„O să fiu scurt – spuse Alberto, pe care prietenii nu-l mai văzuseră de exact douăzeci și doi de ani, trei luni, și patru zile” (Anotimpul ploilor p. 40) – așa începe Cinematograful, text alcătuit în cea mai mare parte dintr-o experiență frizând imposibilul, în relatarea protagonistului. El pătrunde într-o falie a timpului, omologabilă termenilor amintiți de George Steiner pe marginea etimologiei haosului, această „deschizătură bruscă” (Gramaticile creației, p. 43) pornind de la un fapt de limbaj – invitația abruptă din partea unei femei întâlnite prima dată, la tutungerie (în povestirea Anotimpul ploilor, tot un magazin este spațiul asociat „ieșirii” din timp): „«Vino» – îmi spuse. – «Mă cheamă Carla». – N-am cum – i-am răspuns «trebuie să merg la cinema, mă așteaptă soția mea.» – «O să mergi mai târziu, nu te țin mult. Doar câteva ceasuri. Sau câteva zile, sau câțiva ani», adăugă cu un ton glumeț și din nou surâse. «Nu pot așa[,] i-am spus. Sunt doar cu ce am pe mine, uite» – «Nu contează, să nu pierdem vremea. Am toate lucrurile soțului meu, or să-ți vină bine, o să vezi: aveți aproape aceeași statură, ești poate doar ceva mai înalt» (Anotimpul ploilor, p. 40). Condiția protagonistului de a ține locul altcuiva aruncă o punte spre textul precedent, Mi se zice domnul inginer. Cinematograful încorporează și cealaltă valență a haosului la care m-am referit – urmările de proporții ale unei abateri insignifiante la prima vedere: „Și pe stradă, aproape de cinematograf, i-am spus nevesti-mi: «Tu du-te înainte, eu intru aici la tutungerie să-mi cumpăr țigări»”. (p. 40) „«Ce țigări ai cumpărat, în seara aceea?»” (p. 42) va întreba, spiritual, Domenico. Necunoscuta pe nume Carla îl sustrage pe Alberto de la vizionarea unui film cu Clara Bow (fără a fi supralicitată, consonanța numelor Carla-Clara poate fi remarcată drept un detaliu neîntâmplător). Urmează – „Viața bate filmul!” – un interval de intimitate mai presus de memorie și de comunicare în datele ei ordinare: „Am uitat totul, absolut totul, am călătorit.” (p. 40), „Nu mi-a pus nicio întrebare, iar eu n-am întrebat-o nimic. [...] M-a iubit mereu.” (p. 42) După șocul unei amintiri, aventura „în afara timpului” se destramă pe cât de brusc s-a înfiripat. Soția lui Alberto are inima rezistentă: așteptându-l de unde a dispărut, ea face proba colosală a delicateții și a devotamentului într-o scenă care m-a impulsionat să recitesc – fără a forța apropierea – finalul din Zenobia lui Gellu Naum.
Așa cum Cinematograful evocă revenirea protagonistului printre convivi după o lungă absență, personajele din Roncevaux, care „cândva erau foarte buni prieteni” (p. 43), își repetă la început „Nu ne-am văzut de nu știu când”. O replică a lui Domenico, vizitatorul, fixează contrastul („– Sandro, nu te supăra. Tu ai fost întotdeauna atât de rațional...”) față de ipostaza gazdei care „de la o vreme [...] începuse să spună lucruri de neînțeles”. Dislocarea mentală a lui Sandro e concentrată paroxistic în următoarele replici: „– Nu – spuse Sandro. Nu-s atât de prost încât să mă cred Roland. Sunt atâția aici care cred că sunt cineva, dar nu sunt. Eu însă sunt Roland.” Imersarea lui Sandro în eposul medieval face din personajul coșerian un caz similar cu (dar mai grav decât) al lui Don Quijote-cititorul împătimit, absorbit până la dezorientare de romanele cavalerești. Debitând amănunte menite să-l facă pe Domenico martor – dacă nu participant („Tragedia mea e și a ta, dar ție ți-e frică să înțelegi”, p. 45) – la surogatul (inter)textual de realitate, Sandro trăiește o identificare obsesivă cu eroul din Cântecul lui Roland, sub spectrul morții ce se repetă sisific: „Eu îl invidiez pe celălalt: a murit o singură dată, fără să știe. Drumul meu însă reîncepe în fiecare dimineață, și în fiecare seară rămân vlăguit și sleit de sânge sub frasinii din Roncevaux.” Personajul lui Coșeriu își pecetluiește înstrăinarea: „Ziua mea începe și se sfârșește la Roncevaux și așa va fi mereu.” O replică voit conciliantă a lui Domenico face ca himera să crească în virulență: „ – Nu, nu înțelegi. Fiindcă, dacă ai înțelege, ai fi tu aici, în camera asta, în locul meu, iar eu aș ieși în locul tău la plimbare cu fete frumoase. [...] Nu e nici o diferență între mine și voi. Chinul meu e și-al vostru, al tău, al profesorului Ronchi, al inginerului, al preotului. Sunteți Rolanzi cu toții.” Aproape de final – ca în Cinematograful –, Domenico pune o întrebare neașteptată, „perpendiculară”: „ – Iartă-mă, Sandro – zise –, dar dacă toți – eu, tu, profesorul Ronchi, inginerul, preotul – suntem Rolanzi, cine sunt ceilalți?” (p. 46) Prin alunecarea din realitatea imediată într-o proiecție halucinantă, Sandro se apropie de muribundul Kalin, fostul revoluționar din prima povestire a volumului. În a doua povestire din Anotimpul ploilor, Domenico este victima contextului sub opresiunea administrativă, pe când Sandro este victima abstragerii. În fine, dacă în Mi se zice domnul inginer protagonistul anonim se transferă treptat în locul altcuiva, în Roncevaux personajul-cheie este blocat într-un rol. Un termen captivant de comparație pentru cazul lui Sandro îl reprezintă „viața dublă” a lui Piotr Pustota, personajul romanului tradus în română sub titlul Mitraliera de lut, de Viktor Pelevin; una dintre ipostazele lui Pustota gravitează în jurul Războiului Civil, într-o narațiune palimpsestic-transgresivă având drept pretext parodiat romanul Ceapaev de Dimitri Furmanov.
Primul text din Anotimpul ploilor este povestea a doi prieteni, dintre care unul se află în agonie. În penultima povestire din volum, Giuseppe și spiritele, regăsim de asemenea doi prieteni, dintre care unul nu mai este în viață. Giuseppe și spiritele face notă distinctă prin dominația persoanei a doua singular în discursul narativ. Monologul adresat personajului dispărut, Giuseppe, are o valență compensatorie pentru personajul narator; el ajunge la o confesiune menită să rectifice – dincolo de evidența ireversibilului – un răspuns care l-a îndepărtat odinioară de cel pe care îl invocă și evocă. Aici, tensiunea limbajului își are filonul într-un enigmatic fragment de text găsit de Giuseppe. În desfășurarea-i contrastantă, în frângerea-i vertiginoasă, destinul lui Giuseppe amintește întrucâtva de cel al lui Iov. Același Giuseppe capătă o alură sisifică atunci când ajunge să împingă la deal un cărucior pentru a-și asigura subzistența. Aspectul personajului nu e departe de regimul insalubru în care trăiesc inocentiștii. Dacă în Cai negri pe drumul spre Petersburg, participarea „complice” a lui Giovanni la delirul lui Kalin reprezintă o probă ultimă a prieteniei, în Giuseppe și spiritele același rol îi revine memoriei: „Dar aceste amănunte despre tine ar putea să-ți pară fără rost. Tu ești perfect la curent cu ele. Și, crede-mă, ți le repet acum doar ca să te conving că-mi amintesc totul, și cel mai mic detaliu. Ce e însă important e că – ce ziceam? – da, că țineam la tine.” (pp. 47-48)
În vreme ce primul text din Anotimpul ploilor prezintă o ultimă întâlnire dintre doi vechi prieteni – și „împlinirea” unei dorințe finale –, ultimul text din volum urmărește prima întâlnire dintre un bărbat și o femeie, între care va răsări dorința. De la gestul lui de a o ajuta pe cea care „n-avea bani schimbați; roșie ca focul, voia să coboare, poate n-avea deloc” (p. 50) pornește o discuție care continuă și după coborârea din tramvai; fiecare află detalii importante despre celălalt, iar gesturile care intensifică apropierea catalizează fantezia unui viitor împreună. Departe de a eșua într-o facilitate romanțioasă, povestirea oscilează pe muchia (dez)iluzionării și problematizează libertatea de opțiune privind propria viață: „Știe deja care-i va fi destinul, mereu același ca un drum care n-are capăt. [s. m., V.G.] Are un logodnic, i l-a ales mama [...] Sigur, dacă o să vrea să-i asculte pe părinți, dar ar putea și să n-o facă.” (pp. 50-52). (În Roncevaux, Sandro spune „Drumul meu n-are capăt”, p. 45.) Dexteritatea prozatorului se manifestă inclusiv în trecerile dezinvolte, în cadrul alineatelor, de la dialogul nemarcat prin linii la monologul interior.
Corifeu al lingvisticii integrale la maturitate, Eugeniu Coșeriu este în tinerețe și un prozator care pune la încercare limbajul ca agent al dezintegrării. Textele din Anotimpul ploilor sunt, în esență, drame ale limbajului (Lucia Țurcanu vorbește despre „drame ale incomunicării”): drame nu doar prin încărcătura lor narativă, ci și în reverberația sensului etimologic – din greacă – de acțiune. Prozele lui Coșeriu prezintă limbajul drept o forță deseori disolutivă sau transgresivă, nucleu – și, uneori, cadru dominant – al unor tensiuni imprevizibile, ireversibile.
Cartea Anotimpul ploilor este o călătorie printr-un unic anotimp lăuntric (împrumutând o sintagmă a lui Andrei Pleșu din Jurnalul de la Tescani). Un anotimp bizar – cuvânt ce trimite subteran spre Urmuz, autor de care Nicolae Leahu îl apropie pe prozatorul Eugeniu Coșeriu și care atestă prin propriul exemplu faptul că volumul restrâns al unei opere nu este incompatibil cu recunoașterea sa valorică. De altfel, în 2001, la Universitatea „Alecu Russo” din Bălți, întrebat de Adrian Ciubotaru1 dacă „poate exista un concept paradigmatic stabil al canonului sau nu?”, Eugeniu Coșeriu afirmă că „poetul este poet în sens absolut și că cine a scris o singură poezie perfectă este un poet la fel de mare ca și Dante, care a scris Divina comedie” (Universul din scoică, p. 64)
Aflăm dintr-un interviu luat de Constantin Severin că, înainte de apariția culegerii Anotimpul ploilor, Eugeniu Coșeriu lua în considerare posibilitatea de a-și reuni prozele scrise în limba italiană într-un volum intitulat, „din anumite motive, care se leagă de conținutul povestirilor, Il sole fredo [Soarele rece]” (Vocația universalității, p. 108). Soarele rece – iată un titlu care se armonizează cu Foc palid. Asemenea romanului nabokovian, Anotimpul ploilor este un volum de o coerență labirintică pentru care lectura fidelă rămâne relectura.
Mai mult decât pretext al unor sondări contrafactuale – grandioase și chiar inconsolabile – despre scriitorul care ar fi putut deveni Eugeniu Coșeriu, opera literară coșeriană ar trebui să facă obiectul unei temeinice (re)descoperiri. Admirația înseamnă, în primul rând, o formă de atenție. Poate că anul 2022 (număr prezent în Anotimpul ploilor) va aduce o ediție critică a operei literare coșeriene. Sper.
mai-septembrie 2021
_______
1 Adrian Ciubotaru este consecvent în pledoaria pentru editarea integrală a operei lui Eugeniu Coșeriu: „Acum cinci ani, constatam, într-un edi­torial dedicat aniversării a 95-a de la naș­terea lui Coșeriu, că opera acestuia merită o ediție integrală în limba română. În acel moment, apăruseră doar câteva volume, strădanie a editurilor Știința, Arc, Humani­tas și Echinox. De atunci, nu s-a schimbat nimic, mai exact, nu s-a mai publicat nimic esențial. Nici vorbă de integrală. Nepăsarea ministerelor și a forurilor de cultură româ­nești de pe ambele maluri ale Prutului, care ar trebui să promoveze, insistent și, dacă trebuie, agresiv, marile nume care ne reprezintă este pur și simplu de neînțeles. Și de neiertat.” În editorialul Coșeriu și Beșleagă: Un zbor de neînfrânt, apărut în nr.7/2021 al Revistei Literare, Adrian Ciubotaru contextualizează dificultățile și posibilitățile realizării acestei recuperări.
 
Bibliografie
Primară:
Bâtcă, Veronica (antologator, prefațator, responsabil de glosar) Crizantema de la frontieră. Proză scurtă interbelică din Basarabia, București, Editura Fundației Culturale Române, 1996.
Buzzati, Dino, Deșertul tătarilor. Povestiri, traducere de Niculina Benguș, București, Editura Minerva, 1972.
Coseriu, Eugenio, Anotimpul ploilor. Povestiri și glume, traducere din limba italiană de Adriana Gorăscu, Casa de Editură „Atlas – Clusium” S.R.L., Cluj-Napoca, 1992.
Coșeriu, Eugeniu, Universul din scoică (interviuri realizate de Gheorghe Popa, Maria Șleahtițchi și Nicolae Leahu), Chișinău, Editura Știința, 2004.
Ionescu, Eugen, Teatru, vol. I, traduceri de Marcel Aderca, Dinu Bondi, Radu Popescu, Elena Vianu, București, Editura pentru Literatură Universală, 1968.
Kafka, Franz, Metamorfoza: integrala prozei antume, traducere și note de Mircea Ivănescu, București, Humanitas Fiction, 2019.
 
Secundară:
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediție facsimil, Editura Semne, București, 2003.
Cimpoi, Mihai, Un precursor al absurdului, în Limba Română, nr.10/2002 (In memoriam Eugen Coșeriu).
Ciobanu, Mircea V., Lecțiile lui Coșeriu, Gazeta de Chișinău, nr. din 29 iulie 2021.
Ciubotaru, Adrian, Coșeriu și Beșleagă: Un zbor de neînfrânt, în Revista Literară, nr. 7/2021.
Gleick, James, Haos: nașterea unei noi științe, traducere de Anca Bărbulescu, București, Editura Publica, 2020.
McHale, Brian, Ficțiunea postmodernistă, traducere de Dan H.Popescu, Iași, Editura Polirom, 2009.
Popa, Gheorghe (selecție, studiu introductiv, tabel cronologic), Eugeniu Coșeriu: Vocația Universalității, Chișinău, Editura Știința, 2021.
Simion, Eugen (coordonator general), Dicționarul General al Literaturii Române (ed. a II-a, revizuită, adăugită și adusă la zi), vol. C, București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2017.
Steiner, George, Gramaticile creației, traducere de Adina Avramescu, București, Editura Humanitas, 2015.
Țurcanu, Lucia, Literatul Eugeniu Coșeriu în Moldova, nr. din mai-iunie 2021.