Categorii

Parteneri

Limba română între... paranteze?

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Limba română între... paranteze?

imaginea utilizatorului Eugenia Bojoga

Oare este întâmplător faptul că dintre toate amendamentele propuse pentru noul proiect de constituţie, preconizat de actualul guvern de la Chişinău, cele mai multe controverse le-a stârnit art.13? Fireşte, nu din cauza superstiţiei că numărul 13 ar aduce ghinion, ceea ce în cazul de faţă s-ar adeveri cu prisosinţă, ci din simplul motiv că art. 13, în varianta sa de până acum, cu sintagma limba „moldovenească”, conţine chintesenţa politicii identitare sovietice. Or, URSS a dat faliment acum două decenii şi, pe cale de consecinţă, şi politica sa identitară ar fi trebuit să sucombe, mai ales că în Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991 se afirmă explicit că limba vorbită pe teritoriul Republicii Moldova este româna. La noi însă moldovenismul nu a fost bine aruncat la lada de gunoi a istoriei că a şi fost recuperat mai întâi de partidul agrarienilor în 1994, apoi de comunişti în 2001, care l-au transformat în ideologie de stat pe timpul mandatului lor. În felul acesta, comuniştii au impregnat, în toţi aceşti ani, mentalul colectiv cu limba „moldovenească”, doctrina moldovenismului fiind readusă în actualitate cu o insistenţă la fel de aprigă ca şi pe vremea elaborării ei.
 
Problemele „blestemate” ale moldovenilor
În cadrul unei lansări de carte desfăşurată acum două luni la Bucureşti, dl Teodor Baconschi, Ministrul de Externe al României, declara, pe bună dreptate, că moldovenismul este un construct etnic şi geopolitic artificial care perturbă relaţiile diplomatice dintre România şi Republica Moldova. „Dincolo de implicaţiile ei geopolitice, inventarea moldovenismului a avut rezultate dramatice în plan identitar. (...) Moldovenismul neagă rădăcinile identitare româneşti, iar metoda sa preferată este supralicitarea şi mistificarea. Un argou devine limbă literară, iar o regiune de pe malul Nistrului devine stat cu identitate moldovenească distinctă”, afirma tranşant dl T. Baconschi. În fond, sunt lucruri cunoscute de orice persoană cultă, versată în tema dată, doar că dl Ministru surprinde cu brio componentele esenţiale ale ideologiei moldoveniste, spunând lucrurilor pe nume. În ce priveşte limba, Domnia sa adăuga: „De câte ori nu ne-am revoltat sau amuzat, fiecare după dispoziţia sa, când auzeam vorbindu-se despre aşa-zisa limbă moldovenească? Nimeni, până în ziua de azi, nu s-a lămurit cum stau lucrurile cu acest misterios idiom. În schimb, de fiecare dată când trecem Prutul redescoperim cu deliciu cuvinte şi întorsături de frază în dulcele grai moldovenesc, pe care l-am uitat de când îi citisem ultima oară pe Sadoveanu şi Creangă”1.
Dl Marian Lupu, preşedintele Partidului Democrat şi pretendentul la postul de preşedinte al Republicii Moldova, a reacţionat însă imediat în stilul lui V. Voronin, afirmând că „politica românismului nu are şanse şi nici perspective în Republica Moldova”. Mai mult, în replica pe care i-a dat-o dlui T. Baconschi, dl M. Lupu afirmă că poziţia proromânească a unei părţi a elitei politice din Republica Moldova este întemeiată pe aşteptări false şi „dezorientează populaţia de la soluţionarea problemelor cu adevărat serioase din Moldova”2.
Or, cercetătorii străini care s-au ocupat de realităţile social-politice din Republica Moldova – M. Bruhis, W.P. van Meurs, D. Deletant, K. Heitmann, E. Coseriu, Ch. King, Gary C. Fouse ş.a. – sugerează că una dintre problemele cele mai serioase o constituie anume doctrina moldovenismului, că impedimentul cel mai puternic în găsirea căii democratice în acest spaţiu îl reprezintă deruta identitară a populaţiei sale majoritare. Aceşti savanţi mai demonstrează că ideologia moldovenismului, ca proiect identitar sovietic, s-a bazat din capul locului pe stabilirea unei antinomii false – din punct de vedere etnic, istoric şi lingvistic – între moldoveni şi români. De fapt, identitatea „moldovenească” a fost fabricată din practici culturale eterogene, uzitate în ţările din Europa Occidentală la sf. sec. al XVIII-lea şi de-a lungul sec. al XIX-lea., care însă în fosta R.A.S.S.M. au fost asamblate într-un context istoric total diferit, animat de edificarea unei culturi proletare opuse tradiţiei culturale anterioare. Astfel, identitatea moldovenească a fost concepută pentru reprezentanţii clasei proletare cărora regimul sovietic trebuia să le edifice o cultură şi o identitate diferită de cea a elitelor intelectuale, calificate ca burgheze şi, deci, antagoniste noii societăţi comuniste. Rolul care i-a revenit limbii în acest proiect a fost unul magistral: ca să respecte logica internă a proiectului de construire a unei culturi proletare, limba „moldovenească” ca limbă proletară (elaborată în fosta R.A.S.S.M. în 1924) era opusă limbii române literare, etichetată ca limbă burgheză. Această limbă „moldovenească”, vorbită de noua clasă proletară, trebuia să fie simplă, mai bine zis, simplificată, în comparaţie cu limba română vorbită de „saloanele bucureştene” şi de elitele intelectuale care era interpretată ca o limbă prea complicată pentru muncitori şi ţărani.
Revenind la polemica Baconschi – Lupu, unicul argument al pretendentului la postul de preşedinte al Republicii Moldova este cel referitor la rezultatele recensământului din 2004. Cum a decurs însă acel recensământ ştim din corespondenţa lui C. Rusnac, difuzată la BBC în 10 aprilie 2006: „modul în care s-a desfăşurat recensământul din 2004, la capitolul apartenenţă etnică şi limbă vorbită, a fost criticat de către reprezentanţii Consiliului Europei. (...) John Kelly declarase atunci că şapte din cele zece grupuri de observatori internaţionali au înregistrat un număr considerabil de cazuri în care recenzorii le-au recomandat respondenţilor să se declare moldoveni şi nu români”3. În acest context, orice comentariu este de prisos!
În final, dl M. Lupu recunoaşte totuşi că problemele legate de identitate, limbă şi istorie sunt „problemele blestemate ale moldovenilor” şi de aceea „trebuie lăsate pe seama savanţilor şi a timpului”. Atunci de ce, dle Lupu, faceţi abstracţie de opinia savanţilor? Sau poate nu sunteţi la zi cu bibliografia apărută în ultimii ani referitoare la doctrina moldovenismului? Un politician serios ar trebui să fie la curent cu ceea ce se scrie despre ţara sa, mai ales că studii pe tema moldovenismului au apărut atât la Chişinău – semnate de Gh. Negru, Gh.Cojocaru, M. Gribincea, I. Fruntaşu, Vit. Ciobanu, V. Gârneţ ş.a. – şi Bucureşti, cât şi în Occident. Dacă acestea din urmă ar avea mai multă credibilitate în faţa Dumneavoastră, iată ce afirmă Gary C. Fouse într-o carte celebră, apărută în 2000: „În perioada sovietică, în Moldova alfabetul latin a fost schimbat cu cel chirilic, iar U.R.S.S. a depus eforturi să distanţeze limba vorbită aici de cea română din motive geo-politice”. „Preocuparea lui Stalin cu privire la Moldova a fost să îndepărteze republica cât mai mult de România pentru a înlătura orice posibile argumente cum că Moldova ar fi o parte din România”. (...) „În realitate, politicile sovietice din Moldova s-au dovedit a fi contradictorii. Pe de o parte, sovieticii încercau să creeze o identitate moldovenească separată şi distinctă de cea a României. Pe de altă parte, rusificarea ignora tot ceea ce putea fi considerat conştiinţă naţională. Ca punct central al acestor politici, sovieticii au inventat limba moldovenească, apoi au supus-o influenţei limbii ruse”4...
Chiar şi în enciclopedia Jazyki Rossijskoj Federacii i sosednich gosudarstv, editată de Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe din Moscova, în articolul dedicat limbii vorbite în Rep. Moldova se precizează că limba oficială a Rep. Moldova este limba română5.
 
Referendum şi conştiinţă naţională
Referendumul, adică procesul de consultare directă a cetăţenilor unei ţări în legătură cu un text de lege sau o situaţie de importanţă naţională, care este invocat acum în dezbaterile de la Chişinău, este o procedură firească, normală într-o societate democratică. Este chiar o formă de democraţie directă, deoarece prin chemarea la vot a cetăţenilor, aceştia au posibilitatea să-şi exprime opinia, fără intermediari, pe marginea problemei aflate în litigiu. Orice referendum însă mizează pe existenţa societăţii civile şi a conştiinţei naţionale, implicit a conştiinţei lingvistice a cetăţenilor. În plus, mai presupune şi prezenţa unui spaţiu public ca indiciu al democraţiei. Or, la Chişinău coeziunea societăţii civile e atât de firavă, încât orice adiere de vânt o poate doborî, iar conştiinţa civică şi cea identitară, ca să nu mai vorbim de conştiinţa lingvistică, pentru mulţi cetăţeni autohtoni (în special pentru cei şcoliţi în perioada sovietică) sunt încă în faza de formare.
Dar oare atunci când a fost introdusă limba „moldovenească” şi implementată identitatea moldovenească în fosta R.A.S.S.M. i-a trecut cuiva prin cap să organizeze un referendum, prin care autohtonii să fie întrebaţi ce limbă vorbesc şi cine sunt ei? Dimpotrivă, ei au fost trataţi ca nişte semisălbatici care trebuiau alfabetizaţi şi educaţi, cărora „le-a fost adusă cultura”. Vorbitorii de limba română din Transnistria au fost supuşi unor experimente identitare devastatoare, politica sovietică din acei ani oscilând între ceea ce s-a numit „latinizare” (adică preluarea culturii şi identităţii româneşti) şi „autohtonizare” (elaborarea unei identităţi şi a unei limbi locale, pe baza graiului vorbit în satele din Transnistria). Să ne amintim că între anii 1924-1940, în această regiune, numai alfabetul a fost schimbat de patru ori!
Dacă mergem şi mai departe în timp, în perioada 1812-1918 când Basarabia a fost gubernia ţaristă cu cel mai mare număr de analfabeţi, au fost consultaţi vreodată strămoşii noştri în privinţa identităţii lor? Aşa cum ne arată exegeţii, obiectivul politicilor culturale promovate de Imperiul Ţarist a fost înapoierea băştinaşilor şi rusificarea lor. În toată această perioadă funcţionarii ţarişti au impregnat subconştientul etnicilor români cu o conştiinţă identitară locală, autarhică. Această conştiinţă le-a fost întreţinută şi cultivată cu grijă prin impunerea limbii „moldoveneşti” ca opusă limbii române, adică prin glotonimele молдавский язык („limba moldovenească”), местное наречие („grai local”), молдаванский язык („limbă moldovană”) ş. a.
Cum se ştie, sec. al XIX-lea a fost decisiv pentru constituirea naţionalităţilor şi a conştiinţei naţionale în toată Europa. Naţiunile nu s-au „trezit” în secolul trecut pentru a se elibera de tirani, căci ele pur şi simplu nu au existat înainte: „Naţiunile au fost constituite, create ca fiinţe colective şi actori politici în sec. al XIX-lea”6. Cu cuvintele lui A.-M. Thiesse, pentru ca aceste comunităţi să poată deveni naţiuni, a trebuit mai întâi să li se ofere o istorie, o limbă, o cultură comună. Un proiect colosal a mobilizat timp de decenii în această direcţie savanţi, scriitori şi artişti. În ce priveşte limba, statele europene de-a lungul sec. al XIX-lea au urmărit un obiectiv major: ca simbol al identităţii şi coeziunii lor naţionale, cetăţenii trebuiau să înveţe să stăpânească cu toţii limba literară, numită ulterior şi limbă standard, pe deasupra graiului lor local, specific fiecărei zone geografice.
În schimb, în Basarabia limba română a fost privată de orice posibilitate de dezvoltare, rămânând la un „stadiu de primitivitate”. Asta deoarece de-a lungul sec. al XIX-lea, basarabenii şi-au dus existenţa într-o izolare completă faţă de restul ţărilor europene, inclusiv faţă de Principatele române, fapt ce le-a obstrucţionat constituirea unei conştiinţe identitare comune, aidoma moldovenilor din dreapta Prutului. De aceea se poate spune că, din păcate, basarabenii nu au cunoscut secolul al XIX-lea al naţionalităţilor, fiind privaţi în felul acesta de posibilitatea de a-şi descoperi componentele fundamentale ale identităţii lor. Elitele intelectuale de la Chişinău vor trebui „să ardă etapele”, să recupereze întâi de toate sec. al XIX-lea european, să ducă o muncă de pedagogie identitară printre proprii cetăţeni pentru a le cultiva conştiinţa naţională românească şi pentru a le inocula modelul limbii literare, deoarece „numai o conştiinţă românească recuperată şi, odată cu ea, îmbrăţişarea modelului european ar putea să precipite evoluţia în bine a Republicii Moldova, conferindu-i o legitimitate mult mai temeinică în faţa lumii”7.
 
În concluzie, a pune limba română între paranteze este ca şi când vorbitorii autohtoni ar fi stimulaţi să se complacă în continuare într-un stadiu primitiv de gândire, căci o persoană aşa cum vorbeşte, aşa şi gândeşte. Oare dl M. Lupu nu doreşte să fie preşedinte într-o republică de cetăţeni culţi care să fie în stare să se exprime coerent în limba lor maternă, asta însemnând că se vor exprima coerent şi în alte limbi?
 
Note
1. Cf. : http://www.ziare.com/actual/eveniment/01-22-2010/baconschi-moldovenismul....
2. Cf. http://www.ziare.com/international/stiri-externe/lupu-politica-romanismu....
3. C. Rusnac, „2 milioane vorbesc „moldoveneşte”, 500 de mii româna”, în http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/04/printable/060410_moldov......
4. Gary C. Fouse, The languages of the former Soviet Republics. Their history and development, University Press of America,Lanham, New York, Oxford, 2000, pp. 85, 90, 91.
5. Jazyki Rossijskoj Federacii i sosednich gosudarstv. Enciklopedija v 3 tomach. Tom II, Moskva, 2001, p. 454.
6. A.-M. Thiesse, Crearea identităţilor naţionale în Europa. Sec. XVIII-XX, trad. de A.- P. Corescu, C. Capverde şi G. Sfichi, Iaşi, Polirom, 2000, p. 12.
7. Vit. Ciobanu, Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova, Polirom, 2005, p. 49.

namdsalf

osezfv namdsalf

Un ignorant e mult mai usor

Un ignorant e mult mai usor de manevrat, chiar impotriva intereselor lui. Asta se aplica si in cazul unui popor. Sau in cazul de fata, in opinia mea, unei populatii. Pe asta se bazeaza Lupu et comp.