Editura Știința scoate pe piață, în colecția Moștenire, un volum
recent: Alexandru Robot. Scrieri. Poezie. Proză. Publicistică. Eseu. Textul ales și îngrijit, studiul introductiv, reperele biografice, notele și comentariile, iconografia au fost realizate de Nina Corcinschi.
De la dispariția lui Alexandru Robot au apărut câteva volume, prin care s-a valorificat o bună parte din creația scriitorului. Noutatea acestei ediții constă în faptul că ea înglobează pe cele anterioare, adăugând și o serie de materiale inedite, risipite în presa vremii, și conține un studiu și note, aduse la zi în conformitate cu descoperirile intervenite între timp și cu achizițiile recente ale demersului interpretativ. Cu toate acestea, mai rămâne de recuperat articole și de adăugat la o viitoare ediție completă sau într-un alt volum. Nici nu e de mirare că nu s-a reușit fizic de a returna cititorului contemporan toate textele semnate de autorul Apocalipsului terestru, de vreme ce acesta, angajat la diverse publicații de la București și Chișinău (unele cu existență efemeră), ajunsese la performanța când în anumite perioade scria câte o miniatură pe zi.
Ne vom îndrepta atenția în principal către publicistica lui Robot. O vom face nu pentru a minimaliza întru câtva poezia și proza lui – atitudine nedreaptă și ofensatoare la adresa unui creator veritabil, despre care Elena Lozovaia, prietena și viitoarea lui soție, mărturisea că el e un „poet bolnav de poezie”.
Poezia sa a fost receptată în epocă drept o activitate extrem de experimentală, întru câtva în acord cu firea imprevizibilă a autorului, care era capabil să ia decizii bizare, dacă le privim astăzi dintr-o perspectivă istorică. Bunăoară,
G. Călinescu remarca „falsul ermetism” din volumul său de debut. Eugen Lovinescu, mai generos, aprecia simțul „ruralismului, al bucolicului, al idilicului, văzut decorativ, alegoric și simbolic” (p.18), poezia sa înscriindu-se într-o paradigmă înrudită cu cea a lui Fundoianu (ironia sorții a făcut ca ambii poeți să aibă un destin tragic). Perpessicius, căruia poetul i-a schițat, în calitate de publicist și eseist, un portret memorabil, conceput asemenea crochiurilor din doar câteva linii sumare, vede în Robot un „prestidigitator, poate chiar un veritabil poet” (p. 18).
Cel de al doilea volum, Somnul singurătății (1936), înrudit, prin titlu, cu un volum blagian, a fost mai bine primit de critica literară de la București, în schimb Nicolai Costenco, comentatorul de marcă de la revista chișinăuiană Vocea Basarabiei, are o atitudine mai rezervat-ironică: „Somnul singurătății nu impresionează decât minor. Mai curând o ciudățenie lirică, iar autorul ei un surghiunit. E atât de puțin românesc în meșteșugul artei dlui Robot și atât de mult din civilizația bătrână a Franței, încât nici nu poate mira pe nimeni faptul că atât de firav răsunet l-a suscitat cu ultimul dumisale volumaș”. Prin această percepție ușor negativă, Costenco răspunde la felul sumbru al lui Robot de a vedea realitățile din jur, inclusiv cele din Chișinăul în care s-a autoexilat atât de misterios.
Romanul Music-hall nu a avut o receptare în epocă, întrucât a rămas în manuscris. Se pare că nu a fost nici terminat, nici redactat până la capăt.
Nu numai arta pe care o face tânărul scriitor, ci și omul se lasă greu de ghicit. Datele biografice îl reclamă drept o fire excentrică, absorbită total de poezia cu care se confundă și își garnisește întreaga eseistică și publicistică. Face parte dintre puținele personalități marcante din Regat care și-au legat destinul de o provincie românească îndepărtată și necunoscută. Alexandru Robot a imprimat relief cultural unui oraș care moștenise sute de probleme din fostul Imperiu țarist. Într-un fel, Robot ocupă un loc pe care îl ocupase Pușkin un secol în urmă, când fusese exilat într-un spațiu geografic abia anexat de ruși. Ambii au fost tineri, cât se poate de fecunzi, creând opere sau schițând proiecte literare, ambii s-au remarcat uneori prin comportament insolit, lăsând în consemnările lor o imagine nu tocmai favorabilă acestui oraș năpăstuit de istorie.
Evreu de origine, Alexandru Robot conturează chipul jidovului călător, care iese în prim-plan în momentele de instabilitate națională și internațională. Ajuns la Chișinău în circumstanțe obscure, trăiește pe la gazde unde „mișună ploșnițele”. Elena Lozovaia își amintește, într-un interviu acordat lui Gheorghe Budeanu, cum poetul, singur sau apoi împreună cu ea, își schimba deseori gazda. Alexandru Robot călătorea foarte des prin Basarabia, iar de pe urma acestor călătorii ne-a rămas o serie de evocări dintr-o Basarabie, altfel, pierdută (sau necunoscută, cum ar zice Iurie Colesnic).
În ultimă instanță, firea de aventurier și condițiile vitrege ale istoriei îl împing în brațele regimului sovietic. Poetul decide, împreună cu alți intelectuali basarabeni, să nu evadeze, gândindu-se, probabil, că nici nu are unde pleca. Autorul Priveliștilor, emigrat în Franța, nu a putut evita nici el catastrofa. Acum știm și despre această perioadă neagră din biografia poetului „chișinăuian” neordinar și rafinat. A scris versuri realist-socialiste, iar revista Octombrie din 1941 anunța triumfalist că poetul intenționa să publice o plachetă intitulată Moldova a înflorit.
„Lazo, ție-ți poartă și
nume, și slavă
Și taiga, și marea
albastră.
Și dacă n-ai loc în
țărâna jilavă,
Ești veșnic în inima
noastră.”
Versurile proletcultiste denotă destinul înfrânt al artistului. Un talent uriaș, debordant este adus la condiția de numitor comun și anonim.
Modul său de viață era pasabil într-un regim democratic, cum era cel din România interbelică înainte de alunecarea spre excesele în care căzuse întreaga Europă, dar într-un sistem totalitar, incompatibil cu libertatea de expresie și imaginație, i-a fost fatal. Scena descrisă de David Vetrov, prietenul său, este pe cât de uluitoare, pe atât de dezolantă. Memorialistul își amintește cum l-a întâlnit pe poet la Odessa, încolonat într-un grup de soldați și îmbarcat pe un vas, care a fost bombardat puternic în scurt timp. Printre cele trei mii de victime era și Alexandru Robot, îmbrăcat probabil în tunică și având asupra sa boneta cu steluță roșie.
Moartea prematură a făcut ca opera sa literară să fie văzută doar într-o singură lumină, cea de soare în apus.
Opera sa merită a fi citită și recitită și astăzi. Eugen Lungu afirma că generația sa a făcut școală la publicistica lui Alexandru Robot. Mai întâi, pentru că în interbelic a existat o presă dezvoltată, chiar și aici la Chișinău, în cadrul căreia stilul publicistic s-a perfecționat într-o concurență continuă și acerbă. Apoi, o piață înfloritoare de publiciști a dat mari publiciști, iar unul dintre ei a fost autorul nostru.
Trebuie precizat că actualul volum a inclus articolele de eseistică și publicistică nu în ordine cronologică sau tematică, ci în cea a volumelor apărute postum, ceea ce a imprimat materialului o formă mozaicală.
Însuși Alexandru Robot ne relatează despre felul de a concepe și de a scrie publicistică: „Pentru găsirea unui subiect, te înșeli, iubite domn, când crezi că trebuie imaginație. Imaginația e inutilă. Nu e nevoie decât de un inventar al tuturor obiectelor înconjurătoare. Pentru că ele se reduc, de obicei, la relațiile noastre cu cosmosul. Îți așezi o mână pe cap. Și observi că ai chelie. Minunat. Tratezi despre chelie, cu toate că s-a stabilit că chelia nu poate fi tratată” (p. 224). Dincolo de umorul neașteptat, evidențiat și de prefațatoarea volumului, se degajă metoda sa de lucru: contează nu despre ce scrii, ci cum scrii.
Unul dintre primele articole, în ordinea apariției în carte, se numește Despre zăpadă… „Astăzi vreau să vă vorbesc despre zăpadă. Nu e un subiect de actualitate, dar sper să mă răcoresc scriind despre zăpada siberiană cu fulgii de nea care cad melodios”. În spatele unui stil al inteligenței flamboaiante, avem componenta poetică obligatorie. Forța sa asociativă și imaginativă este dublată în permanență de informație și cultură. Autorul pune în valoare câteva vocabule și expresii legate de anotimp, încât materialul său se pretează și la o analiză de ordin lingvistic. Articolul în cauză este datat cu 1936, când poetul se afla deja la Chișinău, de aceea el nu pierde ocazia de a-l reflecta subiacent, în maniera sa atât de caracteristică. Pornind de la o idee a unui umorist francez, care se întreabă de ce ecuatorul, o linie convențională în fond, nu este dus la eschimoși pentru a-i încălzi, Alexandru Robot schimbă brusc macazul: „Dar să inversăm întrebarea lui Alphonse Allais: de ce nu sunt transferate cercurile polare, tot atât de convenționale, mai aproape de Chișinău?” (p. 168).
Chișinăul și Basarabia vor fi tot mai mult și mai mult privite cu un ochi caragialian. În scurtul interviu pe care i-l acordă Maria Cebotari, Chișinăul găsit de cântăreață e prins între două clame și reprodus în interviu: pe de o parte, în Chișinău e „mai mult asfalt” (o problemă eternă a Chișinăului) etc., pe de alta, ea îl remarcă pe soțul ei, „care a luat-o de la Chișinău, ducând-o spre succes”. De parcă ar fi o scenă desprinsă din realitatea noastră imediată.
Cuvintele din titlul ales de mine mi s-au părut cel mai viu mesaj pe care poetul ni-l transmite dincolo de hotarele celor mai negre mări.
Creionările de peisaje naturale sau sufletești, articolele de cvasicritică literară ori eseurile pe teme foarte libere te lasă mereu în voia libertății lui neogoite și în dorința ta de a mai reveni (oricând) cu un comentariu pe marginea moștenirii sale culturale. În tot cazul, studiile de ordin tematic, stilistic sau lingvistic se impun de urgență.
_______
Alexandru Robot. Scrieri. Poezie. Proză. Publicistică. Eseu. Text ales și îngrijit, studiu introductiv, repere biografice, note și comentarii, iconografie de Nina Corcinschi. Chișinău, Editura Știința, 2018