Categorii

Parteneri

Jurnal spaniol (II) - Corrida coridă

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Jurnal spaniol (II) - Corrida coridă

M-am trezit cu sentimentul că ceva îmi scapă în viața asta. Că întârzii mult undeva sau deja am întârziat. Îmi verific planurile și gândurile. Totul parcă se potrivește. Încep diminețile mele spaniole aproape ca un déjà vu de cazarmă. Mă trezesc la ora când încă orașul doarme. Beau cafeaua singur, poate într-o singurătate matinală unică, și sper la lucruri mai bune.
Pentru ca viața să devină mai diversă, fac tot felul de călătorii nu departe de orașul în care stau. Explorez plajele, vinul și bucătăria zonei. Încerc să înțeleg cum trăiesc alți oameni.
O parte din creierul meu este preocupat de starea mamei, alta – de a tânărului meu amic care a făcut cancer. Doar cea mai mică parte este antrenată în gândurile despre mine. Așa a fost mereu. Eu am contat pentru mine cel mai puțin. Poate am trăit greșit.
Mama a căzut și și-a fracturat femurul. După un AVC ușor, se mișca cu greu. Acum nu se va mai mișca deloc. Niciodată. Așa își va continua viața până la sfârșit. În pat. Ultima ei mișcare a fost căderea.
Pentru tânărul meu amic am reușit să adunăm banii necesari pentru un tratament în străinătate. La cât de sceptic este cu moartea, sper s-o învingă. Citesc știrea că e deja în tratament. Mă rog puțin lui Dumnezeu pentru ambii.
Cât de iscusit jonglează destinul cu viețile noastre. Pe unii însă îi scapă pe jos. Ca la circ. Indiferent de vârstă și merite.
Primesc o poză cu mama de la spital. Stă smerită în pat ca un copil bolnav de rujeolă.
Are pe ea rochia roșie de cremplin pe care tata i-a dăruit-o când au fost nași de cununie pentru prima dată. Cred că o văd a doua oară în ea. Picioarele stau drepte în pat ca două lumânări. Nu are ghips. Nu are pansament. Nu are rost. Unicul rost este operația cu cel mai avansat grad de risc. „Neoperația” este și mai riscantă.
Semnăm. Pe marți. Nu-mi programez nimic. Mă uit doar la biletele disponibile spre casă.
Destinația Santander a eșuat. Cristina, cu care trebuia să ajung acolo, nu a mai venit. Pun Bla Bla Car pe lista neagră și continui viața.
Mă uit peste programul de astăzi de la Aste Nagusia, un fel de hram al orașului în care stau.
La 18.00 se dă corrida. Un spectacol care de cele mai multe ori se sfârșește cu omorârea taurului.
Încerc să fac niște asociații dintre taur și viața mea.
Prima.
Sunt taur de zodie, dar nu am avut niciodată vacă.
A doua.
Când eram băiețandru, aveam o ușoară invidie pe copiii care aveau vacă. Din drumețiile lor cu vacile pe imașuri, aduceau cele mai năstrușnice povești, pe care ni le spuneau la recreația mare cu spume la gură.
A treia și cea mai evidentă.
Unicul animal remarcabil pe care-l țin eu minte este buhaiul lui nea Vasea.
Era ca un taur adevărat, și de câte ori se rostește cuvântul corrida, imaginea lui îmi apare în fața ochilor. Mare, cafeniu și mereu furios.
Buhaiul lui nea Vasea era mascota clubului de fotbal, ca să mă exprim în termeni de microbist, de la noi din sat. Echipa satului nostru nu era vajnică. Mereu pierdea pe teren străin. Pierderile pe teren propriu însă erau salvate de buhaiul lui nea Vasea. Cu vreun sfert de oră înainte de finalul meciului, când era evident că ai noștri nu mai au vlagă și nici capacitate să egaleze, fizrucul* satului făcea semn lui nea Vasea, care stătea deja cu buhaiul pregătit la marginea terenului. În câteva clipe pe teren rămânea doar mingea.
Nea Vasea alerga disperat ca un actor de teatru provincial cu:
Ehe, deam pân flămânzăște nu-l mai prind.
Echipa rivală era de acord cu egalitatea, doar ca să se poată apropia de locul unde le erau lucrurile și unde îi aștepta, firește, fizrucul satului cu o vadră de vin.
Deci reluăm, sunt taur și merg să văd o corrida adevărată pentru prima dată. Ajung la Plaza de Toros, unde este arena pe care se desfășoară jocul cu moartea. Prețurile variază de la câteva zeci până la câteva sute de euro. Depinde cât de aproape vrei să stai de moarte.
În secția a șasea, unde am biletul, lumea stă cu respirația întretăiată.
Pe arenă echipa de execuție își încălzește mădularele.
Se aude un zăngănit de lanț greu. Se deschide poarta, de unde țâșnește subiectul morții cu un elan distrugător.
Seamănă mult cu buhaiul lui nea Vasea, doar că e mult mai mare și mai furios.
Aleargă mândru și haotic pe arena netedă. Temperatura lui interioară este mult mai mare decât cea din afară. E din cauza energiei de furie. Îi ies aburi pe nări ca dintr-o țeavă de locomotivă. Găsesc niște puncte comune între taurul zodiei mele și cel de pe arenă.
Are un aer victorios. Nu știe ce capcane perfide îi pregătesc oamenii. El crede că jocul are legi egale pentru ambele părți.
Primii care-l întâmpină sunt banderilierii. Înarmați cu niște mantii de culoare roz pentru a-l ademeni. Au rolul unor gonași de vânătoare. Sunt îmbrăcați la fel ca toreadorii. Cu costume luxoase. Taurul aleargă haotic de la unul la altul. Când animalul este aproape, ei dispar după niște ziduri de lemn, făcute special pentru dosirea de bestia nemiloasă. Ajungând lângă zid, animalul se uită nedumerit, adulmecând naiv aerul țintei dispărute, și se repede la alt banderilier care îi face semn. Sunt ca niște fantome. Tot ce se întâmplă în faza respectivă e un fel de luptă cu morile de vânt. În acest fel, după câteva ronduri, taurul începe să respire gâfâind. Asta și este misiunea lor. Să-l obosească. Îl compătimesc și încep să obosesc și eu ușor. Taurul de pe arenă devine taurul meu.
Orchestra din tribune cântă ceva solemn. Taurul se oprește puțin cu o demnitate coborâtă în vârful nărilor. Pe porțile laterale intră doi caballeros pe cai cu armură. Fiecare cavaler ține în mână o suliță. Adevărată. Taurul, în furia lui oarbă, se aruncă cu coarnele în armura calului, fără să înțeleagă că acolo îl așteaptă prima lovitură de suliță în grumazul relaxat. Se retrage nedumerit, sângerând. Parcă mai vrea să creadă că totul este un joc și că lovitura care îi înmoaie picioarele a fost o glumă. Cu un elan mai stins încearcă din nou să înfrunte calul caballeros-ului, protejat până în dinți. După a doua lovitură de suliță, se lasă retras. Parcă pare cuprins de o stare de decepție. Simte că a fost tras în țeapă. Demnitatea din nări dispare și în locul ei apar bale opulente.
Nici prin cap nu-i trece că totul urmează. De acum încolo.
Când pare că înțelege miza jocului, apar picadorii. Trei toreadori cu forțe proaspete cu câte două bastoane fiecare decorate cu flori, dar care au la capăt un vârf ascuțit de vreo 70 cm. Taurul crede că jocul cu mantiile roz continuă. Totul devine real și bestial. În grumazul deja sângerând, două câte două, picele fac căderea lui mai evidentă. Picadorii împreună cu publicul jubilează la fiecare împunsătură dureroasă. Simt o arsură în spate. Taurul din mine începe să mă doară. Sângerez și eu în gândurile mele. Pe arena unde am fost țepuit. Dar nu am timp de amintiri, jocul cu taurul meu continuă. Se retrag toți jucătorii butaforici. Pe arenă intră matadorul. Omul care închide spectacolul, asumându-și victoria și laurii. Costumul lui este de un alb imaculat, bătut cu pietre scumpe. În mână, pe o spadă rece ca moartea, ține mantia roșie de culoarea sângelui. Taurul din arenă, care este unul cu cel din zodia mea, începe să înțeleagă perfidia luptei inegale. El face eforturi să atace, dar iscusința matadorului este de clasă premium. Diferența dintre ei este că toreadorul lucrează la arta de a ucide zilnic, iar taurul meu nu. El nu știe să omoare, el știe să se joace de-a moartea. El vine de pe imaș, unde îl pasc copiii. După câteva trucuri, marele-dulcele taur devine animal de companie. El așteaptă cu umilință momentul. E conștient că este privit de atâția ochi care îi doresc moartea în mod spectaculos. Efortul lui de a satisface cerința este evident. Matadorul își face spectacolul, închinându-se publicului, în timp ce taurul meu așteaptă cu o răbdare de bou. Ar fi putut în aceste momente să-l atace, să-l străpungă, să-l facă una cu nisipul. Să-l sfâșie chiar și în ultima lui fază de viață. Ar avea destulă forță. Dar nu o face. Așteaptă ca într-un scenariu de teatru scena finală. Nu mai durează. Matadorul coboară mantia, de sub care scoate spada sclipitoare, încovoiată în așa fel ca să ajungă cât mai ușor în inimă. Taurul își apleacă grumazul în semn de cedare, dezgolind locul unde cu o „exactitate elvețiana”̆ este înfiptă moartea. Eu cu taurul meu ne retragem într-o zonă unde se cade în genunchi, mai apoi pe spate. Simt răceala morții. Simt zodia taurului. Vin neimportanții banderilieri și scot sufletul taurului meu naiv cu picados, niște cuțite scurte care taie arterele gâtului. În timp ce mulțimea scandează, fluieră, glorifică moartea executată grațios de matador, un echipaj de cai împodobiți cu mantii aurii îmbracă ultima coroană pe coarnele taurului și-i trag afară corpul masiv și deja inofensiv, iar în urmă, pe nisipul arenei, rămâne o dâră de sânge, marcând drumul unui nou taur, care urmează să apară cu același elan victorios.
Merg spre casă cu zodia mea în mine. Mă gândesc la amicul meu care luptă cu moartea la fel ca și mama. Mă gândesc la picioarele ei de pe poză, ieșite de sub rochia dăruită de tata, picioare ca două lumânări, și mă rog lui Dumnezeu să le aprind cât mai târziu.
_______________
* Profesorul de educație fizică (rus. arg.)