Ar fi fost cazul. Ar fi fost cazul să mă gândesc la temele zilelor care se scurg, să scriu despre suspecta liniște și falsa detașare din culisele prezidențialelor, despre șocul Brexit-ului, despre sunător-răsunătoarele procese judiciare, despre atâtea alte lucruri care astăzi se arată ca fiind importante și chiar decisive. M-am întrebat însă câte și care din evenimentele de astăzi ar putea prezenta interes pentru viața basarabenilor de peste ani, să zicem cincizeci? Ce semne ale timpului de azi ar putea să le amintească atunci basarabenilor despre viața noastră? Care evenimente politice, sociale, culturale vor mai fi vii în memoria cetățenilor de atunci? Este greu de spus. Tot așa cum este greu de prognozat care din cărțile anilor 2015-2016, bunăoară, unele premiate de jurii, altele trecute ca nesemnificative, făcute uitate sau inexistente, vor apărea în listele de lectură peste o jumătate de veac.
Acum 50 de ani. Invoc aceste detalii din axiologia cotidianului, având la celălalt capăt al referințelor o întâmplare literară devenită în timp eveniment istoric. În plin realism socialist, acum cincizeci de ani, în 1966 deci, în literatura română („sovietică moldovenească”, pe atunci) vedeau lumina tiparului trei romane. Povestea cu cocoșul roșu de Vasile Vasilache și Singur în fața dragostei de Aureliu Busuioc, publicate de Editura Cartea Moldovenească, apăreau pe parcursul anului, iar Zbor frânt de Vladimir Beșleagă era lansat de Editura Lumina spre sfârșitul acestuia. Nașterea romanului românesc postbelic în spațiul basarabean a fost anunțată de Ion Druță în 1963 cu prima parte a cărții Balade din câmpie. Confirmarea fenomenului a avut loc însă cu trei ani mai târziu, iar grupul prozatorilor șaizeciști făcea dovada maturității scrisului și talentului, a modernității literaturii noastre. Publicarea acestor romane mai însemna emanciparea spiritului creator, a limbajului, a scrisului în general.
Este uimitor cum prozatorii șaizeciști au reușit să reconstituie în narațiunile lor fragmente de viață autentică. Aceste romane păstrează printre rânduri o lume vie, chiar dacă a trecut de la publicarea lor o bună jumătate de veac. O lume care îmi pare mult mai organică, cu toate că cele trei romane și al patrulea reflectă viața din totalitarismul comunist. Este vorba despre organicitatea și autenticitatea scriiturii, despre marea artă de a crea chipuri aievea, care își continuă destinul de personaje literare memorabile. Este evident că autorii lor erau scriitori prin vocație. Asta i-a ajutat să se abstragă ideologiei păguboase a timpului. De bună seamă, romanele au învins prin valoarea lor intrinsecă în competiția cu timpul și vremurile. Totodată, romanele-blazon ale generației ’60 au păstrat însemnele timpului. În romanul Singur în fața dragostei, bunăoară, profesoara de franceză este apelată Viorica Mircevna. Sunt și alte semne prin care reînvie realitatea de atunci, dar, în chip aproape paradoxal, romanele ne interesează într-o măsură mult mai mică pentru însemnele „veridicității” lor. Întrucât le-am deschis din nou cu prilejul acestui eseu, mi s-a părut că lumea lor iradiază înțelesuri noi. În bună parte, ele reflectă epoca modernizării, învăluită deja de o anumită mitologie a receptării. Un spațiu arhetipal-mitic este instituit de Serafim Ponoară și bouțul Bălan în romanul Povestea cu cocoșul roșu al lui Vasile Vasilache. Tânărul intelectual postbelic, spiritul rebel, ironic, apare în contrapunct cu spiritul și gustul comun. Radu Negrescu instituie în romanul Singur în fața dragostei de Aureliu Busuioc un fel de mitologie a persiflării. Războiul lăuntric al lui Isai din romanul Zbor frânt al lui Vladimir Beșleagă, lupta cu propria sa memorie sunt asimilate anevoios prin refacerea identității din cioburi de alterități, metabolizând un dramatic monolog al vârstelor și experiențelor. Marcat de destinul lui Onache Cărăbuș, universul din romanul lui Ion Druță s-a reîntors în baladă. Acestea toate ni se arată dacă adoptăm diacronia inversă, cum ar veni, din prezent spre trecut.
La o scanare în infraroșu, în lumina de atunci și în cea de acum, vom constata o continuitate mai mult decât relevantă. Lumea s-a schimbat într-o măsură cu totul neînsemnată. Pare amuzant, dar prin școlile contemporane (cu table electronice și tablete, cu Internet și Skype, cu etc., etc. facilități postmoderne de instruire) profesoara de engleză – da, de engleză, întrucât franceza ca disciplină de studiu dacă va mai fi rămas în vreo câteva școli de la noi – este apelată tot Viorica Mircevna, iar opera lui Balzac sau Joyce sau Cărtărescu va fi servind în continuare drept suport pentru ceainic sau poate, mai nou, pentru aparatul de cafea. Și în masa de tineri profesori școliți sumar în baza unui bac luat în medie cu 6,0 se vor fi preumblând câțiva de Radu Negrescu, prin care trăiește spiritul viu al adevăratului intelectual. Câți vor mai fi fiind? Tot așa cum, după trecerea a mai bine de două decenii de la războiul de la Nistru din 1992, vreun Isai, sau mai mulți, plonjează în propria memorie precum s-ar lăsa la fundul râului, întrebându-se care a fost sensul și unde este adevărul despre acele evenimente. Iar vreun Serafim Ponoară își poartă inocența și bunătatea lui ancestrală ca pe o povară. Va fi uimind lumea într-un sat colea din Basarabia sau prin alte părți, mai sudice − mai vestice, ale bătrânei Europe.
De acum în 50 de ani. Din aceste romane răzbate o anumită lumină a istoriei, o căldură a sufletului, sclipirea spiritului, frumusețea și tinerețea, curajul și îndărătnicia. Răzbat câteva caractere. Asta este: cele trei romane și al patrulea, care deschideau atunci o întreagă epocă, reprezintă caractere inconfundabile, pline de frumuseți umane. Ele nu renunță la adevărul și dreptatea lor. Întrebarea este dacă mai suntem în stare astăzi să scriem romane de o atare valoare, romane care peste cincizeci de ani vor reprezenta exemplar și din punct de vedere artistic lumea de azi, problemele, dramele, bucuriile ei. Apoi, revenind la întâmplările recente, este firesc să căutăm care din ele pot deveni subiect de roman și cine le va pune în pagină în așa mod ca viața de acum să nu rămână doar prin descrierile istoricilor sau stocată în bazele de date statistice, ci să fie țesută în pânza narativă a unor romane care vor reprezenta viața concretă, cu memorie vie, cu simțiri și emoții?
27 iunie 2016