Anul Centenarului ne-a provocat la o reflecție despre românitate în cea mai profundă și mai extinsă dimensiune a ei, dimensiune care – în chip limpede, însă nu fără un revers traumatic – depășește fatalitatea geopolitică. Dincolo de bilanțul acțiunilor administrative realizate sub emblema Centenarului (premisă încă neepuizată pentru dezbateri), ne rămâne o stare de spirit a cărei intensitate nu ar trebui să fie condiționată (ci doar suplimentată) de momente aniversare, o trăire traductibilă atât printr-un puternic impuls recuperator (valoros în măsura în care nu se limitează la „raftul întâi” al istoriei naționale), cât și prin efortul de articulare a unei perspective rezonabile, nuanțate și solidare asupra identității românești de azi și de mâine. Asemenea contexte implică o solemnitate față de care e normal (să vrem) să ne distanțăm de la un punct, dar pe care, cu siguranță, am greși denunțând-o neselectiv. În aceste condiții, este cu atât mai importantă (și mai îmbucurătoare, cu tot cu zonele tenebroase pe care nu le poate ocoli) apariția unor discursuri despre identitatea națională (și, de aici, spirituală) la persoana întâi, mizând pe retorica firescului și pe apelul la experiența proprie sau/și a celor apropiați vorbitorilor. O asemenea intensă oră de istorie – filmul are chiar 60 de minute – o propune Violeta Gorgos în Marea Unire în oglinda Prutului, documentar pe care spectatorii de la Chișinău l-au putut urmări pe 20 decembrie 2018 la Cinematograful Odeon.
În tabloul de ansamblu al Centenarului o perspectivă basarabeană ar fi fost indispensabilă inclusiv pentru că provincia dintre Prut și Nistru s-a unit prima, pe 27 martie 1918, cu România. Cum ar putea fi rezumată perspectiva basarabeană din pelicula Violetei Gorgos? Ca un caleidoscop de variațiuni pe tema concentrată de Vasile Romanciuc în versurile „Prut –/ trup/ rupt”, cu precizarea că documentarul nu livrează o viziune linear-pesimistă, ci, prin forța fragmentelor narative spontane, autentice (în principal, relatări înregistrate pe parcursul a circa două decenii, după cum a mărturisit regizoarea), Marea Unire în oglinda Prutului pune în echilibru tema separării politice și teritoriale cu cea a românității inalterabile și ireductibile din forul intim al celor care se deschid (sau/și al celor care sunt amintiți) în fața camerei de filmat. Chiar primul minut al documentarului oferă o punere în abis a acestei duble dominante: vedem de sus, în mijlocul apelor Prutului – întunecate în acele momente –, reflexia unui imens tricolor românesc, în timp ce participanții la un marș unionist scandează „România n-a avut graniță la Prut!”. Acesta e punctul de pornire al unei călătorii – cu mai multe viteze în timp – de-a lungul Prutului, prin localități care astăzi fac parte din România, Republica Moldova și Ucraina. Drumul prin narațiunile care dau substanța istorică vie a peliculei este precedat de o cronologie a anului 1918, începând cu data de 3 martie, când Adunarea generală a zemstvei de la Bălți cere Unirea Basarabiei cu Regatul României, și încheindu-se, firește, cu Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.
Marea adunare a poveștilor de viață oglindite – pe scurt, dar sensibilizant – în film gravitează în jurul unor repere pe care spectatorul de pe ambele maluri ale Prutului le-ar putea anticipa cu ușurință: contrastul dintre interbelicul basarabean – în componența României Mari – și perioada postbelică în teritoriul dintre Prut și Nistru, deportările, destrămarea familiilor, situația oamenilor nevoiți să-și ascundă ascendența românească, prăpastia dintre discursul identitar oficial și zonele simbolice de libertate ale celor neîndoctrinați (indiferent de categoria socială căreia îi aparțineau aceștia din urmă), Podul de Flori și, nu în ultimul rând, depopularea și precaritatea zonelor românești din Ucraina de astăzi. Un paradoxal – dar convingător – amestec de seninătate și neliniște transpare din discursurile care alcătuiesc documentarul, Marea Unire în oglinda Prutului câștigându-ne atenția nu doar grație zoom-in-urilor istorice relevante, ci mai ales datorită empatiei favorizate de naturalețea confesivă a evocărilor. Rămânând la miza profund umană a documentarului, merită apreciată și diversitatea vocilor pe care avem șansa să le urmărim și care în definitiv se armonizează; ascultăm atât oameni tineri, cât și oameni în pragul senectuții (unii, între timp, trecuți în lumea celor drepți); oameni ale căror nume – cel mai probabil – nu sunt cunoscute publicului larg și oameni care au marcat istoria recentă din stânga Prutului.
Fiecare dintre narațiunile pe care le condensează Marea Unire în oglinda Prutului se distinge prin cel puțin un element de o frapantă încărcătură simbolică, oricând integrabil într-o pânză epică sau/și într-o lucrare cinematografică de proporții care ar problematiza condiția românilor înstrăinați în ultimul secol. Reținem, bunăoară, de la Zaharia Motrescu din Crasna (Ucraina) dorința românilor din regiune de a fi înmormântați în hainele la care țin cel mai mult, și anume cele din costumul național. Cleopatra Negrea-Mărgineanu, mama regizoarei, povestește cum, copilă fiind, citea cu voce tare dintr-o carte de istorie despre „eroul” Kotovski, pentru ca tatăl ei să facă o remarcă despre cum tâlharii ajung să fie numiți eroi, pe când adevărații eroi au căzut în locuri necunoscute. Memorabil este și cazul regizorului Vlad Druc: student la Moscova, acesta scrie cu caractere latine, surprinzându-și colegii prin faptul că știe limba română; și vrând să-i convingă că este român, publică un grupaj de versuri în România Literară. Compozitorul Marian Stârcea îl evocă pe bunicul său, Gheorghe Stârcea, șef al Cancelariei Sfatului Țării și unul dintre autorii Declarației de Unire a Basarabiei cu România; muzicianul se referă și la tatăl său, compozitorul Alexei Stârcea, care studiază la București, la Facultatea de Drept și la Conservator, și care, întors în Basarabia sovietică, este deportat după ce îl vizitează, într-o pauză dintre ore, pe părintele său, Gheorghe Stârcea.
În compoziția documentarului cea mai pregnantă figură este cea a profesorului Ion Mărgineanu, tatăl regizoarei. Îl observăm în ipostaza celui care la început, a cunoscut imaginar România, prin intermediul scrisorilor și al vederilor, urmând să treacă Prutul abia la Podul de Flori. Aflăm apoi povestea tatălui care și-a pierdut fiul mai mic, Viorel, ucis la 17 ani neîmpliniți, și care s-a confruntat cu bruște și sfidătoare schimbări de atitudine din partea autorităților ce urmau să investigheze cazul.
Îl urmărim în continuare pe Ion Mărgineanu care – fiind deja (re)cunoscut drept un promotor al românității în Basa­rabia – devine deputat în primul Parlament al Republicii Moldova prin votul a aproape 80% din alegătorii din circumscripția în care a candidat. Ion Mărgineanu vorbește și despre (ne)șansa Unirii cu câteva zile înainte de proclamarea Independenței Republicii Moldova, când, în ciuda susținerii premierului Petre Roman și a parlamentarilor români, Ion Iliescu ar fi spus un nu categoric.
Dureros de grăitoare sunt și secvențele mai recente în care, din cauza polițiștilor, Ion Mărgineanu – împreună cu un alt deputat din primul Parlament – nu poate depune flori la monumentul lui Ștefan cel Mare în ziua în care se împlinesc 25 de ani de la proclamarea Independenței Republicii Moldova. După ce (re)vedem blocarea Marșului Unirii – în august 2018 – în vama din Republica Moldova, în finalul filmului îl urmărim pe octogenarul Ion Mărgineanu în drumul său pe jos de la Bălți spre Alba Iulia, pledând în acest fel personal pentru Unire.
Pe lângă consistența sa documentară și latențele epice, filmul Violetei Gorgos conține și o nepretențioasă, dar viabilă, poezie vizuală în panoramele satelor la răsărit, în pădurile filmate de la înălțime, în fotografiile de familie și, nu în ultimul rând, în variatele cadre cu Prutul, râul în oglinda căruia Unirea a revenit pe cât de tulburător, pe-atât de limpede.
_______
Marea Unire în oglinda Prutului. Documentar de Violeta Gorgos. Producția: Vasile Arhire, Octavian Negrea, Virgiliu Mărgineanu, 2018