TE IUBESC, ION ȘI DOINA – acest titlu de o inegalabilă simplitate concentrează, cu o inspirație greu de presupus la prima vedere, liniile de forță ale producției OWH Studio din 2014, cu scenariul, regia și montajul semnate de Leontina Vatamanu. Cu alte cuvinte, pornind chiar de la vectorii titlului, am putea contura o receptare empatică, direct proporțională cu polivalența documentarului.
 
TE IUBESC, ION ȘI DOINA: pentru că – firesc, dar nu mai puțin sensibilizant – dragostea reprezintă atât dominanta tematică a filmului, cât și dominanta afectivă a secvențelor cu legendarul cuplu, dar și a evocărilor care îi au în centru pe cei doi artiști. La fel de firesc, vocile-cheie din ansamblul celor ce (re)compun imaginea vie a interpreților aparțin chiar celor mai apropiați oameni ai lor: fiului, Cristofor, și părinților Doinei – Eugenia și Gheorghe Marin. Dincolo de naturalețea sa, această opțiune compozițională este în acord cu primele secvențe ale filmului. Mai precis, chiar pe fundalul temei muzicale de început – la care vom reveni –, al titrelor și al unor imagini din culise cu vorbitorii, documentarul se deschide în cheia unui... „intertext” cinematografic, și anume cu o secvență audio-dedicație din filmul muzical Iubirea care mișcă sori și stele (1992, regie: V. Semașco, I. Mihailo), a cărui protagonistă este Doina Aldea-Teodorovici: „Acest film îl dedic judecătorilor mei supremi, oamenilor dragi, spectatorilor, care m-au îndrumat, m-au susținut și m-au aplaudat în acești ani grei pentru mine”. Citatul acționează ca o punere în abis. Pe lângă faptul că își va afla un ecou „la puterea a doua” în filmul Leontinei Vatamanu („Erau iubiți de public și iubeau publicul” – sintetizează Valeriu Matei), fraza Doinei se va dovedi revelatoare în ceea ce privește retorica documentarului și inteligența artistică dublată de căldura umană cu care este apropiat spectatorul (și aici merită amintit faptul că, în zilele premierei, sala Cinematografului Odeon din Chișinău a fost arhiplină, situație care a dus la prelungirea programului de proiecții). Apropierea este concretizată, în principal, prin valorificarea generoasă a fotografiilor, secvențelor audio și video din arhiva personală a familiei Teodorovici, dar și din fondurile Televiziunii Naționale. Astfel, indiferent de gradul său de familiarizare cu povestea acestei familii de artiști (pe cât de limpede e relevanța națională a acestei lucrări cinematografice, pe atât de semnificativ este și potențialul ei exportabil), privitorul poate rămâne cu senzația – simbolică, dar până la urmă concretă – că i-a cunoscut pe Ion și pe Doina, în lumina unor cadre care le evidențiază blândețea, umorul, demnitatea și puterea de a trece peste unele experiențe traumatizante.
 
TE IUBESC, ION ȘI DOINA reușește, însă, mai mult decât crearea unui sentiment de puternică, mirabilă familiaritate în raport cu această irepetabilă pereche a culturii române din stânga Prutului. În fond, filmul Leontinei Vatamanu constituie o pledoarie pentru multitudinea de ipostaze pe care le poate avea prețuirea umană, diversitate asemănătoare cu aceea a culorilor ce pot fi reunite într-un peisaj autumnal. Dacă această asociere poate părea facilă, de un lirism tocit, ea este în schimb motivată de primele secvențe ale filmului, în care îl vedem pe Cristofor Aldea-Teodorovici plimbându-se lin, într-o zi de toamnă, pe un drum de țară, cu chitara în spate. Și aceste imagini își probează valoarea emblematică de punere în abis. Avem o primă – și pregnantă – sugestie a continuității (laitmotiv al filmului, ca și al activității muzicale a lui Cristofor), continuitate care, până la urmă, este o formă de împlinire: atât a iubirii filiale, cât și a aprecierii colective de care se bucură moștenirea artistică a soților Aldea-Teodorovici. Apoi, cadrul tomnatic amintește implicit de fatidicul anotimp care ni i-a răpit pe Doina și pe Ion. Faptul anticipează subtilitatea și discreția cu care Leontina Vatamanu va reprezenta, spre finalul filmului, momentul accidentului în urma căruia Ion și Doina și-au pierdut viața. Ecranul negru, un fundal sonor „palid” și, totuși, tensionant – similar acufenelor –, precum și sunetul ploii: toate, după o secvență în care îi privim din spate pe Ion și Doina plecând de acasă, pentru ca imaginea ușii închise și a coridorului gol să domine ecranul preț de mai multe secunde. Va urma o altă declarație de dragoste – pe cât de dureroasă, pe-atât de elocventă – odată cu fotografiile de la funeralii, care, se știe, au adunat un număr de oameni comparabil cu cel de la Marile Adunări Naționale și de la înmormântarea lui Grigore Vieru. În fine, tempoul liniștit al plimbării de la început funcționează ca o contrapondere pentru sfârșitul documentarului, în care, imaginându-și un film despre viața părinților săi, Cristofor Aldea-Teodorovici evocă fuga unor cai care încearcă să ajungă într-un punct pe care, probabil, niciodată nu îl vor atinge.
 
TE IUBESC, ION ȘI DOINA este, în bună măsură, povestea cuplului de artiști aflat în perpetuum mobile. Imaginilor din concerte și din culise cu îndrăgiții interpreți li se adaugă relatări despre ritmul istovitor al turneelor de pe ambele maluri ale Prutului, precum și munca asiduă a Doinei și a lui Ion în perspectiva înființării unui teatru muzical la București. Așadar, o altă calitate a documentarului Leontinei Vatamanu e aceea că, dincolo de imaginile inedite pentru publicul larg, rememorarea mizează echilibrat pe momente de primă importanță în activitatea soților Aldea-Teodorovici, câteva exemple: Marea Adunare Națională de pe 27 august 1991, când cei doi au cântat pentru mulțimea aflată în așteptarea Declarației de Independență; luna mai 1992, când, împreună cu Grigore Vieru și Adrian Păunescu, au cântat pe front pentru combatanții din partea Republicii Moldova în războiul de la Nistru; Festivalul „Cerbul de Aur” din 1992, la care Ion și Doina au participat cu Eminescu. Așa cum spuneam, filmul echivalează cu o lecție nuanțată referitoare la prețuirea umană; or, pe lângă de-monumentalizarea – mereu cumpătată și tandră – a imaginii lui Ion și a Doinei Aldea-Teodorovici, pelicula alimentează (într-o sintonie paradoxală doar în aparență) și sentimentul complementar al fascinației la limita verosimilului. Altfel spus, enorma putere de muncă, rarisima disponibilitate de apărare a propriilor repere morale și artistice, diversitatea stilistică și tematică a repertoriului te pot face să te întrebi cum a fost posibilă existența atât de intensă a acestor oameni, și încă într-un trecut atât de apropiat.
 
TE IUBESC, ION ȘI DOINA intră în rezonanță și cu tema muzicală de la începutul și de la finalul filmului, și anume Te iubesc, piesă interpretată și compusă de Ion Aldea-Teodorovici, pe versuri de Grigore Vieru. Cântecul – de o candidă și nemărginită deschidere confesivă – nu este, probabil, printre primele care ne vin în minte atunci când ne gândim la creația lui Ion. Detaliul funcționează fără greș în logica recuperării – iarăși – nuanțate, pe care o propune documentarul, a atenției ramificate spre cât mai multe zone ale operei lui Ion Aldea-Teodorovici. Nu voi reconstitui harta muzicală a filmului, în schimb mă voi opri la observațiile pertinente ale Nadinei Ciobanu despre muzica de teatru și cea simfonică a lui Ion, precum și despre faptul că personalitatea lui creativă nu este încă receptată pe măsura anvergurii sale. Bucură, în această ordine de idei, prezența capodoperei Imensitate (în paralel cu unele imagini ale Chișinăului de acum jumătate de secol), dar și momentul consacrat Baladei instrumentale din spectacolul „Tata” (după piesa lui Dumitru Matcovschi, în regia lui Veniamin Apostol). Precum toate melodiile scrise de Ion, Balada este de una singură suficientă pentru a confirma excepționala identitate artistică a compozitorului; tulbură extrema abilitate cu care, la 25 de ani, Ion exploatează fragmentarea și face dovada unui spirit vizionar deopotrivă eclectic și coerent, folclorizant și experimental, într-o compoziție ce armonizează cavalul, chitara electrică, ansamblul de coarde, corul, naiul, suflătorile și nu doar.
 
TE IUBESC, ION ȘI DOINA se distinge și printr-un... dezacord gramatical, pe care nu doar că-l vom scuza, ci a cărui fertilitate o vom remarca numaidecât. În afară de imaginea cuplului animat de o legătură extrem de puternică, filmul urmărește și traiectul individual al fiecăruia dintre protagoniști, până în momentul marii întâlniri, dar și după ea. Reținem copilăria grea a lui Ion (tatăl său îi cultivă insistent vocația muzicală și moare pe când Ion avea doar 10 ani), experiența cvasispartană a școlii de muzică de la Chișinău, activitatea muzicală... în cadrul armatei, activitatea de saxofonist în Contemporanul, interminabilele turnee cu formația prin URSS, decizia lui Ion (la sugestia Doinei) de a-și cizela studiile la Conservator, deși compusese deja unele șlagăre. Memorabilă e secvența în care, la o emisiune, împreună cu Doina (li se va alătura și Cristofor), întrebat de ce compune preponderent pentru soția sa, Ion îi îndeamnă pe interpreți să-l sune acasă și dă numărul de telefon. Doina – despre care Corneliu Busuioc afirmă judicios: „Fără a fi cântăreață profesionistă, a știut să facă diferența în estrada noastră” – vine pe lume, cum amintește tatăl ei, într-o perioadă când soții Marin locuiau într-o odaie fără ferestre, organizează de mică spectacole cu tovarășii de joacă de la țară, e adorată de colegii de liceu, excelează ca membră a unui ansamblu de dansuri populare, ajunge și o fină profesoară universitară de literatură universală. Povestind despre neputința ei de a rupe flori, Doina ajunge să vorbească despre incompatibilitatea ei structurală cu ideea de răzbunare – o probă de noblețe, în contextul reacțiilor nu întotdeauna binevoitoare cu care a fost întâmpinată evoluția sa muzicală.
 
TE IUBESC, ION ȘI DOINA este, firește, chiar declarația de dragoste și profesiunea de credință a cineastei Leontina Vatamanu. O veritabilă mostră de artă a admirației, o confirmare a disponibilităților poetice ale cinematografiei documentare, un multiplu exercițiu de îmblânzire simbolică – și profundă – a timpului. În această ultimă privință, un exemplu de emoție superioară îl constituie scena în care Volga lui Ion îi revine lui Cristofor, pentru ca fiul să meargă la volanul mașinii tatălui său – într-un decupaj combinat cu imagini în care Ion și Doina se deplasează cu același automobil.
 
TE IUBESC, ION ȘI DOINA este, nu în ultimul rând, un discurs colectiv și unitar despre nenumăratele forme ale prezenței, precum și despre adevărul din versetul 6 al Capitolului 8 din Cântarea Cântărilor,
„...căci dragostea este tare ca moartea”, relevant inclusiv în contextul valorii pe care – așa cum transpare și din documentar – Ion și Doina au acordat-o celor sfinte. Acest discurs colectiv și unitar nu poate fi separat de următoarele nume:
Eugenia Marin, Gheorghe Marin, Cristofor Aldea-Teodorovici, Anastasia Lazariuc, Nadina Ciobanu, Silvia Hodorogea, Ala Ciobanu, Elena Iliaș, Andrei Buruiană, Corneliu Busuioc, Ion Ungureanu, Valeriu Matei, Valentin Goga, Ada și Efim Ganța, Igor Portărescu. Și așa cum spiritualitatea românească din Basarabia nu poate fi concepută în mod autentic făcând abstracție de implicarea fără rest a lui Ion și a Doinei Aldea-Teodorovici, nici o privire temeinică asupra cinematografiei din Republica Moldova nu poate exclude atentul omagiu al Leontinei Vatamanu pentru epocalul cuplu.