La Odeon, înaintea deschiderii Festivalului Cronograf, a cântat o fanfară (tobă, trompete și tromboane). O ambianță populară, plăcută, optimistă, oarecum vintage. I-am ascultat cu plăcere câteva minute. Până la ora deschiderii, 19.00, mai era timp, așa că am alergat la Librăria din Centru, spațiul elitist de la subsol, la lansarea romanului  lui Val Butnaru, Misterioasa dispariție a lui Teo Neamțu, urmând să revenim cât de curând. Domnișoara Ana L. Straub, în vizită la Chișinău, a regretat că evenimentele culturale importante se suprapun. Așa e în metropola noastră. Am discutat cu ea despre faptul că organizatorii au optat pentru o fanfară. Dacă ar fi cântat o orchestră, ca pe Titanic (referință culturală cinematografică), am fi spus, ca poetul acela vizionar, că Basarabia se scufundă, se scufundă încet, dar sigur se scufundă. Așa că o fanfară e o alegere potrivită. Măsura și bunul-gust au făcut ca Cronograful să ajungă, în acest an, la a 14-a ediție.
Ceremonia de deschidere a avut doi moderatori care s-au completat ca stil: Zinaida Timofti – rostire reflexivă, pedagogică, cu intonație (am recunoscut imediat vocea care a dublat atâtea filme străine în Republica Moldova); Sergiu Prodan – dinamic, dezinvolt, vorbind și în engleză, formulând și câte o întrebare „mai grea” pentru oficialii care urcau pe scenă pentru obișnuitul salut la o ceremonie de deschidere. 
Aliona Baroncea, de la Ministerul Culturii, a spus, între altele: „Festivalul Cronograf, reușita lui, e un argument în plus că cinematografia trebuie, merită să fie sprijinită de stat”. Sala, evident, a aplaudat.
Secvențe din filmele (multe!) care urmau să fie proiectate în cadrul Festivalului și acompaniamentul delicat al saxofonistului Alexandru Arcuș. 
Emoționantă și întâlnirea cu maeștrii/veteranii scurtmetrajului autohton. Medalionul de documentare produse la „Moldova-film”, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (cu scrisuri în chirilică,  – „of, nu pot să suport așa ceva!”, a spus cineva din preajmă în întunericul sălii) – „Fântâna” (Vlad Ioviță); „Trânta” (Anatol Codru); „Moara” (Vlad Druc); „Jocurile copilăriei noastre” (Vlad Druc și Mircea Chistruga). Un refugiu în tradiție și folclor pentru a păcăli cenzura și a înregistra, cu mijloace tehnice precare, dar cu măiestrie, entuziasm, chipul și semnele unei epoci. L-am văzut pe Vlad Druc mărturisind emoționat în unul din spoturile filmate în timpul Festivalului: „Am ajuns să mă surprind lăcrimând la filmele mele. Lăcrimez…, nu chiar așa ca să-mi vedeți voi lacrimile. Dar, totuși, vremea trece, noi ne ducem”. 
 
* * *
Cehia, mai bine zis Helena Třeštíková, se pare că s-a abonat la Trofeul Cronograf-ului. Cu această nouă epopee de familie, o capodoperă a genului, filmată timp de 35 de ani – A marriage story/ O istorie conjugală –, nu poate rata Marele Premiu. Discut despre film cu Boris Cremene, cu domnii Pavel Bălan, Dumitru Olărescu… – toți sunt încântați. Ce impresionează este dimensiunea proiectului în care s-au angajat regizoarea și echipa sa, dar merită toată admirația și protagoniștii filmului, soții Ivana și Václav Strnadovi, fidelitatea lor pentru proiect, „pentru rol” – se lasă filmați, intervievați, chiar dacă viața îi aruncă uneori în disperare. Ea are o cădere psihică, e în pragul sinuciderii, se despart, soțul e obligat să locuiască într-un depozit neîncălzit situat în afara orașului. Afacerea – un magazin de mobilă – e în pragul falimentului. Copiii, cinci la număr, le creează probleme, unul se droghează, e recalcitrant, dispare cu săptămânile de acasă. Frică, disperare. Viața îi încearcă greu, prețul pe care îl plătesc e uneori prea mare, dar în cele din urmă reușesc să păstreze relația lor. Václav, bărbatul matur, încercat de destin, ajunge să lăcrimeze foarte ușor, iar copilul care se droga – „nebunul”, „neîmblânzitul” – devine un fecior grijuliu, protector, care-și întemeiază o familie și are propria afacere. Un film memorabil! Dacă ajung în timpul apropiat la Praga, voi intra numaidecât în magazinul lor de mobilă situat în Staré Město.
 
* * *
Urechi moarte (Lituania) – un film de o frumusețe stranie, dureroasă, o poveste despre „nedreptatea vieții” (un copil născut surdomut, ajuns matur și locuind cu bătrânul său tată într-o margine de lume – frontiera dintre Lituania, Belarus și Rusia), dar și un film despre durerea pe care și-o provoacă oamenii unii altora. Cel cu adevărat handicapat este tatăl, care nu-și înțelege, își disprețuiește și urăște propria progenitură. Filmul e și un poem al naturii, într-un loc liniștit, cu pădure și pășuni, ovine și bovine – zgomotul pe care îl produc acestea este curat, clar. Singurele vorbe inteligibile ale oamenilor pe care le auzim în film, niște înjurături, încărcate de ură, sunt rostite în rusă. Linas Mikuta, regizorul filmului, în discuția de după proiecție a oferit detalii despre lucrul la film, despre situația dramatică a protagoniștilor, care riscă să-și „piardă meseria”, pentru că un afacerist din lumea nouă lituaniană, capitalistă, intenționează să cumpere acele terenuri și să sădească o pădure. E loc pentru suferință și există o teamă pentru ziua de mâine oriunde în această lume. 
 
* * *
Sală aproape plină la proiecția filmului rusesc Călătorie la clasa a treia/Плацкарт. Cum a glumit cineva, în acea seară la Odeon a venit jumătate din „divizia culturală” de la Ambasada Rusiei la Chișinău. A meritat efortul, pentru că filmul e antrenant. Șapte zile în tren, pe cel mai lung traseu feroviar din lume, Moscova-Vladivostok, în „regim плацкарт” – un fel de comunalcă pe roți, mult mai înghesuită și cu locatari dintre cei mai exotici. Oameni simpli, din Siberia și Orientul Îndepărtat, pe care nu-i vezi prea des pe ecranele televiziunilor din Rusia. Provocați de regizorul Rodion Izmailov, aceștia își povestesc viața, fac – emoționați, răvășiți, uneori lăcrimând – confesiuni despre familiile lor. Majoritatea sunt de un optimism conformist: „În general e bine, ne descurcăm, să fim sănătoși”. Se bea (la o stație din Siberia un băutor excesiv, zgomotos și cu accese de violență, e coborât din tren și preluat de poliţie), se mănâncă într-o solidaritate austeră, săracă. Se cântă – un bard, cunoscut în Rusia, care călătorea și el, întâmplător, în acest tren, cântă despre măreția Rusiei, despre zăpezile Siberiei și „polifonia vocilor” într-o țară uriașă ca dimensiune.
Cel mai mare patriot al Rusiei este un pușcăriaș, tocmai eliberat după o detenție de zece ani. Are un băiat, acum în armată, pe care îl iubește ca pe ochii din cap. Îl descrie cum era mic, cum copilul îl aștepta când se întorcea acasă. Spune că Rusia e o țară liberă, măreață, tocmai potrivită pentru viață, nu ca în Europa și America, unde totul e putred. Că el știe, a văzut. Spune și plânge, anii de detenție l-au sensibilizat, i-au ascuțit simțurile. Alte personaje: un pensionar, fost lucrător la căi ferate, e bucuros că a făcut cumpărăturile pentru nepoți, chiar este sunat și întrebat dacă n-a uitat ceva din comenzile primite la plecare spre Moscova; niște femei vesele, care mărturisesc că le place să întâmpine Anul Nou în tren (strigă „ura!” când Putin își felicită concetățenii cu prilejul Anului Nou, 2016); un veteran comunist, cu ziare de partid, care îi îndeamnă pe toți să-i voteze pe comuniști și pe liderul acestora, Ghennadi Ziuganov (sala a râs!); un mic fermier revoltat, copleșit de taxe și de rakeți, care are curajul să spună că nu-l va mai vota pe Putin și toată cooperativa asta de hoți…
Ce m-a deranjat în legătură cu acest film, în linii mari onorabil, e că nimeni nu vorbește despre războiul fratricid purtat de Rusia în Ucraina și despre anexarea Crimeii (suntem în 2016, se lupta și se murea eroic pentru „lumea rusă” de doi ani). Nu vorbesc despre război cei care călătoresc la clasa a treia (într-o țară care, totuși, a înfruntat fascismul), ori n-au încăput la montaj secvențele acestea? S-au filmat peste 40 de ore de dialog cu pasagerii din tren – ne-a spus după proiecție, în dialogul cu publicul, unul dintre producători, Фридрих Ку (Fridrih Ku) –, dar totul a trebuit să fie redus la doar 1 oră și 20 de minute. I-am pus întrebarea despre război lui Fridrih Ku, iar el mi-a răspuns că oamenii au preferat să vorbească despre viața lor, despre familie. Am sesizat însă că intervenția mea a deranjat pe câțiva din preajmă, am auzit o ușoară rumoare de nemulțumire, că stricam oarecum sărbătoarea. Nimic mai fals și eronat, după părerea mea. Cred că astăzi orice discuție cu un intelectual rus, oriunde în lume, dar și la Chișinău (poate mai ales aici), trebuie să înceapă cu întrebarea: când și cum poate fi oprit războiul criminal din Ucraina? Acolo unde ne mor rude, prieteni, unde se suferă enorm. La Festivalul de la Cannes, de ani de zile, crema cinematografiei mondiale cere eliberarea lui Oleg Sențov, regizor ucrainean, condamnat de „justiția” rusă la 20 de ani de închisoare pentru presupuse acte de terorism, acuzații pe care Sențov le-a respins. Aceste întrebări despre agresiunea rusă, despre război, trebuie puse și la Chișinău, aici unde avem o minoritate rusă și una ucraineană amorfe, care nu privesc deloc critic agresiunea putinistă din acești ani. Nu e vorba de anti-rusism, e doar o dorință de a regăsi umanismul. 
 
* * *
E nevoie și în film, ca în orice artă, de curajul unei viziuni sau abordări. Cum spunea René Char: „Ceea ce nu vine pe lume ca să tulbure ceva nu merită atenția noastră”. Două filme curajoase: Bezness as usual/Bezness, ca de obicei (Olanda) și Touch of an Angel/ Atingerea unui înger (Polonia). Primul, cu titlul greșit în engleză, pentru că reproduce felul de a pronunța al unui personaj, e despre relația complicată tată-fiu. Un tată tunisian, „crai seducător” pe plajele unde veneau turistele singuratice și dezamăgite de viață din Europa, și fiul său, născut dintr-o relație cu o olandeză, pe care nu l-a văzut din copilărie. Fiul e chiar regizorul filmului. E crescut în altă cultură, în altă civilizație, înțelege perfect interesul mercantil al tatălui („îmi ceri bani, sunt pentru tine ca un cont bancar în Europa”), îi pune multe întrebări incomode – despre lașitate, minciună, ură religioasă, terorism, discriminare a femeilor… Nu reușește să se apropie prea mult de tatăl său, de rudele lui numeroase, pe care le vizitează și le ascultă cu răbdare și tot mai multă detașare. Filmul propune, din interior, o privire critică despre interacțiunea dintre lumea musulmană și civilizația occidentală. Știm că există în Europa copii recalcitranți, revoltați ai musulmanilor care s-au stabilit acolo și au refuzat să se integreze în țara de adopțiune, care comit și acte de terorism. Dar iată că există și copii cu origini musulmane, ne spune acest film regizat de Alex Pitstra, care s-au integrat perfect și nu acceptă cutumele, obiceiurile unei lumi închise, nedemocratice. Poate că această istorie prezentată în film va fi una molipsitoare pentru tinerii musulmani stabiliți în Europa.
Filmul polonez, în genul docuficțiune, regizat de Marek Tomasz Pawlowski, e despre Holocaust. Despre relația complicată dintre polonezi și evrei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când au existat criminali, complici, dar și oameni care au salvat vieți. „Oamenii aceia au fost lumina noastră, altfel nu ajungeam să spun această poveste”, declară personajul narator, care a scăpat cu viață de la Auschwitz.
 L-am întrebat pe regizor, prezent la proiecția de la Chișinău, cum a fost primit filmul în Polonia. „Greu” – a fost răspunsul politicos. Filmul n-a fost finanțat, s-a filmat tocmai opt ani, mult pentru un scenariu de acest fel. Când a fost gata, câștigând și numeroase premii internaționale, autorii au avut probleme cu proiecția lui în diferite localități din țară. Au fost numiți agenți străini, nepatrioți, „holocaustologi” – refren cunoscut al negaționiștilor. Există încă polonezi care nu cred, privesc cu suspiciune tragedia evreilor, a spus regizorul, deși documentele atestă că această tragedie a avut loc, nu ne putem preface că nu știm. 
 
* * *
Gala de Închidere a fost o bucurie, pentru că a câștigat Trofeul, la Secțiunea Principală, al cărui spectator fidel am fost, filmul cel mai valoros – A marriage story/ O istorie conjugală. Anunțul a fost întâmpinat cu multe aplauze. Sper să-mi fac timp la anul și să urmăresc mai mult și alte secțiuni. Iar celor care n-au fost/nu vor veni la Cronograf, le spun că au pierdut/pierd o lume. Și e păcat.
Telegrafic:
1. 25, O istorie călătoare, de Violeta Gorgos și Raluca Aftene, a adus pe ecran fragmente de emisiuni remarcabile/antologice produse la TVR Iași într-o biografie de 25 de ani ai studioului. Un film premiat recent la Ponta Delgada. Dialogul de după proiecție a fost copleșit de întrebarea: „Când va putea fi recepționat TVR Iași și în stânga Prutului, ca să mai diluăm toxicitatea televiziunilor din Rusia?” Nu există, din păcate, un răspuns optimist deocamdată.
2. Chers Amis e filmul artistic, scurt – 20 de minute –, regizat de Valeriu Andriuță. Modest, pasabil, o parabolă cu umor, în care au jucat actori originari din Basarabia, stabiliți în România. Urcarea, după proiecție, pe scena Festivalului a echipei care a jucat/lucrat la film a fost impresionantă, cu multe aplauze. Ca la Cannes. Jubilația a fost atât de mare, încât cineva de pe scenă a spus: „Suntem chiar buni, vă rog să ne credeți!”
3. Frumos ca imagine – superbe filmările sub apă, pe fundul stâncos al Oceanului Pacific –, filmul Ama-San, regizat de Cláudia Varejäo, e sabotat de lungime. Un ritual, scufundarea în adâncuri, fără echipament special, a unor femei care culeg scoici, meduze, arici și melci de mare (delicatese în orice restaurant), e reluat la nesfârșit. Altfel, muzica populară japoneză e superbă, ritualul meselor, zilele de naștere, rugăciunile, petrecerile de weekend cu prietenii sunt ca peste tot într-o lume în care se trăiește din muncă grea, periculoasă.
4. Wim (Belgia) este un film despre coregraful și regizorul Wim Vandekeybus, făcut de sora acestuia, Lut Vandekeybus (o afacere de familie, încărcată de respect și adulație). Poate de aceea a rezultat un film exagerat de lung, deloc consistent. Mi-e și jenă să-l pun alături de capodopera Mr. Gaga, văzută anul trecut în Festival, unde la fel era vorba de dans, mișcare, spectacol, viață tumultuoasă de artiști.
5. Un poem grafic – imagini în acuarelă animate – mi s-a părut filmul A Bastard Child/ Un Bastard (Suedia/Norvegia). O poveste dintr-o Suedie de la începutul secolului XX, nedemocrată, plină de prejudecăți, în care un copil născut de o mamă necăsătorită, alungată de acasă cu pruncul în brațe pentru acest „păcat”, trece prin calvarul orfelinatelor și azilurilor pentru săraci. Istoria e spusă de Hervor (care înseamnă „luptă”), bunica regizorului Knutte Wester, cel care, impresionat de viața dramatică a bunicii sale, a făcut acest film original. Un fragment dramatic din istoria Suediei, astăzi o țară model în ceea ce privește drepturile omului, prins într-un album de familie. 
6. Tristan Tzara, omul aproximativ de Ilinca Neagu, proiectat într-o sală spațioasă, luminoasă, la Muzeul Național de Istorie a Moldovei. Un creator polivalent, personaj fascinant, iconoclast avangardist, glorios – e subiect de monografii, simpozioane, discuții –, fondator al mișcării dadaiste. Un bun prilej să discut cu Robert Adam (acesta are o remarcabilă, valoroasă intervenție în film despre Tzara, care a avut și simpatii de stânga), Tudor Zbârnea, Mihai Țăruș. 
7. De câțiva ani, Radio Europa Liberă a lansat un program video, sub genericul „Pur și simplu”, în cadrul căruia un grup de reporteri și cameramani străbat Moldova în lung și lat, scriu istoria în imagini a Basarabiei în tranziție și reflectă realitățile similare ale unor țări foste comuniste. Aceste filme, difuzate în fiecare seară la postul public Moldova 1 și pe site-ul Europei Libere, adună trofee și premii de la o ediție la alta a Cronograf-ului  (Secțiunea Producții Locale) și la diverse Gale ale Presei. Laureații din acest an au fost Eugenia Pogor cu documentarul Buncărul și Alexandru Popescu cu O viață, trei țări, zece copii. Cum spunea cineva pe Facebook, e timpul ca cineaștii de la Europa Liberă să asalteze și Cannes-ul. 
8. Voluntarii. Tinerele și tinerii care te salutau respectuos la intrare, oferindu-ți publicația Festivalului, „Cronică de Cronograf” (excelentă! – comentarii, interviuri, reportaje, informații la zi). Foarte atenți, uneori cu un aer prea afectat, dar întotdeauna neobosiți… O experiență utilă, care poate oferi o șansă solidarității de mâine.