Închipuiți-vă pentru o clipă că Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce și ceilalți cronicari din Moldova și/ori din Valahia ar fi avut constant urmași, cărturari care să le ducă mai departe cronicile și să zugrăvească mersul timpurilor și al lumii până într-o contemporaneitate în care totul poate fi imortalizat pe o peliculă. Aceasta e premisa ingenioasă și ambițioasă de la care pornește Evgheni Vodolazkin în cel mai recent roman al său, Istoria insulei, publicat la doar câteva luni de la lansare la editura Humanitas Fiction, în frumoasa traducere semnată de Adriana Liciu.
Cititorii români cunosc aproape sigur romanul Laur, după cum poate au avut șansa de a citi Aviatorul ori Brisbane. Romanul de față, deși pare înrudit întrucâtva cu Laur, reprezintă un punct de turnură în cariera lui Evgheni Vodolazkin, unul în care și miza, și procedeele literare la care autorul apelează ajung la un nivel foarte înalt.
Insula e un teritoriu îndeajuns de ambiguu definit încât să poată fi confundat cu orice zonă aparte din Europa și cu niciuna întru totul. E un tărâm deopotrivă ancorat în istorie și în afara ei, în care putem distinge crâmpeie din devenirea fiecărei națiuni europene în parte. Un loc exemplar, în care se petrec înfruntări sângeroase, domnesc uneori despoți luminați, perioadele de incertitudine politică și militară alternează cu interludiile liniștite, iar miraculosul irumpe din când în când în cotidian pentru a le arăta oamenilor că deasupra tuturor veghează Cineva.
Avem dinaintea ochilor două succesiuni: pe de-o parte, cea a cârmuitorilor Insulei (de altfel, numele capitolelor îi indică pe cei care conduc) și pe de altă parte, înșiruirea „umililor” scribi care consemnează mersul vremurilor. Teza de la care pornește autorul este că, fără cuvântul scris, nu există nici istorie, nici cauzalități. Primul paragraf al romanului este un vădit manifest: „Înainte vreme, noi nu am avut istorie. Memoria a păstrat unele evenimente, dar numai pe acelea care au avut însușirea de a se repeta. De aceea, existența noastră părea că merge în cerc.” (p. 11) Cronicarii simt povara imensei responsabilități care apasă pe umerii lor și au o adevărată oroare de anii în care nu au mai nimic de notat. Simt că nu pot lăsa perioade lungi despre care să nu scrie nimic, și atunci fie inventează subiecte, fie consemnează banalități. Momentele fără mare însemnătate sunt preferabile vidului cronicăresc, arată că istoria își urmează totuși cursul. La fel, preferabil e să scrii ceva, orice, chiar și despre cârmuitori cu domnii foarte scurte, decât să taci. „În cea dintâi vară a lui Evstafi, niște corăbieri i-au adus în dar prințului niște pești nemaivăzuți. Vrând să se uite la ei, Evstafi s-a dus la bazinul de lângă Palat, a căzut în apă și s-a înecat. Domnia lui ținuse trei zile.” (p. 92)
Cartea nu e doar o meditație asupra istoriei, ci și a stilului. Fiecare cronicar, deși respectă în bună măsură canonul, își arată vocea inconfundabilă. Ca un cameleon mereu dornic să experimenteze felurite tipare lexicale, Vodolazkin simulează când un stil auster, când unul prolix, când încearcă voci conservatoare și sobre, când se joacă și face (ab)uz de înflorituri baroce. Experimentul atinge cotele cele mai înalte atunci când aceleași personaje istorice și întâmplări sunt zugrăvite de același cronicar în lumini complet diferite. Domnia lui Iustin și a Glikeriei pare întru totul pozitivă în cronica oficială a lui Prokopi Gângavul, numai că el lasă și o istorie alternativă, apocrifă, în care aflăm adevărata față a celor doi conducători – despoți sângeroși, fără milă, fără scrupule și fără rușine. Dedublarea cronicarului e totală, iar cititorul e îndemnat să mediteze profund asupra vechiului dicton potrivit căruia istoria e consemnată pe potriva dorințelor mai-marilor zilei. Atunci când există un comanditar care dispune de toate pârghiile puterii, cronicarul are doar șansa de a spune adevărul printre rânduri, sau de a scrie pe ascuns cum îi dictează conștiința, în speranța că generațiile viitoare vor avea libertatea sau prilejul de a descoperi adevărul. „Puternică pană trebuie să aibă cel ce se pregătește să descrie faptele lui Iustin și ale Glikeriei. Fapte de nefăptuit. Asemenea descrieri pot face orice pană să se frângă. Eu scriu despre această pereche fără de Dumnezeu noaptea, când nu vede nimeni. După toate panegiricele din timpul zilei, scriu ce șerpi cu chip de om sunt ei de fapt.” (p. 80)
Vodolazkin mai apelează însă la un artificiu narativ, integrând în urzeala romanului două personaje care sunt simultan actanți ai istoriei mari și comentatori discreți de culise. Cei doi soți și domnitori ai Insulei, Parfeni și Ksenia, sunt cei despre care o străveche prorocire spune că vor aduce pace și echilibru Insulei. Sunt două figuri aproape nepământene, atinse de fantastic – pentru ei timpul se scurge mai încet, îmbătrânesc lent și trăiesc peste trei sute de ani. Au șansa de a fi martori ai istoriei, de a vedea cum se succedă epocile. Uneori, joacă un rol central, de cârmuitori înțelepți ai norodului, iar alteori sunt îndepărtați de la putere de imperii vremelnice. Cei doi nu doar că asistă la istorie sau o făuresc prin faptele lor, ci o și comentează. Fiecare capitol și pasaj din cronică este adnotat, impresiile lui Parfeni și ale Kseniei vin să adauge noi unghiuri, să lumineze umbre, să lămurească lucruri nespuse. Cititorul poate trage astfel o ocheadă înapoia spectacolului jucat, a rolurilor impuse. Iar dacă în Evul Mediu, în spatele scenei vedem mai degrabă uneltiri punctuale, sete de putere și vicii, cu cât înaintăm înspre contemporaneitate, Parfeni și Ksenia arată cât de găunoase și nocive sunt ideologiile revoluționare ale celor care luptă pentru pace. Teza lui Vodolazkin e simplă. Oricât ar lucra de intens propaganda, prestigiul celor născuți pentru a conduce, iar nu veniți pe un sângeros val revoluționar, nu poate fi înlocuit de nimic: „Dar Comandantul-șef nu căuta numai pacea: purta și grija pâinii. Înțelegând că o pace fără pâine nu îl va salva, ne-a înduplecat pe mine și pe Parfeni să adresăm opiniei publice mondiale cererea de a primi un ajutor alimentar. Era convins că noi nu vom fi refuzați.” (p. 237)
Istoria insulei este o carte-experiment, ceva mai puțin reușită și convingătoare decât un bestseller precum Laur, dar care are fără doar și poate farmecul ei. Din multe puncte de vedere, e un meta-roman, o istorie a felului în care s-a scris și se scrie istoria, un mise-en-abîme perfect. Cititorul pare a fi proiectat într-o sală cu infinit de multe oglinzi – unele sparte, altele distorsionând realitatea – iar singurul fir călăuzitor pentru a desluși cursul lucrurilor este să accepți că binele, adevărul și frumosul nu pot sta altfel decât laolaltă. Pe cât de conservator ideologic pare Vodolazkin aici, pe atât de inovator stilistic este în a scrie acest veritabil letopiseț al tuturor timpurilor.
_______
Evgheni Vodolazkin, Istoria insulei. Traducere din limba rusă și note de Adriana Liciu, Editura Humanitas Fiction, București, 2021, 376 p.