Mi se pare un fenomen necesar, această ne-disidenţă, într-un mediu bicolor, populat exclusiv cu „scriitori-martiri” şi cu „trădători de neam”. Personajul cu care poate fi asociat este Voltaire. Nici pe departe un martir, dimpotrivă, un bun cunoscut al monarhilor. Care însă nu a pregetat să râdă atunci când era cazul. O poză regală, potrivită unui artist. Cu atâta libertate câtă şi-a dorit-o el însuşi, nu câtă au vrut să i-o dea cei care porţionau acest produs deficitar.
 
Noul roman al lui Busuioc** are dimensiunile, ritmul, limpezimea şi cursivitatea unei nuvele cinematografice. Un posibil scenariu de film îl sugerează şi parabola despre o pereche de lebede (una albă, alta neagră) din debutul naraţiunii. Un poem în proză, uşor patetic.
Romanul cuprinde povestea unei basarabence, Lenţa Velcev, de naţionalitate bulgară, îndrăgostită de un soldat străin, austriacul Werner, cazat într-un orăşel din sudul Basarabiei, în 1944, într-un moment crucial. Durata „filmului” e cuprinsă între intrarea trupelor sovietice în nordul Basarabiei din primăvara lui ’44 şi luna august a aceluiaşi an. Momentul legat de ieşirea României din război este forţa majoră care dramatizează, brusc, situaţia şi începe mutilarea destinelor...
Tema vine în descendenţa romanelor „generaţiei pierdute”. Şi primul de evocat e Pădurea spânzuraţilor, cu o armată imperială „internaţionalistă”, cu dragostea „interzisă” a lui Bologa. I-aş reproşa autorului poate atitudinea antihitleristă a lui Werner. Care se dorea a fi expresia – falsă, după mine – a atitudinii austriecilor faţă de Germania şi faţă de război.
În interiorul „taberei” fiecăruia dintre eroi, atât Lenţa, cât şi Werner, fac micile lor disidenţe (Lenţa este cetăţeană „sovietică”, dar tatăl ei face puşcărie pentru activităţi subversive, iar Werner, ostaş în armata Reichului, este o fire antirăzboinică şi antihitleristă). Ei sunt implicaţi, fără voia lor, într-o conflagraţie străină. Bulgăroaica Lenţa şi austriacul Werner nu au ce să împartă: nici dominaţia mondială nu-i interesează, nici problemele de rasă şi naţiune, nici integritatea teritorială a imperiului sovietic sau a României Mari, nici „problema basarabeană”. Şi tocmai în acest context dramatic al conflagraţiei mondiale o relaţie atât de umană cum este dragostea e puţin probabil să se întâmple. Dar se întâmplă!
Cu toate detaliile tehnice ale timpului (inclusiv, cele legate de armament – s-o fi răzbunat şi declanşat, în sfârşit, fostul discipol al şcolii militare?), istoria relaţiei imposibile dintre cei doi protagonişti umbreşte contextul, iar povestea lor devine una eternă, atemporală. Fie şi cu elemente previzibile uneori, şi cu uşoare note melodramatice. O istorie romantică în minor, cum ar veni. Neocolită de sentimentalism.
Cartea e un fel de roman sincopat. Structura, stilistica şi dinamica textului sugerează, cum spuneam, o nuvelă cinematografică. Secvenţele se succed doar punctând evenimente şi relaţii. Cortina fiecărui episod cade brusc, ca foarfecele montajului într-un film de acţiune. Cu tot laconismul narativ, secvenţele se reţin pentru că sunt foarte bine vizualizate, astfel încât aş recomanda textul cineaştilor.
Limbajul, simplificat la maximum (iată că Busuioc poate fi bănuit şi de cochetare cu minimalismul), permite proiectarea-developarea naraţiunii pure. Un anume schematism şi chiar tezism se întrezăreşte după canavaua povestirii, dar cartea e salvată de fiecare dată de încheierea fiecărui capitol înainte de a plictisi şi înainte de a veni verdictul autorului.
Tulburătoarea istorie de dragoste dintre un ocupant „fascist” şi o băştinaşă este una dintre cele mai dramatice şi autentice naraţiuni scrise cândva în Basarabia. Fără să-şi propună, în mod special, acest lucru, Aureliu Busuioc (care „moşeşte” subiectul de vreo jumătate de secol) face un roman antirăzboinic. Mesajul – în consecinţă, nu în intenţie! – e comparabil cu pagini antologice din literatura „generaţiei pierdute”. Umanul nu are nimic cu războiul, cu eroicul şi cu patetismul de tribună. Nu există câştigători în război şi, în acest sens, nu numai Werner este cel care e pe cale să piardă bătălia (ocrotind-o discret şi pe Lenţa, ca să nu fie învinuită de „colaboraţionism”).
Aureliu Busuioc a încercat mai multe registre narative, vorbind despre trecut: romantic-eroic (textele de până la 1989), sarcastic (Spune-mi Gioni), ironic (Hronicul Găinarilor), dramatic (Pactizând cu Diavolul). Prin intrarea în zona dramatismului liric, scriitorul închide un cerc necesar şi obţine, prin limpezime şi muzicalitate, perfecţiunea firescului, ordonat de ritmul unui om care scrie cum respiră. Până la acest roman Busuioc putea fi încadrat perfect în tagma postmoderniştilor. Parafraza proustiană din titlul cărţii de la RAO-Prut divulgă încă o construcţie pe fundament ludic şi livresc.
Cu Şi a fost noapte însă, Aureliu Busuioc provoacă un divorţ, o trădare a postmodernismului cu minimalismul, cu romantismul melodramatic-sentimental, cu (post)realismul. Dar poate că istoria literaturii (în sensul evoluţiei, al schimbării de paradigme) nu e altceva decât o succesiune de trădări oportune?
_____________________
* Aureliu Busuioc, În căutarea pierderii de timp (Jurnal cubanez ş.a.). RAO – Prut Internaţional, 2011, 248 p.
** Aureliu Busuioc, Şi a fost noapte. Roman. Cartier, 2012, 128 p.