În 2001, formaţia Trigon din Chişinău aniversa un deceniu de la înfiinţare. Evenimentul fu sărbătorit printr’un festival internaţional, care – în scurt timp – avea să devină principalul eveniment jazzistic anual din capitala basarabeană. Câştigând în amploare şi consistenţă cu fiecare nouă ediţie, Ethno Jazz Festival e actualmente o referinţă în domeniu. În consonanţă cu preocupările formaţiei-amfitrion, aici sunt reuniţi muzicieni de pe întregul Glob, ce dezvoltă – în secolul 21 şi pe coordonate jazzistice – estetica aşa-numitelor „şcoli naţionale” (briant ilustrată, chiar în perioada ecloziunii jazzului, de titani precum Stravinsky, Janacek, Enescu, Bartók, DeFalla, Sibelius, Szymanowski, Gershwin, Villa-Lobos ş.a.m.d.). Conceptualmente, festivalul – la fel ca şi fenomenul Trigon – e o creaţie a lui Anatol Ştefăneţ, instrumentist pe care – ca membru al juriului mondial Down Beat Jazz Critics Poll – îl votez din anii 1990 drept numărul unu al violei în jazz. El a ştiut să-şi formeze o echipă organizatorică solidă, eficientă, fidelă, coordonată de şarmantele Natalia Ştefăneţ, Mariana Postică & Lucia Cazacu. Cele trei graţii reuşesc să obţină sponsorizări şi să stabilească parteneriate funcţionale (nu ficţionale, ca prin alte părţi). Mă refer în primul rând la constanta susţinere din partea sponsorului general – compania Moldcell  – care anul acesta s’a autodepăşit, editând şi noul album discografic Trigon, intitulat Opt-i-mistic. Printre partenerii organizatorici s’au distins Primăria Municipiului Chişinău, Agenţia Helvetă pentru Dezvoltare şi Cooperare, ICR, ministerele Culturii şi Tineretului şi Sportului, ambasadele Suediei, Germaniei, SUA, Forumul Cultural Austriac, Alliance Française de Moldavie, Institutul Polonez, vinăria Purcari etc.
Pentru ediţia jubiliară (a zecea, din 2011) avui onoarea să fiu invitat ca moderator al festivalului. Dificila deplasare, din Portugalia până la Limanul Nistrului şi retur, mi-a fost facilitată prin generoasa implicare a colegilor de la ICR Mihai Eminescu din Chişinău: directorul Petre Guran şi referenta Ecaterina Dimancea-Dumbrăveanu.
Mărturisesc că programul nu abunda în nume foarte cunoscute internaţionalmente. Însă tocmai în asta rezidă altă virtute a E.J.F.-ului: capacitatea de a sesiza valorile, indiferent unde… s’ar ascunde ele, şi de a le aduce în luminile rampei. Deja din prima seară avurăm parte de un tânăr cvintet – FuturEthno, condus de pianistul Roman Bardun – în care reprezentanţi ai noii generaţii jazzistice din Polonia conlucrau cu parteneri proveniţi din Ucraina şi cu torenţialul baterist cubano-polon Tomasz Torres. A fost o plăcere să recunosc ecourile stilului cultivat de violonistul Krzeszimir Debski, cu al său cvintet String Connection, în structura-formală a pieselor şi în avântatele solo-uri de vioară electrică ale lui Filip Szymaniak. E drept că intervenţiile la turntables ale disc-jockey-ului Mr. Krime, deşi interesante în sine, puteau deveni prin supralicitare lejer iritante, însă poate tocmai acest element va fi atras atenţia spectatorilor mai juni şi mai puţin dedaţi jazzului mainstream.
Apoi am făcut cunoştinţă cu un îndrăzneţ proiect: pianistul austriac Roland Guggenbichler conjugă spiritul mozartian cu tradiţiile vocale specifice etniei zulu din sudul Africii. A rezultat astfel cvartetul numit Mozuluart, în care pianistului din patria lui Mozart i se alătură trei cântăreţi din Zimbabwe (Ramadu Moyo, Zibusiso Nkomo şi Mkhaya Ndlovu). Indubitabil, pentru un public de factură euro-americană, marea revelaţie a constituit-o maniera de interpretare a cappella ilustrată de cei trei vocalişti: o sincronizare uluitoare, până la nivel de respiraţie, o armonizare onctuoasă a polifoniilor şi melodiilor mereu proaspete şi cuceritoare. Totul adeverea că acest mod de a trata muzica e însuşit din fragedă pruncie şi devine o a doua natură, un vestmânt muzical cu forţă de simbol identitar (fenomen asemănător statutului deţinut de cântul polifonic în Georgia). Mai mult: întregul recital implica şi o coregrafie la fel de natural sincronizată. Spectatorul atent poate detecta în aceste manifestări vocal-dansante arhetipuri ale diverselor stiluri muzicale afro-americane, din sfera de influenţă a jazzului. În ipostaza complementară, aceiaşi cântăreţi se pliau la perfecţie sprinţarelor fraze muzicale compuse de Mozart. Deconcertanta performanţă austriaco-zimbabweană a fost o demonstraţie despre universalitatea muzicii.
Principala caracteristică a duoului Frank Marocco/acordeon – Daniele di Bonaventura/bandoneon mi s’a părut căldura afectivă a interpretării. Un repertoriu şi o modalitate de abordare ponderate, echilibrate, fără stridenţe, cu o marcată propensiune spre explorarea laturii introvertite a naturii umane. Aici s’ar încadra, de pildă, şi „remodelarea” conferită unei teme dulci-acrişoare, precum Insensatez (a tandemului carioca Carlos Jobim / Vinicius de Moraes). Cele două instrumente cu burduf – înrudite, cu timbruri complementare, dar solicitând tehnici diferite – sunt abordate cu sensibilitatea specific italiană faţă de prevalenţa melodicităţii. Experimentatul Marocco descinde dintr’o familie italo-americană şi a devenit principalul acordeonist-colaborator al industriei cinematografice hollywoodiene. Mai tânărul di Bonaventura are la activ impresionante colaborări (de la Enrico Rava şi Paolo Fresu până la David Murray, Miroslav Vitous, Omar Sosa...). El merită a fi urmărit şi în postura sa de colaborator al influentei case de discuri ECM.
O revelaţie a constituit-o trioul Jerez-Texas, provenit din Valencia. De la primele acorduri, era clar că aveam de a face cu nişte autentici reprezentanţi ai stilului flamenco jazz. Curios, deşi muzica inspiratoare îşi are rădăcinile în arealul sudic al Spaniei, mulţi dintre practicanţii versiunii jazzificate sunt originari din alte zone. În cazul de faţă, energeticul ghitarist Ricardo Esteve e castilian, bateristul Jesús Gimeno vine din estul Spaniei, iar violoncelistul  Matthieu Saglio e francez, absolvent de studii muzicale în patria sa, stabilit la Valencia. Originalitatea grupului rezidă în utilizarea violoncelului ca instrument solistic, o opţiune deconcertantă, dar competent argumentată de prestaţia lucid-ludică a lui Saglio. Cei trei transmit tensiunea caracteristică flamenco-ului prin filtrele unui understatement jazzistic. Muzica grupului beneficiază de suportul infatigabil al bateristului Gimeneo, care ştie să convertească energii vulcanice într’o exprimare percusivă de mare delicateţe. Pulsaţia ritmică e controlată ca într’un fel de oală sub presiune, iar efectul final e acela de supracondensare a savorilor din ambele surse – folcloric-hispanică şi afro-americană. Fenomenul s’a evidenţiat cu claritate din versiunea conferită de Jerez-Texas acelui adevărat imn al fuziunii jazz-rock, semnat de Joe Zawinul sub titlul Birdland.
Deja un reper în jazzul secolului 21, helvetul Nik Bartsch s’a prezentat la Chişinău într’o formulă minimală (în duet cu bas-clarinetistul Sha). Cei doi alcătuiesc nucleul formaţiei Ronin, ce îşi afirmă programatice filiaţii cu filosofia niponă şi budismul zen. De data asta, Bartsch a renunţat la gadget-urile electronice adjuvante, concentrându-se asupra claviaturii pianului clasic, însă... bine preparat! Rezultă astfel o mirifică paletă de timbruri, combinate de muzician cu abilitatea unui pictor al sonorităţilor. Deşi aparenţele ne-ar împinge spre etichetări din zona minimalismului repetitiv, în realitate efectul e invers proporţional, aproape extatic. Nik Bartsch şi-a cizelat ceea ce aş numi un limbaj modular propriu, cu valenţe magice. Din sugestii şi aluzii infinitezimale, din acumulări de nuclee sonore selectate cu acribia unui şlefuitor de diamante se coagulează o stare de spirit hipnotică, onirică, fascinantă. Unisoanele pian/clarinet-bas propulsează muzica spre orizonturi inedite, combinate uneori – surpriză! – cu modulaţii subtil-evocatoare ale melosului est-european, investigat odinioară de Bartók sau Enescu. Există bruşte schimbări de direcţie, anunţate printr’un fel de strigăte de samurai, dar niciun cutremur nu afectează limpiditatea suprafeţelor de contact ale colajului. Duoul s’a consolidat până la contopire, în puţinii ani scurşi de când Ronin cântase pentru prima dată în festivalul de la Chişinău. Notele când cristaline, când estompate – extrase de Bartsch din pian, nu doar prin tehnici convenţionale, ci şi prin procedee percusive – alunecă peste suprafeţele uleioase, delimitate cu tăioasă precizie de respiraţia clarinetistului-bas, Sha. Inubliabil.
Un moment de strălucire şi culoare ne-a oferit Trioul ghitaristului israelian Baldi Olier. Emigrat din România încă din copilărie, Olier a vrăjit publicul chișinăuian nu doar la nivel strict muzical, ci şi prin excelenta cunoaştere a limbii noastre. Graţie exuberanţei, muzicalităţii şi simţului humorului, virtuozul mânuitor al ghitarei şi-a transformat recitalul într’un show răsplătit cu furtunoase aplauze. Acompaniat de doi tineri şi empatici companioni – Barak Olier/ghitară şi Yogev Haruvi/cajon – protagonistul s’a lansat în tumultuoase solo-uri, impregnate preponderent de fervoarea flamenco-ului. Indubitabil, acesta e domeniul său predilect. Surmontează cu dezinvoltură dificultăţile tehnice ale diverselor ipostaze ale muzicii iberice. Dar e capabil să dea o spumoasă reinterpretare şi faimosului choro Brasileirinho sau să navigheze cutezător de la un vals popular din Venezuela la Concierto de Aranjuez, de la muzici balcanice sau gitane până la Ciocârlia moldo-valahă.
Conform declaraţiei liderului Lindgren, un tânăr talent ce stăpâneşte cu egală dexteritate saxofonul, flautul, clarinetul, finalitatea grupului Magnus Lindgren Batucada este aceea de a sintetiza două sensibilităţi artistice aparent disjuncte: cea braziliană şi cea suedeză. Chiar dacă aşa ceva pare, la prima vedere, o misiune imposibilă, originala concepţie şi-a demonstrat eficacitatea: luxuriantele ritmuri tropicale, bine temperate de nostalgiile septentrionale, au fost convertite într’o muzică de o convingătoare melodicitate şi vitalitate. Şi ceilalţi membri ai trupei au excelat prin indubitabil profesionalism, coeziune, forţă de persuasiune individuală şi colectivă: Robert Ikis/baterie; Magnum Coltrane Price/ghitară-bas, vocal; Eric Soderlind/ghitară.
Conform tradiţiei, recitalul final al festivalului aparţine formaţiei care l-a iniţiat în urmă cu 10 ani. De data aceasta, Trigon a optat pentru un proiect augmentat, intitulat Moldova Calls, cooptând trei muzicieni occidentali din sfera jazzului experimental: germanul Mark Alban Lotz/flaut, piculină, flaut-bas, bansuri etc.; americanca Jodi Gilbert/vocal; olandezul Paul Pallesen/ghitară, banjo, bouzouki. Recunosc că aveam oarecari temeri că proiectul ar fi fost periclitat de caracterul său excesiv eterogen. Pe scenă însă am avut plăcerea de a urmări un octet ferm articulat, cu valenţe de ansamblu cameral, etalând o abundentă varietate tematică şi repertorială, la care au contribuit şi compoziţiile oaspeţilor. Structurile armonico-ritmice bine închegate lăsau totuşi suficient spaţiu de desfăşurare pentru inventive solo-uri (în care au excelat Anatol Ştefăneţ la violă, Dorel Burlacu la pian digital, Alexandru Arcuş la flaut, caval şi sax-sopran) şi pentru intervenţiile flautistice şi vocale purtând marca Lotz & Gilbert. Superba ţesătură percusivă generată de bateristul/xilofonistul Gari Tverdohleb a beneficiat şi de complementul ghitarei-bas, instrument recent inclus în arsenalul Trigon, odată cu un nou talent: Gheorghe Postoroncă. Acesta a contribuit şi la „eliberarea” mâinii stângi a pianistului Dorel Burlacu, care şi-a putut astfel desfăşura fantezia improvizatorică pe întreaga claviatură. Viziunea de ansamblu a fost dominată de geniul tutelar al lui Anatol Ştefăneţ: o muzică generoasă, delectabilă, de o extraordinară capacitate asociativă şi combinativă, prin care tradiţiile spaţiului latinităţii orientale sunt integrate în patrimoniul de nobleţe al culturii universale actuale.
Toate galele au avut parte de o sonorizare excelentă, semnată de super-profesionistul Victor Buruiană, precum şi de o impecabilă regie de culise, datorată lui Igor Cemortan. Muzicienilor şi realizatorilor spectacolelor le-au fost oferite frumoase tablouri, realizate de plasticianul Vasile Botnaru – o iniţiativă inimaginabilă altundeva. Ca de fiecare dată la Chişinău, amfitrionii s’au întrecut pe sine în materie de ospitalitate (fiindcă pe alţii i-au depăşit demult). Am avut parte de (re)întâlniri cu acel tip de intelectuali basarabeni ce îmbină umanitatea, căldura afectivă, humorul, dar şi un discret eroism, fără de care supravieţuirea lor aici ar fi fost imposibilă. Profit de generozitatea revistei Contrafort, spre a le adresa mulţumirile de rigoare admirabililor Vitalie Ciobanu, Valeriu Bogheanu, Victoria Cuşnir, Mihai Fusu, Ion Varta, Petru Caraman şi generoasei mele mătuşi prin alianţă, Sofia Kazanji.