Parteneri

„Lectura lentă” ca practică filosofică

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Lectura lentă” ca practică filosofică

imaginea utilizatorului Alex Cosmescu

Volumul recent al filosoafei australiene Michelle Boulous Walker, Slow Philosophy: Reading against the Institution (Filosofia lentă: a citi împotriva instituției), apărut în decembrie 2016 la editura britanică Bloomsbury, atinge o serie de teme complexe, întrețesute, care pot servi ca prilej pentru
lungi discuții, academice sau mai puțin academice, dar se prezintă, în primul rând, ca un îndemn la o descriere și o exemplificare a unei practici ce poate fi numită lectură lentă.
„Împotriva instituției”, sintagma din titlu, include cel puțin două dimensiuni, ambele discutate pe larg în textul Michellei Boulous Walker. Pe de o parte, este vorba de critica unui model pe care, din păcate, universitatea (și instituțiile de cercetare) din zilele noastre îl iau ca fiind de la sine înțeles, și de care încearcă să se apropie din ce în ce mai mult. E un model derivat dintr-o gândire conectată în primul rând la „realitățile economice” și care presupune restructurarea universității ca instituție astfel încât să „corespundă cerințelor pieței”, misiunea ei, declarată acum pe față, fiind cea de a forma „specialiști pentru piața muncii”. Impactul acestui model asupra cercetării academice se manifestă printr-o serie de exigențe care – ca și în cazul „integrării universităților cu piața muncii” – par cel puțin bine intenționate, dacă nu de la sine înțelese, dar au consecințe dezastruoase. Este vorba de tendința de a fi „la curent” cu „cele mai noi abordări” în domeniul de cercetare, goana după teme „actuale” și presiunea publicării a cât mai multe articole în reviste „bine cotate” pentru a spori „vizibilitatea”, atât a cercetătorului, cât și a instituției din care face parte.
Cealaltă dimensiune a instituționalizării „împotriva” căreia scrie Michelle Boulous Walker este instituționalizarea filosofiei înseși. Autoarea vorbește aici despre două tendințe intrinseci filosofiei, care se manifestă diferit și creează practici diferite. Prima coincide cu însuși momentul inaugural al filosofiei în antichitate: filosofia concepută ca „dragoste de înțelepciune”, iar filosoful, spre deosebire de înțelept, ca iubitor al înțelepciunii – dorința / iubirea fiind, în interpretarea platonică, o marcă a absenței a ceea ce iubești; faptul că iubești înțelepciunea confirmă că nu o posezi. Cealaltă tendință, prezentă și ea încă de la începuturile filosofiei, este „dorința de a cunoaște”, manifestată prin exigența certitudinii și a caracterului sistematic al cunoașterii, eliminând orice nesiguranțe și ambiguități. Iarăși, la prima vedere, „dorința de a cunoaște” nu e ceva ce ar trezi vreun reproș – doar că cele două tendințe generează practici filosofice diferite și modele diferite ale filosofiei. „Iubirea de înțelepciune” este corelată cu filosofia ca practică privată, ca tendință spre transformare personală a filosofului printr-o serie de exerciții spirituale ce urmăresc instaurarea unor noi atitudini. O transformare existențială ce îl afectează în însăși ființa sa și îl face să se raporteze altfel la ceea ce i se întâmplă. „Dorința de a cunoaște”, pe de altă parte, deși e corelată și ea cu o serie de practici, generează o cu totul altă postură existențială. Una dintre metaforele esențiale pentru felul nostru de a privi, în civilizația occidentală, alături de însăși metafora cunoașterii ca vedere (abordată și ea în Slow Philosophy), este cunoașterea ca putere, ca dominație asupra a ceea ce e cunoscut. Cele două tendințe se raportează în moduri radical diferite la uimire (asupra căreia Michelle Boulous Walker revine în capitolul consacrat filosoafei contemporane Luce Irigaray). Pentru filosofia ca iubire de înțelepciune, uimirea motivează însuși demersul filosofic și funcționează ca resursă emoțională pentru examinarea atentă a fenomenelor; pentru dorința de cunoaștere, în schimb, uimirea (mai ales când devine „excesivă”, zice Descartes) e ceva de evitat sau, în cel mai bun caz, de „stins” prin lumina rece a cunoașterii înseși.
Or, combinarea celor două „instituții” – instituția universitară / academică și „instituția” contemporană a filosofiei ca dorință de cunoaștere – generează un mod specific al lecturii. Lectura devine o extragere grăbită a informației dintr-o masă de texte ce crește exponențial, pentru a o transmite studenților sau a o utiliza drept element în noi texte – în „contribuțiile” proprii. În plus, tipul de lectură cultivat în acest context e unul în care cititorul „deține controlul” – în care interpretează dintr-o poziție de putere asigurată de o grilă de lectură prestabilită, cea care îl legitimează ca cercetător aparținând unei discipline concrete și care e „în măsură să judece”.
Împotriva acestor două dimensiuni ale instituționalizării, Michelle Boulous Walker propune o lectură lentă. Un tip de lectură ce poate fi caracterizat drept deschidere spre alteritate, capacitate de a aștepta și a adăsta asupra a ceea ce ți se dezvăluie când ești atent, drept politețe și delicatețe în raport cu textul citit, nu încercare de „a pune totul pe polițe” sau de a lua interpretarea pe care o produci ca una definitivă și incontestabilă, drept revenire repetată, asumată, la o serie de texte – eventual cele ale canonului –, dar fără a proiecta asupra lor interpretări prestabilite, ci cultivând disponibilitatea de a fi uimit de ceea ce dezvăluie această adăstare răbdătoare în preajma lor, fără a le reduce la „informații” sau a le „descifra sensul exact” – ca și disponibilitatea de a te lăsa transformat tu însuți de ceea ce citești, în locul unei judecăți grăbite pornind de la exigențele „actualului”.
Autoarea explorează, în introducerea extinsă și în concluzii, ce ar putea să însemne această lectură lentă și cum ar putea fi ea cultivată în contextul instituțional contemporan, eventual subminându-l din interior și cultivându-le studenților această serie de atitudini existențiale etice în sensul levinasian sau buberian al deschiderii spre alteritate și disponibilității de a te lăsa transformat de întâlnirea cu celălalt. Fiecare dintre cele 6 capitole se articulează în jurul unui autor (Michelle le Doeuf, Emmanuel Levinas, Theodor Adorno, Luce Irigaray, Simone de Beauvoir, Helene Cixous – dar F. Nietzsche, L. Wittgenstein, M. Heidegger, R. Musil, S. Weil, H.U. Gumbrecht etc. au fie câte un paragraf special dedicat, fie sunt prezenți ca referințe stabile în aproape fiecare capitol) și al modului în care acesta fie pune în practică o formă a lecturii lente, fie spune lucruri ce pot servi ca punct de pornire pentru cultivarea uneia dintre atitudinile care fac posibil acest tip de lectură. În mare măsură, însuși modul în care Michelle Boulous Walker abordează gândirea acestor autori este un exemplu de lectură lentă, atentă, răbdătoare și productivă, care poate avea drept consecință însăși transformarea modului de a citi filosofie și a face filosofie, inclusiv la nivel instituțional – sau poate servi drept legitimare celor care încearcă să facă deja acest lucru în mod curent.