Personalitate fondatoare și polivalentă în lingvistica mondială, Eugeniu Coșeriu (27.07.1921 – 7.09.2002) încă urmează să aibă parte de valorificarea și valorizarea contribuțiilor sale intelectual-creative în deplinătatea lor. Ampla recunoaștere de care Coșeriu s-a bucurat din timpul vieții implică, pe lângă cristalizarea unui reper cultural, un imperativ bine accentuat de Mircea V. Ciobanu la centenarul nașterii distinsului savant: editarea operei integrale1. O operă demnă de a fi explorată inclusiv în regiunile sale colaterale2, asemenea muzicii lui Friedrich Nietzsche, poemelor lui Pablo Picasso, picturilor lui Juliette Binoche (listă deschisă).
Lingvist căruia – așa cum amintește Eugen Munteanu în Dicționarul General al Literaturii Române – „meritele excepționale i-au fost recunoscute printr-un număr de circa cincizeci de titluri doctor honoris causa, la care se adaugă alegerea ca membru de onoare al unor importante academii, precum Academia Română, Academia Republicii Moldova, Academia Norvegiei, Academia Finlandei, Academia Braziliană, Academia din Heidelberg ș.a.” (DGLR, p. 688), având în palmares aprecieri care îl omologhează lui Ferdinand de Saussure („Nimeni nu poate spune ce căi va urma lingvistica în viitor. Dar putem afirma deja, fără exagerare, că teoria lingvistică a lui Eugenio Coseriu nu va fi mai puțin importantă pentru lingvistica «poststructuralistă» decât au fost ideile lui Ferdinand de Saussure pentru structuralismul lingvistic.”, Jörn Albrecht, Jens Lüdkte, Harald Thun, 1986, citați în Anotimpul ploilor, p. 60), Eugeniu Coșeriu este și un scriitor a cărui operă nu trebuie să fie marginalizată doar pentru că reprezintă o secțiune marginală a activității autorului. O privire integrală și nuanțată asupra literatului Eugeniu Coșeriu rămâne o realizare de domeniul viitorului, în absența unei ediții critice – indispensabile în logica deplinei cuprinderi monografice a acestui intelectual basarabean de calibru internațional –, reunificând poezia, proza și publicistica autorului. O privire pornind – de ce nu? – de la „prea tânărul basarabean Eugen Coșeriu, turbulent, dar lesne orientabil în toate ramurile culturii” așa cum, în secțiunea Revistele „Nouei [sic!] Generații” (...urmată de Scriitori români de l. străină), G. Călinescu scrie despre cel care i-a fost colaborator la Jurnalul Literar și student la Literele ieșene (Istoria..., p. 883).
Opera beletristică și eseistică a lui Eugeniu Coșeriu rămâne a fi adunată în parte din periodice și, eventual, din manuscrise inedite. Proeminenta excepție o constituie volumul Anotimpul ploilor, subintitulat povestiri și glume, care adună, în 53 de pagini (incluzând cinci desene de Nerses Ounanian), șaisprezece proze „publicate între 1946-1950 în Corriere Lombarde şi L’Europeo. Unele dintre ele [...] au apărut în traducere spaniolă la Montevideo, în anii 1950-1951”, după cum specifică autorul, fiind editate „cu câteva neînsemnate retuşuri, pentru cei din familie, pentru prieteni şi colegi”. (p. 5) Ar fi propice reeditarea acestor povestiri în versiunea originală din italiană, precum și – dacă este posibil – a traducerilor existente în spaniolă... Tot la capitolul recuperărilor, ar mai fi de menționat două poezii – Sângele nostru și Rondelul corăbiei ce vine dinspre nord – incluse în volumul Poezie (selecție, studiu introductiv și note biobibliografice de Nicolae Leahu, ARC & Știința, 2004) din Colecția de antologii Literatura din Basarabia în secolul XX, precum și patru proze foarte scurte: Drum, Basm, Scrisoare din stepă, Plugarul; prima apărută în revista Crenguța, nr.3/1938, celelalte – publicate în nr. 8-9-10/1940 ale revistei Moldova – toate reluate în Crizantema de la frontieră. Proză scurtă interbelică din Basarabia, antologie, prefață și glosar de Veronica Bâtcă. Voi cita integral textul Basm, care problematizează limitarea cunoașterii, relativizează – prin lungimea-i – convenția speciei narative anunțate de titlu și s-ar putea încadra într-o ecuație comparatistică împreună cu basmul Voinicul cel cu cartea în mână născut, editat de Petre Ispirescu, și cu poezia În zădar în colbul școlii, de Mihai Eminescu (în strofa finală): „Copilul mergea cu o carte din care avea să învețe toate științele lumii. Dar drumul lui ducea într-o pădure întunecată, care pe-atunci n-avea nume. Curând i-a oprit calea un stejar, iar geniul pădurii i-a furat cartea și a aruncat-o. I-a spus apoi despre cărți că otrăvesc sufletul și i-a dat în schimb flori și mărgăritare. Dar copilul a plâns, căci pierduse ceva din care nu știa încă nimic.” (Crizantema..., p. 284).
Într-un dialog găzduit în 1998 de Universitatea „Alecu Russo” din Bălți – avându-i ca participanţi și pe Maria Șleahtițchi, Gheorghe Popa, Nicolae Leahu –, Eugeniu Coșeriu oferă o cheie de lectură pentru textele din Anotimpul ploilor, prin aprop(r)ierea modelului kafkian: „Scrise în limba italiană, aceste povestiri sunt, toate, influențate de Kafka, [...] ele vin de la notele mici ale lui Kafka care erau un fel de proiecte, de povestiri care n-aveau nici început, nici sfârșit” (Universul din scoică, p. 18). Remarca referitoare la absența începuturilor și – mai ales – a sfârșiturilor propriu-zise este valabilă și pentru unele proze din Anotimpul ploilor. Volatilitatea contururilor narative nu se confundă cu o eventuală dezarticulare. Concentrate câteodată în mai puțin de o pagină, prozele din volumul lui Eugeniu Coșeriu – calificabile drept flash fictions – sunt animate de nuclee evenimențiale dure, chiar dacă uneori, bunăoară, în Râul, tensiunea se acumulează mai curând în orizontul latențelor.
Un liant al textelor din Anotimpul ploilor – și o relativă interferență (probabil neprogramatică) dintre prozatorul și lingvistul Eugeniu Coșeriu – gravitează în jurul forței limbajului. Într-o bună parte a povestirilor și a glumelor, ceea ce se spune – ori se exprimă la nivelul interior al gândirii – determină (sau, cel puțin, precedă tulburător) centrul de greutate al intrigii. Un fapt de limbaj se află în miezul – ori la baza – unor experiențe destructurante sau restructurante care influenţează desfășurarea majorității textelor din Anotimpul ploilor3. „Rescrierea lumii ca text” – despre care vorbește Mihai Cimpoi (v. Limba Română, nr. 10/2002,
p. 116) – este interpretabilă inclusiv în sensul intervenției asupra unor date constitutive ale realității ficționale: deturnarea stabilității predictibile a raportului dintre timp și spațiu, precum și perturbarea frontierelor dintre circumstanțele exterioare – cele independente de voința și puterea de acțiune a personajelor – și proiecțiile mentale (delirul, halucinația, reveria, anticiparea imaginativă) acaparând uneori centrul referențial. Astfel, prozele din Anotimpul ploilor sunt – recontextualizând formula lui Brian McHale, atribuită de teoreticianul american ficțiunii postmoderniste – mai curând subsumabile unei dominante ontologice: „«Ce fel de lume este aceasta? Ce e de făcut în ea? Care dintre eurile mele să o facă?» Alte întrebări tipic postmoderniste se referă fie la ontologia textului literar în sine, fie la ontologia lumii pe care o proiectează...” (Ficțiunea postmodernistă, p. 30). Situarea textelor din Anotimpul ploilor în câmpul dominantei ontologice a lui Brian McHale este fortificată de următoarele reflecții ale lui Dumitru Irimia despre La stagione delle piogge, ediția italiană a volumului coșerian de proză; parte din textul Literatura lui E. Coșeriu în limba italiană, care conține traduceri proprii ale fragmentelor din italiană și care a apărut în Analelele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (anul 1991-1992), comentariul lingvistului român este cel mai probabil independent de considerațiile teoreticianului literar american: „...reduse ca întindere, textele concentrează, la un grad maxim de tensiune, stări de neliniște, de stranietate. Majoritatea dintre ele se înscriu în literatura fantastică, dar fără desfășurare epică. Sunt fragmente decupate, fragmente în mișcare, dintr-o lume stranie. O lume stranie, pentru că se întemeiază pe anacronie sau pentru că generează întrebări fără răspuns, fără răspuns în sine, nu numai în text. O lume fantastică, neliniștită și neliniștitoare, pentru că este dominată de întrebări privind propria identitate, dar și identitatea celorlalți și chiar a lumii, întrebări privind raporturile dintre oameni și lumea realului sau considerată astfel, atunci când întrebările nu privesc însăși consistența realului.” (Vocația universalității, p. 110.) În același context, aș asocia dominantei ontologice un regim haotic în două fațete. Prima se află în raza următoarei note a lui George Steiner: „Etimologia cuvântului grec chaos este «tăietură», «ruptură» violentă, asemenea celei făcute într-un material textil” (Gramaticile creației, p. 43; în aceeași paranteză fie spus, text provine de la latinescul textus, țesătură, așa încât și din acest punct de vedere ajungem aproape de rescrierea lumii ca text). A doua fațetă a haosului – așa cum îl percep în contactul cu prozele din Anotimpul ploilor – este o adaptare a următoarelor informații sistematizate și exemplificate de James Gleick: „Studiul modern al haosului a început în deceniul 1960, când lumea a început să înțeleagă tot mai clar că ecuațiile matematice foarte simple puteau crea modele ale unor sisteme cu nimic mai puțin violente decât o cascadă. Diferențele minuscule din datele de intrare puteau deveni rapid deosebiri enorme în datele de ieșire, fenomen numit «dependența sensibilă de condițiile inițiale»”; „În viața de zi cu zi, calitatea lorenziană a dependenței sensibile de condițiile inițiale pândește la fiecare pas. Un om pleacă de acasă dimineața cu 30 de secunde mai târziu, un ghiveci îi ratează capul cu câțiva milimetri, apoi este călcat de un camion. Sau, mai puțin dramatic, pierde un autobuz care trece din zece în zece minute și care trebuia să îl ducă la un tren care trece din oră în oră.” (Haos. Nașterea unei noi științe, pp. 24-25; p. 98)
Fără a susține ipoteza că volumul Anotimpul ploilor are o arhitectură meticuloasă – ordinea textelor coincide cu succesiunea lor cronologică –, merită observat faptul că prima proză cuprinde teme ce se vor dovedi majore pentru scrierile adunate în această culegere. Un asemenea reper vizează vulnerabilitatea omului, instabilitatea situației sale (în articolul Literatul Eugeniu Coșeriu, Lucia Țurcanu se referă la „precaritatea condiției umane”). Pregnantă în Cai negri pe drumul spre Petersburg este condiția de muribund a protagonistului Kalin („un moșneag dat în mintea copiilor” – așa îl caracterizează personajul-narator, p. 7). Încă o temă paradigmatică a volumului Anotimpul ploilor este limita („În general, situațiile narative predilecte din proza lui Eugeniu Coșeriu țin de surprinderea unei stări-limită, rezolvată în cheie simbolică sau de parabolă”, sintetizează Nicolae Leahu –
v. Vocația universalității, p. 134), uneori incluzând, fie și simbolic, transgresiunea. În Cai negri pe drumul spre Petersburg, semnificativă în ordinea pandantului limită-transgresiune simbolică este călătoria imaginară (ultimă probă a prieteniei), pe fundalul morții care e gata să aibă loc. Primul text din Anotimpul ploilor încorporează și tema cardinală a forței limbajului, atât la baza subiectului (reproșul lui Kalin: „Ai fost un mincinos tot timpul, Giovanni. Mi-ai tot spus că o să mă duci înapoi la Petersburg, și nici gând. Și uite, acum o să mor fără să revăd Petersburgul. Acum e prea târziu. Ești un ticălos, ce mai”), cât și în miezul diegezei, prin intrarea lui Giovanni în convenția discursului delirant, alimentând această reprezentare compensatoriu-fantasmatică:
„– E aproape, Giovanni. Hai să-l mai vedem pe Tolstoi. Ții minte vara aceea la Tolstoi? Ne dăduseră afară din universitate, eram urmăriți și contele ne ascunsese la el, ți-aduci aminte, Giovanni? Hai să-l mai vedem pe Tolstoi. Pe urmă plecăm imediat din nou spre Petersburg.
– Degeaba, Kalin. Tolstoi a murit.
– Nu-i adevărat. Minți, Giovanni, ca-ntotdeauna. Tolstoi n-a murit. [...] Nu-l vezi, Giovanni?
– Ba da, Tolstoi e în pridvor. Citește și-și mângâie barba.”
„Ajungând” la Vitebsk, personajele exprimă senzația desprinderii de pământ:
– Dar cum mai aleargă caii, și sania parcă n-atinge pământul.
– Chiar așa, n-atinge pământul. Și-am și ajuns la Vitebsk.”
(Coincidența face ca la Vitebsk să se fi născut Marc Chagall, artistul de prestigiu internațional care, nu o singură dată, a ilustrat suspendarea gravitației în picturile sale.)
Moartea este o iminență catalizatoare și călăuzitoare pentru călătoria imaginară bazată pe „complicitatea” celor doi prieteni în limitele discursului, ale iluziei țesute din replici. Totuși, în finalul povestirii („Acum o să ne odihnim, Kalin, iar la miezul nopții vom ieși să privim reflexele aurorei boreale”, p. 11), moartea e doar sugerată, ultima replică o împinge în virtualitate, în afara narațiunii – o amânare efemeră, himerică, în care, totuși, textul „îngheață”4.
___________
 
1 „...după mine, marea restanţă nu sunt acţiunile omagiale, ci editarea Operei integrale a savantului. Cunoscut în toată lumea, tradus în multe limbi, Eugeniu Coşeriu mai este încă marele absent pe rafturile bibliotecilor noastre”, scrie Mircea V. Ciobanu în articolul Lecțiile lui Coșeriu, apărut în nr. din 29 iulie 2021 al Gazetei de Chișinău.
2 ...despre „nevoia reconsiderării integrale a unei opere [cea a lui Coșeriu]” se pronunță și Nicolae Leahu în textul Eugeniu Coșeriu: Poetul și prozatorul, inclus în volumul Eugeniu Coșeriu: Vocația universalității (ediție de Gheorghe Popa, Știința, 2021), v. p. 129; citez în continuare din volumul respectiv sub sigla Vocația universalității.
3 Am ajuns la această perspectivă a lecturii mele în ultimul semestru al Masteratului de Studii literare al Universității din București, când, fiind în situația de a realiza un studiu de caz pe o temă proprie, relevantă pentru problematica anunțată de titlul cursului Marginal și Global în cultura secolului XX ținut de Anca Diaconu, m-am îndreptat spre volumul Anotimpul ploilor. Textul de față reprezintă o dezvoltare a acelui eseu nepublicat care, la finele lunii mai, a constituit lucrarea mea pentru cursul respectiv. În vară, când a apărut volumul omagial de la Editura Știința, am remarcat în texte la care am ajuns atunci pentru prima dată unele idei relativ apropiate de concepția pe care o formulasem independent de ele. Menționez aici ideile respective. Referindu-se la Anotimpul ploilor, Dumitru Irimia identifică, între altele, „o lume în care [...] cuvântul își redescoperă locul alături de gând [s.a.] și-și dezvăluie creativitatea, ca în semantica din Antichitate a termenului logos (limbă-gândire-creație, într-o simultaneitate ca și absolută)” – v. Vocația universalității, p.110. De asemenea, potrivit lui Nicolae Leahu, „Eugeniu Coșeriu știe că himerele conștiinței și ale realului o sfârșesc în limbaj [s.a.], adică acolo unde ființa umană încearcă să convertească imposibilul în posibil, neșansa existențială în șansă scripturală” (v. p.135) În fine, într-un context distinct de Anotimpul ploilor, în articolul Lecțiile lui Coșeriu, Mircea V. Ciobanu introduce prin următoarea frază un citat aparținând marelui lingvist: „Limbajul nu succedă fapta, ci o anticipă, evanghelic”.
4 Pentru Nicolae Leahu, aceeași frază finală reprezintă „o frumoasă minciună (umor negru?, glumă macabră?) de consolat rătăciții pe întinsurile spaimei.”, v. Vocația universalității, p. 134.