Categorii

Parteneri

Jurnal spaniol (I)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Jurnal spaniol (I)

Bla Bla Car
 
Am o enormă nevoie de evadare. Am evadat până acum cât am putut de mult. Din sat, din oraș, din țară, de pe continent, din mine. Firește că cercul s-a închis tot acolo de unde am pornit. Evadarea mă face să văd mai bine, să simt mai bine, să mă înțeleg pe mine, dar și pe alții mai bine. Mă face să iubesc ca un începător. De data asta evadarea mea a fost în Ţara Bascilor spanioli. Acolo unde viața valorează exact cât moartea, pasiunea cât iubirea și demnitatea umană este de-a dreapta tatălui. Vă ofer niște povești pe care le-am trăit, care m-au făcut să alerg desculț până la capătul suferinței și rușinii umane, și care mai apoi au murit, renăscându-se în cuvinte. (B. C.)
 
A treia zi stau pe site-ul de transport domestic să prind un bilet spre San Sebastian. Nicio șansă. Spania e în vacanță și toate biletele au fost epuizate cu câteva luni înainte. Intru pe Bla Bla Car și găsesc o posibilitate. Elodie și Marie vin de la Lyon și au un loc liber. Ne înțelegem să ne întâlnim la stația de metrou Bolueta. Fetele întârzie mult. E trafic de duminică. Cu câteva clipe înainte de a renunța, mă sună Marie și îmi zice că mă așteaptă la intersecție. Urc. În mașină mai e o spaniolă. Vorbim ca în turnul lui Babel. Care și ce limbă știe. Ajungem la destinație. Elodie îmi propune să merg cu ele la o plajă nudistă, pe urmă să ne plimbăm prin oraș. Marie este împotrivă. Gelozia. E tot ce îmi vine prin mintea încă plină de impresiile peisajelor montane.
O rup în jos la nimereală. Îmi imaginez harta și o fac la stânga. În câteva clipe în fața mea se deschide o vedere de poveste. Renumita plajă La Concha. Seamănă mult cu pagina unei reviste de călătorii pe care bunica o ținea pe sobă să astupe o crăpătură. De mult nu mai este nici bunica și nici soba. Numai crăpătura a rămas în memoria mea.
Cobor scările spre plajă cu o grabă de copil. Pe faleză, mă întâmpină o aromă de vanilie care vine de la gheretele cu înghețată, înșirate ca într-o horă pe perimetrul litoralului.
Pe plajă nicio regulă. Topless, slipless, ștergarless. Nici zare de cabine de schimb. Îmi dau textilele jos și îmi pun șortul față de toți. Aici așa face toată lumea. În fața lumii.
Așa e Spania. Sinceră. Deschisă.
Las totul baltă și intru în apa caldă și albastră ca soluția de stropit via.
Când cortina de nori închide monospectacolul solar, fac procedura inversă de înțolire.
Până în orașul vechi, care e la o aruncătură de băț de plajă, dau jos sârguincios nisipul atlantic rămas prin locuri discrete.
Intru în labirinturile culinare ale orașului vechi. Pintxos este motivul pentru care sunt aici. Sunt niște tartinuțe mici care duc în cârcă sute de varietăți de fructe de mare, jambon, sosuri etc. Nu mă pricep să le descriu și nici nu știu dacă e posibil. O să pun o poză să vă lase și vouă gura apă.
Primul bar în care intru mă invadează cu imașul de pintxos care mai de care. De pod, sunt suspendate picioare de jambon. E la fel de greu să le descriu.
Sunt vegetarian de câteva luni și sunt antrenat în acest moment în lupta cu ispita. O să pun poze. Am o idee fixă. Să rezist. Rezist.
Iau trei pintxos cu bacalau, calmari și măsline. Băutura se dă în doze mici.
Încep cu cidru. O băutură slab alcoolică. Se face din diferite fructe. Aici, în Țara Bascilor, e din mere. Ies și nu reușesc să fac doi pași că sunt ademenit de alt local. Acum înțeleg de ce porțiile cu băutură sunt mici.
Tradiția san-sebastiană e să vizitezi, să explorezi cât mai multe localuri antrenate într-o competiție culinară, și dacă o ții moldovenește, o închei moldovenește.
În localul de vis-a-vis mă ademenește altă colecție opulentă de pintxos. Începe să-mi placă acest cuvânt și îl rostesc tot mai des în gândul meu. De data asta iau scoici, crevete regale, ardei iuți cu ton și măsline, toate administrate cu un pahar de verdejo.
Țin să aduc la cunoștință că spaniolii au soiurile lor unice de viță-de-vie din care își fac vinurile. Verdejo, Albariño, Tempranillo Blanco. Aproape toate soiurile își au originea în Africa de Nord. Când maurii au invadat Spania, au venit fără femei, în schimb cu butași de viță-de-vie. Așa spune legenda.
După localul cu numărul trei începe să mi se acutizeze spiritul de observație.
Observ cu o evidentă certitudine că majoritatea landourilor cărate de tătici sunt duble.
Gemenii sunt rezultatul medicinei performante sau al dibăciei spaniolilor?
În timp ce șifonez creierul deja puțin netezit de licoarea bască, câteva cupluri cu gemeni trec prin preajmă, confirmându-mi dilema. Renunț să găsesc un răspuns și intru în alt local.
Înfulec cu nesaț alte pintxos, puțin cam uleioase. Caut șervețele și nu le găsesc.
Chelnerița, care deja începe să înțeleagă spaniola mea, îmi zice că sunt chiar sub mâna mea, într-un dispozitiv la subsolul tejghelei. Le găsesc, le folosesc și rămân cu ele în mână, stingherit de faptul că nu știu unde să le arunc. Jos, îmi zice vecina din dreapta. O tipă din Franța de vârsta a doua. Uitați-vă jos, îmi zice cu o intonație agale.
Mă uit și rămân mască. Podeaua e plină de mototoale de hârtie. E un local bun, repetă doamna din țara vecină cu un fel de intonație victorioasă.
Unde vezi multe mototoale pe jos înseamnă că e un local vizitat, adică foarte bun. E un mare respect să arunci șervețelele jos, a încheiat doamna, strigând triumfător la barman: Un vaso de blanco, por favooor!
La ieșirea din al nuș’ câtelea local m-am gândit să-mi iau două elemente vestimentare din zonă. O bască și o cravată. În combinație cu cămașa mea de ie nu dă asortat. Am renunțat.
Dacă aveam o cămașă sau un tricou, poate îmi luam basca și cravata.
M-am pornit pe ulicioarele înguste ale orașului spre gară și mă simțeam ca personajul Dorn din piesa lui Cehov Pescărușul, pe care nu l-am jucat niciodată:
Medvedenko: Ce oraș v-a plăcut, doctore, mai mult?
Dorn: Genova.
Medvedenko: De ce Genova?
Dorn: Datorită mulțimii de pe străzi. Când ieși seara, strada e plină de lume. Și te poți mișca prin mulțime fără niciun scop, trăiești împreună cu ea, te contopești cu ea fizic și psihic, și aproape că-ncepi să crezi în existența unui spirit universal.
Mi-a plăcut foarte mult acest oraș. Mergeam obosit și repetam vorbele lui Dorn, pe care în sfârșit le joc pentru mine în raport cu mine.
Întorc capul pentru ultima oară și mă bucur să văd plaja La Concha, pe care am mai zărit-o o dată pe o pagină de revistă de călătorii cu care bunica astupa o crăpătură pe sobă. Nu mai e nici bunica, și nici soba. A rămas doar crăpătura, peste care, din lipsa revistelor de călătorie, acum am pus o cămașă de ie.