Din păcate, literatura germană contemporană nu se numără printre favoritele editorilor români. Motivele pot fi multe, de la inflația de traducători din engleză, gata oricând să redea în română volumele autorilor de pe ambele maluri ale Atlanticului ori poate chiar din îndepărtata Australie, până la stilul autorilor germani, mai degrabă auster, care își găsește ceva mai greu fani în rândul unui public înclinat mai degrabă spre ample volute ficționale. O literatură aspră și precisă, ca o lamă de bisturiu, își croiește mai greu loc în planurile editoriale, motiv pentru care excepțiile ar trebui cu atât mai mult salutate. Așa este și cazul tinerei prozatoare germane Judith Schalansky (n. 1980), al cărei al doilea roman, Gâtul girafei, extrem de bine primit de critică și public în întreaga lume, a fost publicat la scurtă vreme de la apariție în colecția „Strada Ficțiunii” a Editurii All.
Avem dinaintea ochilor romanul unei singure (dar extrem de convingătoare) voci – cea a protagonistei, Inge Lohmark, o profesoară de biologie trecută de prima tinerețe. După o viață petrecută în Germania de Est, într-un mariaj relativ nefericit, dar stabil, personajul se pomenește aruncat într-un malaxor al schimbărilor: căderea comunismului, despărțirea de soțul care s-a apucat de crescut struți (sic!), îndepărtarea de singura ei fată, care a emigrat. Ironia sorții este că toate aceste aparent grele încercări apar în viața unei femei care crede cu toată ființa în evoluționism, adaptare la mediu și supraviețuirea celor mai puternici. După o viață în care, ca profesoară, nu i-a încurajat pe cei mai slabi (pe motiv că nu toată viața toți cei cu care interacționează vor închide ochii la scăpările lor) și nici nu le-a luat apărarea elevilor abuzați de colegi (invocând rațiuni de… selecție naturală), Inge se vede ea însăși nevoită să trăiască întocmai precum gândește și să acționeze la fel cum le pretinde altora s-o facă. 
Din multe puncte de vedere Gâtul girafei e genul de carte care chestionează validitatea unei ideologii și încearcă să răspundă la o întrebare aparent banală: cât de departe poți merge într-o convingere fermă? Biologia și evoluționismul sunt doar un paravan convenabil și elegant dincolo de care își pot face loc dileme politice sau sociale. Interesant de urmărit sunt modul în care convingerile ferme se ciocnesc de păreri contrar opuse, mutațiile pe care ideologiile le pot produce în plan personal și profesional, precum și fisurile care pot dinamita treptat un eșafodaj aparent indestructibil. Iată, de exemplu, ironia subtilă prin care e descris un mic conflict între Inge și o colegă profesoară care dorește să atârne pe holurile școlii, alături de existentele tablouri cu meduze aduse de protagonistă, niște copii după unele tablouri de Monet: „Era de necrezut. Îndrăznise să-și agațe buruienile acvatice pe perete la numai trei palme de magnificele meduze. Parcă nu era suficient de neplăcută ideea că sala de desen se afla la același etaj, iar elevii lăsau întruna pete de vopsea pe hol. Până atunci respectase linia de demarcație. Peretele Karolei Schwanneke era de o parte a toaletelor, iar cel al Ingei Lohmark de partea cealaltă. Acum chiar că mersese prea departe. Dar să înceapă un război chiar din prima zi de școală din cauza câtorva tablouri urâte? Mai bine să-și păstreze calmul. Animalele inteligente știu să aștepte. […] Formatul acela nesimțit de lăbărțat înfățișa o imensă încâlcitură. Pete mucegăite peste culori putrede. Totul era înrădăcinat într-o mocirlă, pe fundul unei băltoace cu apă murdară. Decadență dulceagă și miros de descompunere. […] Ce claritate captivantă, ce splendoare hotărâtă aveau în schimb meduzele lui Haeckel – în figura anterioară, o meduză sub formă de sac cu haloul ei buclat, de culoarea liliacului, cu gura octogonală, ca un caliciu. […] Ghirlande învelite în perle roșiatice se revărsau în exterior. Încadrată de două secțiuni transversale. Una cu învelișul alb-roșiatic al unei lalele de Rembrandt, cealaltă asemănătoare unui creier de caucazian.” (p. 30) Cine nu crede asemenea comparații de o ironie subtilă se poate convinge vizual – deoarece cartea este înțesată de imagini, schițe, grafice, de regulă din domeniul biologiei, toate aparținându-i autoarei.
O altă particularitate care-i va surprinde pe mulți e logica aglutinantă a frazelor. Majoritatea enunțurilor sunt scurte, exprimarea este directă, descriptivă, tăioasă. Imaginile se conturează în mintea cititorilor printr-o acumulare de amănunte mici, uneori disparate, rostite concis. Procedeul stilistic este exploatat de Judith Schalansky la aproape orice colț de frază, dar cele mai elocvente ilustrări sunt caracterizările unor personaje secundare, de regulă chiar elevi ai protagonistei. Prin fața ochilor ni se perindă fizionomii formidabil notate, conturate din puține tușe, cu mult sarcasm. Iată cum e descris un cuminte copil de preot: „Elevul tipic din prima bancă. Umeri înguști. Sașiu, deși poartă ochelari. Degete nervoase. Păr des ca blana cârtiței. O piele de o transparență aproape ambiguă. Cel puțin trei frați. Nu creează probleme.” Despre Ferdinand aflăm că este o „vietate prietenoasă, dar instabilă. Ochi înfundați în orbite. Cocoșat ca un porcușor de Guineea. Înscris prea devreme la școală. Maturizare foarte târzie”. În vreme ce Erika este o „plantă din specia Ericaceae. Tristețe studiată în poziție aplecată. Pistrui pe pielea lăptoasă. Unghii roase. Păr castaniu, sârmos. Lentilă de contact deplasată. Privire fixă, oblică. Obosită și trează în același timp”. Asemenea exemple dezamorsează cumva în cheie ironică antipatia puternică pe care Inge o stârnește aproape de la primele pagini, mai ales din pricina lipsei oricărei forme de empatie. 
De asemenea, un relaxant intermezzo îl reprezintă un soi de pasaje informative. Cartea mustește de „știați-că”-uri care au legătură cu biologia și animalele, care mai de care mai stranii, interesante sau amuzante, iar cititorul, cu sau fără voia lui, va afla amănunte despre cum se prelevează lichidul seminal de la tauri furioși, cum a influențat consangvinizarea soarta unor monarhii europene, de ce au bărbații mameloane, ori faptul că specia cea mai simplă la care reproducerea este sexuată este… parameciul!
Gâtul girafei este în bună măsură și o frescă a ratării umane. Personajul central constată în nenumărate rânduri eșecurile altora, inclusiv pe cele ale fiicei sale ori ale unor eleve („de prisos ca o fată bătrână”, „victimă pe viață” etc.), dar nu-și recunoaște propriul eșec. Prin lentila unui darwinism feroce, Inge este convinsă că se numără printre speciile superioare, care supraviețuiesc și pe care tot ce nu le omoară le face mai puternice. Cititorul însă pricepe foarte bine drama, putând compara realitatea cu adevărul filtrat ideologic. Romanul lui Judith Schalansky, tradus exemplar de Monica Livia Grigore, nu-i genul de carte plăcută, ci mai degrabă necesară. Confruntat cu un punct de vedere obtuz, dar extrem de structurat și coerent, cel al protagonistei, înțelegi că ai nevoie din când în când de o revizitare a propriilor repere, evitând ideologii înrobitoare care ar putea sfârși prin a te dezumaniza. 
_______
Judith Schalansky, Gâtul girafei. Traducere din limba germană și note de Monica Livia Grigore. Editura All, București, 2016, 184 p.