Eugenia Bojoga în dialog cu Profesorul Alessandro Zuliani
 
Alessandro Zuliani predă Limba și Literatura Română la Universitatea din Udine, Italia. A publicat mai multe studii de sociolingvistică, de istorie a limbii române, paremiologie românească, de literatură română modernă și contemporană și de traductologie. Celebrul său volum Politiche e pianificazioni linguistiche in Bessarabia: romenità, russificazione, moldovenismo a văzut lumina tiparului la Editura Universității din București în 2014. (Eugenia Bojoga)
 
Eugenia Bojoga: – Dragă Alessandro Zuliani, acum șase ani, profesorii de română din Italia erau îngrijorați de situația Catedrei de la Universitatea din Udine. În cotidianul Messaggero Veneto, apăruse un text-manifest întru susținerea studiilor românești în regiunea Friuli: „Lo storico corso di romeno a rischio per pochi spi­ccioli”1, în care se afirma că predarea limbii române se află în pericol și că ar fi un mare păcat ca Centrul de studii românești de la Universitatea din Udine, după 30 de ani de activitate, să nu aibă continuitate.
 
Alessandro Zuliani: – Într-adevăr, am trecut printr-un moment dificil, chiar de criză, aș zice, în perioada respectivă. Dna Profesoară Celestina Fanella, succesoarea lui Alexandru Niculescu la catedră, se pensionase și cursurile rămăseseră neacoperite, pentru că la nivel instituțional se blocaseră posturile. Profesorii romaniști au reacționat prompt atunci, iar la nivelul departamentului Prof. Antonella Riem și Prof. Renata Londero sprijineau pe toate căile predarea limbii române. În același timp, Consulatul General al României de la Trieste, prin dl Cosmin Lotreanu și dl Laurențiu Babei, a făcut toate demersurile pentru ca studierea limbii române să rămână în oferta formativă a Universității din Udine. Inclusiv Consulul onorific al Republicii Cehe, dr. Paolo Petiziol, s-a dovedit a fi un susținător fervent al Catedrei noastre.
Spre norocul nostru, situația s-a remediat prin faptul că Profesorul Sergio Vatteroni a început să țină cursul de literatură română, iar mie mi-au revenit orele de limba română și cursurile practice.
Cât privește Messaggero Veneto, m-am bucurat să văd cum presa italiană a repercutat imediat. În acel text-manifest, se specifica faptul că centrul nostru de la Udine e unul de referință la nivel internațional și că ar fi o pierdere pentru comunitatea științifică întreruperea activității sale. Iar Universitatea din Udine, care privilegiază în programele sale de studii limbile din centrul și estul Europei, ar fi pierdut din prestigiul său, și-ar fi diminuat colaborările deja consolidate cu alte universități și, în definitiv, s-ar fi micșorat numărul studenților. Asta pentru că, anual, frecventează cursurile de română în jur de 30 de studenți, unii dintre ei fiind de la alte facultăți.
 
– Specializarea limbă și literatură română s-a menținut grație entuziasmului profesorului Vatteroni, care a predat literatura română fără ca să fie remunerat, și grație ție, care țineai orele de română suplimentar, pe lângă serviciul pe care îl aveai atunci. În acel context al perioadei de criză pe care ați traversat-o, Prof. Sergio Vatteroni afirma despre tine într-un interviu că ești «uno dei romanisti giovani più bravi sulla piazza».
 
– Sunt flatat de aprecierea Profesorului Vatteroni, dar nu știu dacă e așa. Am apreciat de fiecare dată devotamentul dumnealui față de limba română. Fără admirația sa pentru spațiul cultural românesc, nu cred că ar fi putut face voluntariat, predând literatură română studenților italieni. De altfel, el ne-a susținut de câte ori a fost nevoie, demonstrând tuturor că „la cattedra di romeno dell’università di Udine «à una delle più importanti d’Italia»”.
 
– Să revenim la contextul istoric: când a luat ființă Catedra de limba și literatura română la Universitatea din Udine și în ce împrejurări?
 
– Odată cu stabilirea definitivă a dlui profesor Alexandru Niculescu în Italia. Mai precis, în noiembrie 1986, deci cu trei ani înainte de Revoluția din 1989, dumnealui ține prima conferință la Udine – Perché il romeno in Friuli? „De ce (să se studieze) limba română în Friuli?”, care a avut un mare succes. Deja prin titlu, provocator și incitant, a reușit să capteze atenția studenților de la diverse specializări ale Facultății de Limbi și Literaturi străine. Unii dintre cei care au participat la conferință s-au înscris imediat la cursul său de română pentru începători. Recunosc că printre aceștia am fost și eu.
Astfel, prelegerea dlui Niculescu a constituit piatra de temelie pentru viitorul centru de studii românești, altfel spus, pentru viitoarea Catedră de limba și literatura română de la Univ. din Udine, pe care a condus-o până în 2002. În paralel, dumnealui a predat și la Universitatea Sorbona din Paris, peregrinând astfel între Italia și Franța. Nu întâmplător, volumul său de memorii, pe care l-a publicat în 2010, se numește Peregrinări universitare europene – și nu numai.
Să precizăm însă că, dacă interesul instituțional pentru limba și literatura română la universitatea noastră i se datorează dlui prof. Al. Niculescu, interesul științific este mult mai vechi. Am putea afirma că preocupările științifice în domeniul studiilor românești încep odată cu textul lui Graziadio Isaia Ascoli, Sull'idioma friulano e sulla sua affinità colla lingua valacca. Schizzo storico-filologico (Udine 1846) („Despre limba friulană și despre asemănările ei cu limba valahă). Marele lingvist Graziadio Isaia Ascoli a fost preocupat la modul serios de similitudinile dintre română și friulană, un idiom romanic aparținând grupului de limbi retice. Specialist notoriu în domeniul lingvisticii generale, Ascoli a făcut parte din prestigioasa Accademia Nazionale dei Lincei și a fost printre promotorii Societății Dante Alighieri. Iar Societatea Filologică Friulana, care are sediul la Udine, îi poartă numele.
 
– Revenind la începuturi, se poate afirma deci că dlui Prof. Alexandru Niculescu i se datorează înființarea Centrului internațional de studii românești la Universitatea din Udine?
 
– Indiscutabil! Grație perseverenței și capacităților dlui Niculescu, s-a creat Centrul de studii românești, care s-a dezvoltat treptat. Cu timpul, s-a constituit și un fond de carte românească foarte important. Printre altele, dl Profesor s-a ocupat de transportarea unei colecții de carte românească din Republica Cehă. Împreună cu dna Prof. Libuše Valentova, celebra românistă de la Universitatea Carolină din Praga, a adus la Udine biblioteca profesoarei Maria Kavková de la Universitatea din Olomouc. În prezent, cărțile respective alcătuiesc „Fondul de carte Praga” (Fondo Praga), fiind parte integrantă a secției de Fonduri Speciale ale Bibliotecii Universității din Udine.
După ce Prof. Niculescu s-a pensionat, de studiile românești s-au ocupat două distinse doamne, specialiste remarcabile în domeniul filologiei române, profesoarele Teresa Ferro și Celestina Fanella. Ambele au continuat tradiția predării limbii române la cel mai înalt nivel, reușind să le cultive studenților pasiunea pentru limba, cultura și civilizația românească.
 
– Care e situația actuală, dat fiind că din 2018 s-a creat Lectoratul de limba română, gestionat de Institutul Limbii Române din București?
 
– În prezent, cursurile de limba și literatura română sunt predate de dl Sergio Vatteroni și de mine, așa cum spuneam. Profesorul S. Vatteroni a studiat și s-a format la Universitatea din Pisa și este unul dintre cei mai importanți specialiști în domeniul filologiei romanice din Italia. Prieten apropiat al lui Niculescu, dumnealui predă literatura română făcând, de fapt, voluntariat. Mă bucur că putem colabora atât de bine și îi sunt recunoscător pentru tot sprijinul acordat Catedrei noastre.
De un real folos în activitatea didactică este și Lectoratul de limba română, cultură și civilizație românească, înființat în 2018, în baza încheierii unui protocol de colaborare cu Institutul Limbii Române de la București, prin bunăvoința doamnei director Daiana Cuibus. După încheierea acestui protocol, de la 1 octombrie 2018, lectorul numit prin concurs este Raluca Levonian de la Univ. din București.
În realitate, prima persoană care a exercitat funcția de lector de română începând cu anul 1987 a fost Celestina Fanella. După aceea, din 2009, a urmat Corina Guță. Deci, într-un fel, se poate spune că doamna Prof. Celestina Fanella a pus bazele tradiției cursurilor de lectorat, deoarece s-a ocupat foarte mult de studenți, i-a încurajat să se implice în activitatea de cercetare, i-a ghidat în elaborarea tezelor de licență.
De altfel, eu am învățat limba română cu Celestina Fanella, care este o românistă excelentă și un om extraordinar. Dumneaei a studiat la Universitatea din București și i-a avut ca profesori pe Alexandru Rosetti, Șerban Cioculescu, Paul Cornea ș.a. reprezentanți de marcă ai filologiei românești. Fără încurajarea dnei Fanella și susținerea ei permanentă, nu aș fi ajuns unde sunt acum și nu aș fi devenit românist.
 
– Prin urmare, actualul lectorat continuă tradiția care exista deja la Udine?
 
– Lectoratul s-a pliat pe tradiția care exista deja, promovând cursurile de limba română, cultură și civilizație românească la un nivel instituțional foarte înalt, ceea ce, din capul locului, contribuie la ridicarea prestigiului catedrei noastre. E foarte important ca studenții să învețe limba română cu un profesor nativ, așa cum se obișnuiește la orice universitate serioasă.
De altfel, la cursurile de limba română participă nu doar studenți înscriși la filologie, ci și studenți de la alte facultăți, cum ar fi Științe Economice, Relații Publice, Drept, Agricultură și Zootehnie. Unii dintre ei au vizitat România sau sunt angrenați în diverse proiecte bilaterale.
 
– Cum se explică interesul tinerilor pentru studiile românești?
 
– Studenții care se înscriu la secția de limba și literatura română au interese diferite. Pentru unii, motivațiile sunt de ordin lingvistic, studiul limbii române făcând parte din cadrul mai larg al lingvisticii romanice. Pentru alții, motivațiile sunt mai ales literare și trebuie să spun că în ultimii ani s-a înregistrat o creștere a numărului de studenți care urmează cursurile din considerentul că le place literatura română, cunoscută și apreciată tot mai mult în Italia prin traducerile care se publică. Apoi, există și studenți care învață româna din motive pe care le-aș numi practice sau pragmatice: pentru a-și găsi un loc de muncă în domeniul asistenței sociale, al medierii culturale sau în companiile italiene/internaționale care își desfășoară activitatea în România și în Republica Moldova. Iar în regiunea Friuli-Veneția Giulia sunt destul de numeroase astfel de întreprinderi.
 
 
Studiile românești în activitatea de cercetare
 
– Ce ai învățat de la Prof. Alexandru Niculescu? El ți-a trezit interesul și pasiunea pentru studiile românești?
 
– Alexandru Niculescu a fost pentru mine mult mai mult decât un profesor universitar. El mi-a transmis pasiunea pentru istoria limbii române și, în general, pentru lingvistica românească. Întâi de toate, trebuie să mărturisesc că m-au fascinat lecțiile dumnealui: știa să-i implice pe studenți, să-i cointereseze ca să participe cu toții în mod activ. Fie că era vorba de romanizarea Daciei și „retragerea aureliană”, de protoromână și influența slavă, de dialectele limbii române și limba „moldovenească” etc. El ne trezea curiozitatea și prin accentul ușor polemic al dezbaterilor. Bunăoară, eram impresionat cum ne explica de ce e nevoie să înlocuim termenii relatinizare, reromanizare (folosiți de S. Puşcariu, Al. Graur ș.a.) cu termenul mult mai vast de occidentalizare, care ar include atât reromanizarea cât şi modernizarea culturii române.
Apoi, lărgea conceptul de „continuitate” daco-romană în Transilvania, considerând că populaţia daco-romană a fost prezentă pe tot teritoriul, atât la nord, cât şi la sud de Dunăre. În același context al disputelor privind Transilvania şi „continuitatea daco-romană” după retragerea aureliană, el ne convingea că circulaţia permanentă și neîntreruptă a locuitorilor a reuşit să lege zonele aparţinând de Romania antiqua cu cele din Romania nova şi astfel să supraviețuiască. Romania antiqua – cea din sudul Dunării – a generat o Romania nova, în nord, care, la rândul ei, a consolidat rezistenţa elementului romanizat din Romania cea veche, antiqua. Or, acest schimb continuu și neîntrerupt, în interiorul zonei dunărene a Imperiului Roman, a fost denumit de Niculescu continuitate mobilă.
 
– Într-adevăr, Prof. Niculescu a adus argumente de ordin istoric, spiritual, sociologic în studiul filologic propriu-zis. Ocupându-se de individualitatea limbii române printre celelalte limbi romanice, el are o perspectivă proprie asupra lucrurilor.
 
– În ce privește limba, Niculescu consideră româna ca pe „o continuitate latino-romanică” printre „rupturile cauzate de contactul etno-lingvistic cu nonlatinitatea”. Indiscutabil, el e ferm convins că limba română este romanică, dar – aşa cum spunea Sextil Puşcariu – este romanică în alt mod, este „altfel romanică” decât limbile romanice occidentale. Ceea ce, în volumul său apărut la Padova în anul 2007, va fi definit în limba italiană prin sintagma l’altra latinità2.
Cum justifică el aceasta? Parafrazându-l, putem spune că, date fiind condițiile istorice și geopolitice ale teritoriilor românești, limba română nu a putut să rămână doar o limbă romanică cu o continuitate latină pură și neîntreruptă în regiunile unor imperii din Europa de Est. Prin forța lucrurilor, româna a intrat în contact cu nonromanitatea slavă, greco-turco-balcanică, maghiară şi germanică, pe un teritoriu foarte extins. Or, toate acestea îi permit să vorbească despre română ca despre o continuitate romanică, care însă a evoluat printre rupturi, într-o „învolburare istorică, politică, socială şi culturală pe care nici o altă limbă romanică nu a cunoscut-o şi nu a îndurat-o”.
Adeseori, după ce se terminau cursurile, continuam discuțiile despre creștinarea Daciei sau despre influența Reformei lui Luther în Transilvania, despre paleografia româno-chirilică sau despre etimologie într-o cafenea de lângă clădirea Institutului de Filologie Romanică, din care făcea parte și Catedra de Limba și Literatura Română.
 
– În acest context, Niculescu afirmă că, din moment ce istoria creştinismului românesc se identifică cu istoria poporului român, orice lingvist român trebuie să ţină seamă de aceste elemente externe revelatorii și, deci, de contextul cultural și social în ansamblu.
 
– Într-adevăr, așa este și numai în acest mod se poate face istoria limbii române. Totodată, cu Prof. Niculescu am mai avut un privilegiu. În acei ani plini de glorie, el a invitat la Udine personalități ilustre ale lingvisticii românești și romanice, care au ținut seminarii și conferințe: Eugeniu Coșeriu, Iancu Fischer, Sanda Râpeanu, Maria Iliescu, Vasile Frățilă, Lorenzo Renzi, Coman Lupu, Liliane Tasmowski, Sorin Alexandrescu, Andreea Vlădescu ș.a. La aceste prelegeri, care erau extraordinare, participau și studenți înscriși la alte specializări. La fel de interesante pentru noi, studenții de la română, erau și momentele care urmau după conferințe, deoarece Niculescu ne invita și pe noi la cina festivă, ceea ce devenea un prilej în plus pentru a vorbi cu profesorii invitați despre lingvistica românească, despre literatura română, dar și pe teme politice sau chestiuni legate de exilul românesc.
 
– Revenind la formarea ta, îți place să spui că ai avut doi maeștri: Alexandru Niculescu și Celestina Fanella.
 
– Da, îmi place să spun asta. Colaborarea cu doamna Profesoară Celestina Fanella a fost la fel de importantă pentru mine ca și colaborarea cu dl Profesor Alexandru Niculescu. De fapt, în formarea/pregătirea mea ca românist, ei s-au completat reciproc. Dnei Fanella îi sunt recunoscător pentru că mi-a cultivat interesul pentru literatura română. În plus, mi-a coordonat și lucrarea de doctorat între anii 2010-2013. Dar înainte de asta, m-a cooptat într-un proiect de traduceri care au fost incluse apoi în volumul L’altra Europa. Percorsi narrativi romeni fra Otto e Novecento, publicat în 2005 la prestigioasa editură Edizioni dell’Orso din Alessandria.
 
– Ce contribuție ai avut în cadrul acestui proiect? Ce scriitori români au fost incluși în această antologie?
 
– În ce mă privește, am tradus pentru acest volum texte de Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu și Ion Luca Caragiale. M-am ocupat deci de transpunerea în italiană a unor texte literare scurte, fiind îndemnat de doamna Profesoară Celestina Fanella. Până la urmă, volumul „L’Altra Europa. Percorsi narrativi romeni tra Otto e Novecento” a devenit o carte de referință în domeniul didacticii literaturii române în Italia. Fiind un manual de istorie a prozei literare românești cu fragmente antologice în original și în versiune italiană, mulți dintre colegii mei, profesori de română la diverse universități, îl folosesc la cursurile de Literatură română. Recunosc că și eu îl folosesc în mod regulat la cursurile cu studenții mei.
 
 
Interesul pentru limba română din Basarabia
 
– De unde vine interesul tău pentru spațiul dintre Prut și Nistru? 
 
– Cred că m-am născut cu el, deoarece mereu m-a atras spațiul cultural dintre Prut și Nistru, iar acest interes a crescut atunci când m-am înscris la secția de română din cadrul Facultății de Litere a Universității din Udine. Nemaivorbind de faptul că toponimul „Basarabia” suna cu adevărat exotic în urechile mele.
Profesorul Alexandru Niculescu ne vorbea frecvent despre problemele lingvistice de dincolo de Prut, despre așa-numita limbă moldovenească, despre rusificarea populației și mistificarea adevărului istoric, orchestrate timp de aproape două secole de autorități în încercarea de a anihila identitatea lingvistică și culturală a românilor din Basarabia.
Îmi amintesc că, la vremea respectivă, când mă inițiam în problematica etnoculturală din stânga Prutului, mă impresionase cele povestite despre experiența trăită la Florența în 1956 când, fiind tânăr cercetător, Alexandru Niculescu a participat împreună cu Iorgu Iordan și Alexandru Rosetti la Congresul Internațional de Filologie Romanică. Or, în cadrul acelui congres, celebrul lingvist italian Carlo Tagliavini a prezentat conferința Una nuova lingua letteraria romanza? Il moldavo, o abordare a limbii „moldovenești” din perspectiva lingvisticii romanice, dar și a politicii lingvistice. Astfel, pentru prima dată un lingvist vorbea în mod deschis și cu mult curaj despre inconsistența științifică a teoriei sovietice despre cele două limbi romanice – româna și „moldoveneasca”, diferite între ele.
Cu acea ocazie, cei doi mari lingviști români, deși evident stânjeniți, pur și simplu au tăcut. Probabil, din motive politice nu au intervenit în dezbatere și nici nu și-au exprimat părerea pentru a nu-i irita pe colegii sovietici. Îmi imaginez cât de deranjat a putut fi profesorul Tagliavini de tăcerea colegilor săi români, dar era în plin Război Rece și aceste lucruri se întâmplau frecvent.
Acest episod a rămas puternic întipărit în memoria lui Alexandru Niculescu, astfel încât atunci când și-a publicat memoriile, în 2010, a ales ca imagine pentru coperta cărții o fotografie făcută la congresul de la Florența, în 1956, fiind alături de Iorgu Iordan și Alexandru Rosetti.
De-a lungul colaborării noastre, mi-a povestit multe întâmplări legate de limba „moldovenească” și de faptul că inclusiv la București au fost susținători ai tezelor moldoveniste. De exemplu, Alexandru Graur era ferm convins că e întru totul legitim să se folosească glotonimul „limba moldovenească” pentru a defini limba română vorbită în stânga Prutului.
Pe de altă parte, noi, studenții de la Udine, am avut și privilegiul de a participa la prelegerile lui Eugeniu Coșeriu, care venea des în Italia și care, de fiecare dată, ridiculiza poziția moldoveniștilor.
 
– În 2014, ai publicat o carte al cărei titlu e foarte sugestiv: „Politiche e pianificazioni linguistiche in Bessarabia: Romenità, russificazione, moldovenismo” (Politică și planificare lingvistică în Basarabia: românism, rusificare, moldovenism).
 
– Volumul reprezintă, de fapt, teza mea de doctorat în „Științe Lingvistice și Literare”, pe care am susținut-o la Universitatea din Udine, sub coordonarea profesoarelor Fabiana Fusco și Celestina Fanella. Dl Profesor Coman Lupu de la Universitatea din București, care este și directorul colecției „Romanica” a Editurii, mi-a propus să o public la ei, iar eu am acceptat cu plăcere. Nu înainte însă ca studiul meu să fie citit și analizat, în cadrul susținerii tezei de doctorat, de către profesorii Marinella Lőrinczi și Roberto Scagno, care au citit cu atenție manuscrisul și m-au ajutat cu sugestii utile.
 
– Cum ți-a venit ideea să te ocupi de această temă?
 
– Așa cum am spus deja, problema limbii române din Basarabia a constituit de multe ori obiectul prelegerilor dlui Prof. Niculescu. Cu timpul, interesul meu pentru statutul limbii române din Basarabia și, în general, pentru problemele culturale și politice din Republica Moldova, a crescut. În paralel, discutam și cu Prof. Coșeriu, atunci când venea la Udine, pe tema politicii lingvistice sovietice în Basarabia... Regretul meu e că nu am avut posibilitatea să merg acolo de câte ori mi-aș fi dorit. În schimb, internetul mi-a fost de mare ajutor, deoarece mi-a permis să citesc ziare și reviste publicate la Chișinău, disponibile on-line.
Din păcate, în timpul facultății, nu am studiat literatura română din Basarabia, dar odată înscris la doctorat, am început să citesc autori din stânga Prutului. La început, am citit opera lui Ion Druță și recunosc că mi-a plăcut. Treptat, a început să-mi placă literatura din acest spațiu cultural.
 
– Într-un capitol al cărții, intitulat „Basarabia între Rusia și România: istorie, societate și politici lingvistice din 1812 până în 1918”,  prezinți contextul istoric al perioadei respective. A fost greu să te documentezi în acest sens?
 
– Bibliografia referitoare la această perioadă istorică nu e foarte bogată. Mai ales că eu am lucrat la teză între anii 2010-2013. Dar, există și studii care ne oferă o viziune relativ completă asupra societății din Basarabia din primi ani de ocupație rusă și până la Revoluția din 1917. Contrar a ceea ce se crede, rădăcinile moldovenismului trebuie căutate tocmai în această perioadă. În plus, se cuvine să cercetăm la modul serios rolul pe care l-a avut Biserica ortodoxă rusă în procesul de rusificare a românilor din Basarabia. În opinia mea, nu e posibil să te ocupi de probleme legate de limbă, identitate și mai ales de politici lingvistice fără să cunoști contextul istoric de ansamblu în care anumite fenomene s-au manifestat.
Am preferat să mă concentrez asupra perioadei 1812-1918, întrucât despre acest secol s-a discutat și se discută prea puțin. De obicei, majoritatea cercetătorilor care s-au ocupat de spațiul lingvistic dintre Prut și Nistru și-au îndreptat atenția asupra perioadei interbelice și asupra Basarabiei sovietice. Știm însă că bazele pe care s-a clădit și s-a dezvoltat moldovenismul au fost puse în sec. al XIX-lea. De aceea, dacă dorim să înțelegem mai bine evoluțiile ulterioare ale politicilor lingvistice în Basarabia și în Transnistria, se impune să investigăm tocmai această epoca istorică.
Să luăm două exemple: rolul pe care l-a jucat Biserica Ortodoxă în Basarabia începând cu anexarea din 1812 și expansionismul rusesc care viza Peninsula Balcanică și strâmtorile Mării Negre în general. Iată două aspecte care nu pot fi trecute cu vederea într-un studiu care dorește să investigheze corect un fenomen atât de complex cum este moldovenismul. În bibliotecile din București, unde m-am documentat cel mai mult la temă, am găsit mult material care în Italia nu avea cum să-mi fie accesibil.
În carte, am oferit un spațiu amplu descrierii evenimentelor istorice, deoarece am socotit că numai adevărul istoric ne poate ajuta să înțelegem ce s-a întâmplat cu adevărat la nivel de politică și planificare lingvistică. Or, acest lucru devine și mai important atunci când vorbim despre Basarabia, regiune care timp de două secole a fost, mai întâi, ținta principală a propagandei Imperiului rus, iar ulterior a Uniunii Sovietice.
Pe de altă parte, studii fundamentale pe această temă au fost publicate în SUA, în Germania, în Franța. În ce privește Italia, la noi Alberto Basciani, Profesor de istorie la Universitatea Roma III, a editat un volum important, tradus în limba română și publicat la Editura Cartier.
 
– Într-adevăr, „Dificila Unire. Basarabia și România Mare. 1918-1940” este o carte de referință. Alberto Basciani arată că integrarea Basarabiei a fost foarte anevoioasă și din cauza faptului că fusese 106 ani „sub ruși”. În acest context, Onisifor Ghibu scrie în memoriile sale că ceea ce n-au reușit ungurii să facă timp de o mie de ani în Ardeal – să anihileze identitatea românească – au reușit să facă rușii în doar 106 ani în Basarabia.
 
– Observația lui Onisifor Ghibu mi se pare corectă și o împărtășesc întru totul. În rest, problema „cu rușii” cred că rămâne în continuare nerezolvată, iar cei patru ani de guvernare ai lui Igor Dodon au demonstrat cât de negativă poate fi influența pe care Rusia o exercită asupra Moldovei. Să sperăm că lucrurile se vor schimba spre bine, cu noua conducere și cu noul președinte, dna Maia Sandu.
Revenind la cărți, îmi amintesc că la baza preocupărilor mele și a interesului meu pentru fenomenele culturale și lingvistice din Basarabia a stat tocmai lectura „incidentală” a unui volum pe care l-am cumpărat întâmplător în vara călduroasă a anului 1999 pe Bulevardul Ștefan cel Mare din Chișinău, de pe o tarabă.
 
– Nimic nu e întâmplător! Cartea te-a ales pe tine și ți-a orientat preocupările spre subiectul Republica Moldova.
 
– Într-adevăr, a fost o întâlnire providențială cu această carte. Este vorba de excelentul volum al cercetătorului olandez Wilhelmus Petrus Van Meurs, intitulat Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă, publicat în limba română în 1996 la editura ARC din Chișinău. Ei bine, această carte m-a determinat să studiez în mod aprofundat problema moldovenismului, fiindcă, după lectura sa integrală, am decis să mă ocup și eu de Basarabia.
 
– La pag. 19 a volumului, afirmi următoarele: „Analizând istoria moldavă, observăm că s-a ajuns la crearea unui stat artificial și a unei identități la fel de artificiale, în opoziție cu România și cu identitatea românească.”
 
– Din punct de vedere istoric și identitar, Republica Moldova se confruntă cu o controversă serioasă în ce privește rațiunile care îi justifică însăși existența. Vitalie Ciobanu a vorbit despre „falimentul ei geopolitic”. Eu nu îndrăznesc să folosesc asemenea definiții, dar nici nu pot ascunde faptul că nu aș fi de acord cu aserțiunea dlui Ciobanu. Analizând istoria Moldovei, putem observa cum s-a ajuns la crearea unui stat artificial și a unei identități la fel de artificiale, în opoziție cu România și identitatea românească. De fapt, existența unei limbi și a unei identități moldovenești se bazează pe o negație profundă, pe negarea identității lingvistice și culturale românești.
Cu alte cuvinte, principala misiune a moldoveniștilor este de a nega identitatea lingvistică și culturală românească a basarabenilor, în acest sens negând și apartenența Basarabiei la Europa, pentru că nu încape îndoială că Basarabia este România. Totuși, trebuie să luptăm împotriva acestei mistificări cu toate puterile noastre. Și trebuie să o facem pornind de la lucrurile mici, aparent irelevante. Permite-mi să dau un exemplu: utilizarea absolut incorectă a toponimului „Moldova”, care este din ce în ce mai răspândit în Occident (în Italia și SUA, în primul rând), pentru a indica Republica Moldova.
În italiană, forma corectă este Repubblica di Moldavia, în niciun caz Repubblica Moldova sau, mai scurt, Moldova. Istoricul american Charles King vorbește de Moldovan people sau the Moldovans, ceea ce, după părerea mea, este foarte grav pentru că și în engleză există Moldavia, prin urmare, Moldavian people sau the Moldavians. Acceptarea acestor forme în italiană sau în engleză înseamnă a face jocul moldoveniștilor care doresc să impună ideea unei națiuni moldovenești diferite de cea românească. Noi nu trebuie să coborâm la nivelul unor pseudosavanți precum Vasile Stati, marele „lingvist” autor al infamantului dicționar moldovenesc-român, de care tot mediul științific a râs în hohote. Apropo de acest dicționar, la scurt timp după publicarea sa în 2003, am mers la Chișinău și voiam să-l cumpăr. Am colindat mai multe librării, însă mi s-a spus că nu-l au în vânzare. De fapt, cum am aflat mai târziu, librarii aveau stocuri întregi cu „capodopera” lui Stati, însă le era jenă să o scoată la vânzare...
 
– Revenind la cartea ta, atunci când te referi la perioada de după 1991, afirmi că situația Republicii Moldova s-ar putea compara doar parțial cu Republicile Baltice, deoarece contextul moldovenesc prezintă mai multe particularități specifice ex-sovietice care în alte părți nu pot fi întâlnite. Spre deosebire de Republicile Baltice, de ex., Republica Moldova trebuie să-și rezolve, întâi de toate, problema propriei identități naționale.
 
– Comparația între Moldova și Republicile Baltice nu este corectă din mai multe puncte de vedere. Pe întreg spațiul sovietic nu a existat niciun alt caz comparabil cu cel moldovenesc. Motivul principal constă în faptul că Basarabia se învecinează cu statul român și, din acest considerent, chiar înainte de a începe rusificarea, așa cum au procedat cu toate popoarele sovietice ne-ruse, rușii și-au pus problema moldovenizării poporului român de acolo. Cu alte cuvinte, moldovenizarea spațiului dintre Prut și Nistru a început chiar în secolul al XIX-lea, cu mult înainte de crearea statului sovietic. În studiul meu, am acordat un spațiu sporit figurilor cheie ale bisericii ortodoxe din Basarabia țaristă: Irinarh Popov, Pavel Lebedev, Serghei Lapidevschi, care au avut un rol fundamental în procesul de deznaționalizare a românilor basarabeni, izgonind limba română din biserică și impunând limba rusă (și slavonă) în loc, fenomenul extinzându-se rapid în toate sferele vieții publice.
Iată unul din motivele pentru care, Republica Moldova, spre deosebire de Republicile Baltice, nu trebuie să se lupte doar cu rămășițele rusificării, ci trebuie în primul rând să se ocupe de criza sa identitară.
 
– Cât privește mediul teologic, și fenomenul invers e posibil: Alexie Mateevici și Gurie Grosu, teologi de marcă, au fost și mari luptători pentru limba română din Basarabia.
 
– Bineînțeles! Eu mă refeream la marii ierarhi ruși, instalați în funcție de către Guvernul Țarist de la Petersburg...
 
– În alt loc, îi citezi pe Cazacu și Trifon (2010) care afirmă, pe bună dreptate, despre Republica Moldova că este un stat în căutarea unei națiuni.
 
– Cartea lui Matei Cazacu și Nicolas Trifon este excelentă și mă bucur că Editura Cartier a publicat traducerea sa în limba română. Este foarte densă și extrem de interesantă, mai ales pentru cititorul occidental, care nu cunoaște evenimentele istorice, problemele lingvistice și culturale din stânga Prutului, dar este binevenită și pentru cititorii români, deoarece autorii prezintă un compendiu exhaustiv al chestiunii Basarabiei.
 
– Din păcate, și în România se știe prea puțin despre ideologia moldovenismului ca proiect identitar și despre calvarul prin care a trecut limba română din Basarabia.
 
– Asta mi se pare foarte grav. În ultimii 30 de ani, România a susținut în mod concret Republica Moldova, fie pe plan economic, fie pe plan cultural. E notoriu faptul că mii de studenți, cetățeni ai Republicii Moldova, au avut posibilitatea de a studia la universități din România, beneficiind de o formare europeană și occidentală. Tocmai din aceste considerente, e regretabil faptul ca mulți români să nu cunoască tragedia care i-a lovit pe frații lor dintre Prut și Nistru, să nu cunoască pericolul concret, palpabil reprezentat de către promotorii moldovenismului.
Cât despre mine, profit de toate oportunitățile pentru a prezenta problemele endemice ale Basarabiei. Așa cum spuneam, în Italia am avut mai multe conferințe pe tema moldovenismului, iar la cursurile mele de literatură română de la Universitatea din Udine nu neglijez operele scriitorilor români din acest spațiu cultural.
 
– Într-un alt capitol – „Rep. Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească: politici și planificări lingvistice în perioada interbelică” – precizezi că „noua, misterioasa republică, creată pe teritoriul ucrainean, cu capitala provizorie Balta, simbolizează o schimbare de drum/de direcție în politica sovietică, în ceea ce  privește gestiunea problemei Basarabiei și a raporturilor ei cu România” (p. 79).
 
– Crearea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești a fost, așa cum au demonstrat mai mulți cercetători (Argentina și Mihai Gribincea, Gh. Cojocaru ș.a.), o mare provocare, întrucât nimic nu justifica existența acestei entități statale pe teritoriul Ucrainei. Se știe că, în cadrul RASSM, românii reprezentau doar 30% din populație, iar teritoriul acestei republici sovietice nu a aparținut niciodată Principatului Moldovei. Totuși, din perspectivă strategică, constituirea acestei republici marchează o schimbare semnificativă în procesul de moldovenizare a Basarabiei.
Cazul RASSM și al așa-numitei „limbi moldovenești” nu este unic în politicile și planificările lingvistice ale URSS din acei ani. Ceea ce e izbitor însă este efortul colosal depus de autorități în încercarea de a realiza un proiect pe cât de ambițios, pe atât de nechibzuit. Din acest punct de vedere, cred că nu a existat nimic comparabil în istoria Uniunii Sovietice.
 
– Cum a fost receptată cartea?
 
– Cartea a fost primită în mod pozitiv în mediul academic, cel puțin asta a fost impresia mea. O recenzie favorabilă, semnată de Răzvan Bran, a apărut în revista Analele Universității din Bucuresti, în 2015. Din păcate, nu știu cum a fost receptată în Republica Moldova.
În ceea ce privește Italia, îi sunt recunoscător Profesorului Dan Octavian Cepraga de la Universitatea din Padova, care m-a invitat să vorbesc despre chestiunea moldovenismului la o conferință organizată de Asociația „Miron Costin”. Anterior, am avut prilejul să abordez subiectul în cadrul unei conferințe internaționale desfășurată la Universitatea Catolică din Milano.
De fiecare dată când am ocazia, îmi spun punctul de vedere cu privire la situația sociolingvistică din Republica Moldova. Cred că statutul limbii române în stânga Prutului reprezintă una din cele mai grave și nerezolvate probleme moștenite de la Uniunea Sovietică despre care, în Occident, din păcate, se vorbește mult prea puțin...
 
– Din cele discutate până acum, deduc că ai fost de mai multe ori în Republica Moldova...
 
– Am vizitat Republica Moldova de câteva ori și mă bucur de fiecare dată când am posibilitatea să mă întorc acolo. Prima dată am fost cu mult timp în urmă, într-o misiune pentru Uniunea Latină. Cu acea ocazie, am ținut niște seminarii de metodică a predării limbii italiene adresate cadrelor didactice de la Liceul Dante Alighieri din Chișinău. A fost o experiență extraordinară și de atunci m-am îndrăgostit de Basarabia și de oamenii de acolo.
Cu toate că au trecut 20 de ani de atunci, îmi amintesc cu plăcere de săptămâna petrecută în capitala Republicii Moldova. Erau niște ani decadenți, dar și fascinanți în același timp. Am fost cazat la hotelul Chișinău, care încă mai păstra atmosfera sovietică... Din păcate, la sosirea mea pe aeroportul din Chișinău, am constatat că bagajul mi se pierduse și nu aveam absolut nimic cu mine: nici haine, nici notițele și nici cărțile pe care mi le luasem pentru seminariile pe care trebuia să le țin la Liceul Dante Alighieri. Dar acest ghinion nu mi-a diminuat cu nimic simțurile de explorator al realităților basarabene. Îmi amintesc că am colindat toate librăriile din oraș, iar ceea ce m-a șocat a fost oferta imensă de carte în limba rusă în comparație cu cartea românească și m-am gândit că poate și asta era o dovadă a rusificării societății moldovenești. Cu acea ocazie, am cunoscut-o pe doamna Lilia Filip, directoarea Liceului Dante Alighieri, și pe profesoara Ludmila Kojusko, o italienistă extraordinară, care a predat mulți ani limba și cultura italiană elevilor chișinăuieni. Ospitalitatea colegilor de la acest liceu a rămas pentru totdeauna în inima mea.
 
– Au fost persoane de la Chișinău care te-au ajutat în privința documentării?
 
– Aș vrea să amintesc numele dlui Prof. Andrei Crijanovschi, care m-a ajutat în timpul cercetărilor mele pentru teza de doctorat. Neavând posibilitatea de a călători de câte ori mi-aș fi dorit la Chișinău, am apelat la ajutorul Dumnealui pentru a face rost de materialul bibliografic pe care aici, în Italia, nu îl găseam.
 
– Aveți studenți din România și din Republica Moldova la Universitatea din Udine? Care e nivelul lor de limba română?
 
– Universitatea din Udine e faimoasă pentru calitatea Cursurilor de licență în Limbi și Literaturi Străine și de Mediere Culturală. La Universitatea noastră se studiază principalele limbi vorbite în Europa centrală și de est: ceha, polona, sârbo-croata, slovena, româna, rusa și maghiara. Nu cred că trebuie să subliniez faptul că a cunoaște și a utiliza mai multe limbi reprezintă un factor de bogăție și un ajutor în creșterea cognitivă, intelectuală și socială a individului în general. În ce privește Uniunea Europeană, diversitatea lingvistică constituie un patrimoniu și o resursă de valorizat în fiecare din țările membre, iar Consiliul Europei e implicat de câteva decenii în a tutela plurilingvismul. Pe de altă parte, plurilingvismul a devenit o condiție indispensabilă pentru cetățenii Uniunii, întrucât le permite să beneficieze de oportunități profesionale și personale oferite de marea piață internă fără frontiere, care reclamă, pe zi ce trece, un standard tot mai elevat de cunoaștere și de competență lingvistică.
Universitatea din Udine, chiar de la înființarea sa, s-a aflat în avangarda promovării și cunoașterii limbilor și realităților idiomatice din estul Europei, indiferent de relevanța lor cantitativă, adică de numărul lor de vorbitori nativi. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, se pliază pe tradiția culturală italiană și pe cea din Friuli în special, unde plurilingvismul constituie un patrimoniu inestimabil.
Prin urmare, Universitatea noastră, fiind fidelă acestei tradiții, continuă să adopte măsuri de protecție în ceea ce privește didactica limbilor din Europa Centrală și de Est și a culturilor respective, grație înțelepciunii și orizontului cultural al doamnei Antonella Riem, șefa Departamentului de Limbi și Literaturi străine. Nu întâmplător, la Universitatea noastră există Centrul Internațional de Plurilingvism, o prestigioasă instituție științifică, coordonată astăzi de Prof. Renato Oniga, care urmărește scopul de a promova cercetarea temelor legate de plurilingvism. Printre altele, Eugeniu Coșeriu a fost membru al Comitetului științific al Centrului nostru de Plurilingvism. Iar când Prof. Vincenzo Orioles era directorul Centrului, între anii 1994-1999, a avut perioada cea mai prolifică de colaborare.
Voiam să fac această incursiune înainte de a răspunde la întrebarea următoare, pentru că detaliile de mai sus ne permit să înțelegem mai bine motivul pentru care atâția studenți din alte regiuni ale Italiei preferă să se înscrie la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și Mediere Culturală a Universității din Udine.
Desigur că sunt și numeroși studenți originari din România și din Republica Moldova. Mulți dintre ei aleg să urmeze cursurile de Limbă și Literatură Română, dar sunt distribuiți în ani diferiți, în funcție de nivelul lor de română. Trebuie să precizez că gradul lor de cunoaștere a limbii române depinde de o serie de factori: data sosirii în Italia, vârsta la sosire, limba de comunicare în familie, contacte cu țara lor de origine. De-a lungul anilor, am avut posibilitatea de a cunoaște studenți născuți în România, dar școlarizați în Italia, cu o cunoaștere modestă a limbii române. În alte cazuri, am avut studenți sosiți în Italia după ce au făcut liceul în România sau în Moldova, care, dimpotrivă, au avut dificultăți cu limba italiană. Dar sunt numeroase și cazurile unor studenți români sau moldoveni care pot fi definiți ca bilingvi pentru perfecta lor stăpânire a ambelor limbi. Aș vrea să dau câteva exemple în acest sens: Andreea-Daiana Bulea, Lidia-Grațiela Costan, Diana Ciobanu, Irina Pătrașcu, Elena-Sandra Hîncu, Lara Cossaro ș.a.
O mențiune aparte trebuie să fac pentru unii studenți originari din Republica Moldova, pentru că adeseori ei provin din familii în care se folosește în mod curent atât româna, cât și rusa, la care se adaugă și italiana. În consecință, acești tineri, foarte capabili, vorbesc fluent trei limbi, fiind deci, trilingvi.
 
 
Eugeniu Coșeriu despre „limba moldovenească”
 
– Ce conferințe a ținut Eugeniu Coșeriu la Udine?
 
– Eugeniu Coșeriu a venit de multe ori la Udine, unde îl cunoștea nu doar pe Alexandru Niculescu, dar și pe Roberto Gusmani și Vincenzo Orioles, profesori de lingvistică generală la Universitatea noastră. Chiar și atunci când venea cu ocazia unor congrese internaționale sau pentru alte evenimente academice, el găsea modalitatea de a se întâlni cu studenții de la română, fie pentru un seminar, fie pentru o conferință, fie doar pentru o scurtă întâlnire când era în criză de timp. Am mai multe amintiri legate de prezența sa aici la Udine, pentru că în acei ani am avut norocul să petrec momente plăcute alături de el într-un restaurant sau în holul unui hotel unde era cazat, am avut ocazia să vorbim despre limba română în perspectivă diacronică, dar nu numai. Îmi amintesc că una din conferințe a fost despre Latinitatea orientală și poziția limbii române printre limbile romanice. Firește, în acest context, el caracteriza splendid și foarte convingător și așa-zisa limbă moldovenească.
Totodată, s-a referit și la ideologia moldovenismului, precizând că aceasta a fost opusă în mod perfid românismului. Pornind de la identitatea moldovenească arbitrară, fabricată în anii ’20 ai sec. trecut în fosta RASSM, el explica cum a pătruns această ideologie perfidă în mentalul colectiv al mai multor generații de basarabeni.
Cu perspicacitatea sa profundă, Eugeniu Coșeriu arăta că moldovenismul se manifestă sub forma a două varietăți: „moldovenismul naiv şi nevinovat al celor care, orbiţi de o propagandă îndelungată, de tot ce li s-a spus şi de tot ceea ce li s-a ascuns timp de şaizeci de ani, cred că nu sunt români, cred că vorbesc altă limbă” și „moldovenismul vinovat şi mincinos, moldovenismul care în mod conştient cultivă dezbinarea, ura împotriva a tot ceea ce e românesc şi care încearcă, cu argumentele cele mai absurde, să afirme o identitate moldovenească opusă identității româneşti.”
 
– Atitudinea lui E. Coșeriu față de limba „moldovenească” e cunoscută atât în Republica Moldova, cât și în Occident. Ai putea să o comentezi pe scurt, pentru cititorii noștri?
 
– Am vorbit pe tema aceasta în cadrul unui colocviu care a avut loc la Milano în 2017, când am amintit că Eugeniu Coșeriu a fost cel care a utilizat sintagma „fantomă lingvistică” pentru a defini așa-zisa limbă moldovenească cu ocazia unui congres internațional organizat la Suceava în 2001. În acel context, el și-a exprimat opinia cu privire la conceptul de „bilingvism armonios”, cum preferau să-l numească sovieticii. În realitate, cum observa el, „bilingvismul armonios” nu era altceva decât rezultatul politicii lingvistice promovate de statul sovietic, stat plurilingv, care se manifesta prin impunerea forțată a limbii ruse tuturor naționalităților nonruse de pe teritoriul său.
Cu alte cuvinte, dacă pentru rusofonii din Uniunea Sovietică monolingvismul era o normă (nescrisă), populațiilor locale le era impusă o regulă inversă: bilingvismul așa-zis armonios, dar care în realitate era o adevărată impunere a limbii ruse ca limbă de comunicare oficială și marginalizarea totală a idiomurilor lor naționale. Or, în acest context, E. Coșeriu face distincția între trei atitudini în ce privește gestionarea politicilor lingvistice în Statele plurilingve: așa-zisul „naționalism sănătos”, apoi „șovinismul lingvistic” și, în sfârșit, „colonialismul sau imperialismul lingvistic”. În cazul Basarabiei, este vorba, fără nici un dubiu, de imperialism lingvistic, situație care continuă în parte și astăzi. Iată că ideile lui Eugeniu Coșeriu despre limba „moldovenească”, foarte clare și tranșante în același timp, rămân actuale și în prezent!
 
– Să amintim de caracterizarea așa-zisei limbi moldovenești pe care ne-o oferă Eugeniu Coșeriu.
 
– Spre deosebire de alți lingviști, E. Coșeriu a aplicat cu cea mai mare rigurozitate criteriile științifice de descriere a unei limbi la așa-zisa limbă moldovenească, caracterizând-o din punct de vedere genealogic, tipologic și areal. Rezumând tezele sale, în conformitate cu criteriul genealogic, limba vorbită în stânga Prutului este cuprinsă în totalitate în dialectul dacoromân. Tot ceea ce este specific dacoromânei și o diferențiază de celelalte dialecte româneşti, este specific şi pentru graiul românesc din Basarabia şi din Transnistria. În ce privește criteriul tipologic, graiul „basarabean” se conține în tipul lingvistic romanic în realizarea sa românească (adică cu aceleaşi preferinţe în cadrul acestui tip) şi de subtipul dacoromân, cu aceeaşi hipertrofie a determinării şi cu aceleaşi „tendinţe”.
Din punctul de vedere al criteriului areal, graiul basarabean face parte din aria dacoromână, deoarece prezintă aceleaşi trăsături specifice, inclusiv influenţa maghiară şi constituirea limbii comune (la a cărei dezvoltare şi fixare, subliniază Coșeriu, au contribuit, încă sub regimul ţarist, şi personalități din Basarabia), şi, în pofida influenţelor străine, n-a fost atras în altă arie ori subarie lingvistică.
Pe cale de consecință, cei care susţin că ar exista o limbă „moldovenească” diferită de română, în realitate, nu fac deosebirea între criteriul genealogic și criteriul areal de caracterizare a limbilor. Pe de altă parte, cu cuvintele lui Coșeriu, ei confundă istoria lingvistică cu istoria politică, crezând că limba „moldovenească” s-ar fi separat de limba română şi ar fi devenit o limbă autonomă printr-un proces de diferenţiere – de divergenţă pozitivă şi negativă –, datorită unei împrejurări istorice externe: anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, în 1812.
 
– E uimitor faptul cât de exact și cu câtă perspicacitate a deconstruit E. Coșeriu întregul edificiu al limbii „moldovenești” și cât de actuală e această deconstrucție.
 
– Într-adevăr, Coșeriu deconstruiește mentalitatea moldoveniștilor, conform cărora, graiul moldovenesc din stânga Prutului fiind separat din punct de vedere politic de graiul moldovenesc din dreapta Prutului, ar fi evoluat în sens diferit (unul rămânând moldovenesc şi celălalt devenind românesc), astfel încât, începând cu epoca ţaristă, frontiera Prutului ar fi devenit treptat şi o frontieră lingvistică.
Or, din punct de vedere științific, aceasta este o teză lipsită de orice temei, arată E. Coșeriu, dat fiind că: 1. din punct de vedere lingvistic, graiul basarabean nu s-a despărţit niciodată (şi nici până acum) de limba vorbită în dreapta Prutului; 2. acest grai nu ţine numai de graiul „moldovenesc”; 3. linia Prutului nu reprezintă o frontieră lingvistică (nu există nici un fenomen important de divergenţă şi convergenţă care să separe graiul basarabean de dacoromâna din dreapta Prutului); 4. graiurile din dreapta şi din stânga Prutului, româneşti dintotdeauna, erau considerate în mod explicit româneşti cu mult înainte de anexarea Basarabiei de către Imperiul țarist.
Așa cum știm, concluziile lui Coșeriu sunt foarte pertinente, dacă pot spune așa. Marele lingvist a cercetat cu de-amănuntul hărţile din Atlasul lingvistic român (care cuprinde şi Basarabia) şi le-a comparat cu hărţile din Atlasul lingvistic moldovenesc.
În felul acesta, E. Coșeriu ajunge la concluzia că graiul din nordul şi din centrul Basarabiei aparţine de graiul moldovenesc propriu-zis, care se răspândește până în nordul Transilvaniei, iar graiul din sudul Basarabiei se încadrează în graiul muntean, ca şi graiul din sudul Moldovei dintre Prut şi Carpaţi. Nici o izoglosă esenţială nu corespunde cu linia Prutului, arată Coșeriu, nici una nu merge de la nord la sud, ci absolut toate merg de la vest la est, tăind linia Prutului de-a curmezişul.
De aceea, parafrazându-l pe Coșeriu, din punct de vedere strict genealogic, graiul basarabean nu reprezintă la nici un nivel o unitate lingvistică autonomă. Nu constituie o limbă, alta decât limba română, nici un dialect al limbii române la nivelul celor patru dialecte istorice, nici un grai autonom în cadrul dialectului dacoromân și nici măcar un subgrai autonom în cadrul graiului dacoromân moldovenesc: reprezintă secţiunea din stânga Prutului a aceluiaşi sistem de graiuri şi subgraiuri pe care-l constatăm în dreapta Prutului.
În concluzie, cu cuvintele lui Coșeriu, o limbă „moldovenească” diferită de română sau chiar şi numai de dialectul dacoromân, pur şi simplu nu există; ea nu este altceva decât „o himeră creată de o anumită politică etnico-culturală străină, fără nici o bază reală”.
 
– Dragă Alessandro, îți mulțumesc pentru acest dialog care, iată, a decurs atât de fluent în limba română!
 
Roma, mai-iunie 2021
___________
1 https://messaggeroveneto.gelocal.it/udine/cronaca/2015/10/18/news/il-caso-1.12286809
2 Cf. Al. Niculescu, L’altra latinità. Storia linguistica del romeno tra Oriente e Occidente, a cura di A. Barbieri,
D. O. Cepraga, R. Scagno, Fiorini, Verona, 2007
 
Pagini îngrijite de Silvia BERLINSCHI și Nina SCUTARU