În iulie 2016, scriitorul, dramaturgul, jurnalistul și realizatorul de televiziune Val Butnaru își lansa la Uniunea Scriitorilor din Chișinău al doilea roman, după Cartea nomazilor din B., apărut în 2010. A fost un eveniment insolit, cu muzică de saxofon (maestrul Vali Boghean) și un recital cu fragmente din carte, pigmentând intervențiile vorbitorilor. Acest scenariu teatralizat furniza, implicit, romanului Negru și Roșu. 1930-2056 (Editura Litera, 2016) și un fel de halo de interpretare, în acord cu tehnicile narative folosite de autor. 
Dacă am imagina romanul lui Val Butnaru ca un spectacol de teatru, cu întreaga-i recuzită disponibilă, va trebui să spunem că „reprezentația” din Negru și Roșu… se joacă într-o scenă fără culise. Atelierul de croitorie, tâmplăria, cabinele actorilor, instalația de lumini, pupitrul sunetistului și scoica sufleurului (dacă s-o mai folosi pe undeva), toate sunt la vedere, își au rostul lor, susțin concepția regizorală.
Secretele compoziției narative sunt dezvăluite într-o Notă de început, autoreferențială, care previne cititorul asupra încurcatei cronologii a subiectului, lăsându-i mână liberă să-și construiască, la fel de hazardat, propria structură a cărții: „După ce voi termina de scris ultimul capitol, le voi tipări, pe toate, pe file aparte (sau poate voi scrie pe niște foițe doar numerele capitolelor), le voi amesteca într-un bol și le voi împrăștia pe podea. Ordinea în care le voi culege de jos va fi chiar și ordinea în care se va structura acest volum. Am avut în minte – și chiar am scris – un anumit gen de carte, dar ceea ce se va întâmpla peste puțin timp, în viitor, va modifica romanul pe care l-am gândit în trecut. O altă ordine a capitolelor, o altă succesiune a evenimentelor vor da un alt sens cărții mele.” (pag. 7) 
Însă chiar și o carte de tip „puzzle” are nevoie de un liant, de o explicație care să o țină grămadă, indiferent de interpretări și simboluri. Și explicația autorului are două nivele. Primul: o „carte de memorii”, cum ni ne spune că ar fi cea pe care-o citim, sfidează coerența formală a istorisirii, imită topografia dezordonată a creierului, care sare de la una la alta ghidat de asociații spontane, impresii fulgurante, impulsuri absurde. Sfătuitorul naratorului este un personaj misterios, zis și TIPUL CARE STĂ AICI DE VREO ZECE ANI, un Mefisto cu bărbuță roșie, care își bagă coada în gândurile și intențiile protagoniștilor, incitându-i la acțiune. Și această fantoșă ubuescă e pasionată… de fizica cuantică. Mai precis, de teoria Timpului Variabil și a Liberului Arbitru care nu există (al doilea nivel al explicației). Teoria lui sună așa: fotonul sau atomul de heliu proiectat printr-o fantă spre un ecran își poate schimba pe parcurs natura, printr-o decizie autonomă, devenind particulă sau undă. Decizia de fapt este a celui care îl observă. Ca să existe, realitatea are nevoie de un observator. Observatorul situat în viitor modifică trecutul particulei. Rembrandt, de pildă, a strecurat mai multe secrete în tablourile sale pentru că știa că falsificatorii au și făcut cópii după ele. „Aflându-se în viitor, șarlatanii au falsificat esența operei de artă realizată în trecut (…) Dacă nu ar fi existat falsificatorii din viitor, Rembrandt nu ar fi făcut atâtea eforturi în trecut.” (pag. 34) Curioasă interpretare, nu-i așa?
Ambiționându-se să lege un cod narativ de o seducătoare teorie științifică, Val Butnaru înfățișează povestea unei vrajbe seculare între bărbații a două familii: Negru și Roșu. Putem vorbi despre o filiație și mai adâncă a conflictului, coborând până la biblicii Cain și Abel. Aici avem o tipică istorie basarabeană. Aversiunea care îi leagă pe cei doi, Negru și Roșu, preluată ca o ștafetă otrăvită de progeniturile lor din cel puțin trei generații, este intensă și devoratoare. Trece istoria peste noi ca buldozerul, se schimbă regimuri politice, se produc anexări teritoriale, eliberări și iar ocupații, ne este pervertită credința, ne sunt exterminați buneii și părinții, dar moldovenii își văd de ura lor ancestrală, de măcelul lor național… Val Butnaru îngroașă culorile, proiectând o perspectivă fantastică asupra subiectului (în primul său roman exploatase supranaturalul cu și mai multă cerbicie!). Viitorul care poate modifica trecutul implică tot felul de fenomene stranii și calități paranormale. Galben (principalul personaj feminin), după ce scapă dintr-un naufragiu în Marea Neagră, crește enorm în înălțime și ajunge să măsoare 2.84 metri, o detentă ce-i permite să vadă „dincolo de Deal”, adică are viziuni, captează secvențe alegorice, criptate, referitoare la destinul altor personaje. Amestecul timpurilor în roman poate fi trecut și pe seama escapadelor acestei femei într-o realitate paralelă, în care ai fi tentat să faci puțină ordine, să descâlcești ițele autorului. 
Bărbații din familia Roșu sunt omorâți de bărbații din familia Negru și fac ani grei de pușcărie pentru crimele lor. Astfel, părintele Varsanufie Roșu, prieten cu scriitorul Ion Creangă (da, este povestitorul de la Humulești!), va fi împușcat de Toader Negru din gelozie. Sebastian, fiul lui Varsanufie, preot ortodox și el, va fi asasinat de Doru Negru, fiul lui John Negru, în pragul casei sale, la Reni. Călugărul „sfânt” Ioan Roșu, fiul lui Sebastian, este pârât tot de un Negru și va fi deportat în Siberia, urmat la scurt timp și de delator, căruia îi refuzase să-i boteze fiul (pe John) cu un nume american. Viitorul fizician Virgiliu Roșu, nepotul lui Sebastian, până să descopere, emigrat în Australia, teoria Timpului Variabil cu care se va califica pe lista candidaților la Premiul Nobel, a avut o biografie halucinantă: e smuls de pe băncile universității și trimis de sovietici în Afganistan, unde ajunge să fie îngropat de viu de talibani, iar în anii ’90 abandonează Institutul de Fizică pentru a se face gropar la cimitirul Bellu din București. Va fi ucis la o vânătoare de un alt Negru, secondat de Albu. Scriitorul Ovidiu Roșu, tatăl fizicianului – figură tragică și el –, va fi trimis pentru naționalism (denunțat, la fel, de un Negru) la spitalul de nebuni, dar acolo va fi ajutat să nu-și piardă mințile de un medic cunoscut. Ovidiu Roșu scrie un roman intitulat „Dureroasa despărțire de sine”, o carte scrie și Virgiliu Roșu, o carte scrie și Negru (?), și naratorul… Aceeași carte?
E destul de greu să-ți dai seama, uneori, despre care Negru sau despre care Roșu e vorba în roman, și această ambiguitate face ca aderența cititorului la text să aibă de suferit. Înțelegem că numele personajelor, împrumutate după culori, sugerează o interșanjabilitate a figurilor, destinelor, opțiunilor de viață, dar tot era mai bine dacă aveam în această privință… „mai multă lumină”, vorba realizatorului TV Val Butnaru. Mixajul capitolelor, suprapunerea de secvențe și protagoniști din generații diferite creează un fel de simultaneitate emoțională a timpurilor și patimilor omenești. Mă întreb dacă o lectură ordonată cronologic chiar ar da alte semnificații romanului? Nu știu, n-am făcut-o, e sigur însă că i-ar anula „fundamentul teoretic”. Or, tocmai bulversarea logicii și a comodităților de receptare a fost miza autorului. 
Scriitura lui Val Butnaru este voit teatralizată, cu mult dialog, propoziții scurte, razante, făcute parcă să fie declamate de pe scenă. Cum ar fi, de exemplu, această lecție de patriotism pe care i-o „predă” Ovidiu Roșu fiului său Virgiliu, viitorul fizician. „EI (rușii, comuniștii – n.m.) bagă peste tot diminutive ca să dea senzația că noi nu avem vocația tragicului. Într-un oraș în care, la parterul unui bloc de locuit, funcționează un magazin cu denumirea „Strălucitor”, nu se poate consuma drama unei Antigone, pricepi? Un popor care reacționează la apelativul „Mugurel” nu poate da naștere unui Richard al III-lea (…). Ori ești „Mugurel”, ori îl readuci în istorie pe Ioan Vodă cel Cumplit. Ambele, nu se poate.” (pag. 191)
Secvența, după mine, cea mai memorabilă din roman este întâlnirea dintre preotul Sebastian Roșu și Ida – fiica lui Solomon Leibovitz-cămătarul, de Anul Nou, 1930, la Clubul Nobilimii din Chișinău, acolo unde concerta vestitul bas rus Șaliapin, venit de la Paris. Un dublu „coup de foudre”, o îndrăgostire fulgerătoare – o relație între un român ortodox și o evreică ce sfidează prejudecățile epocii – și apoi fuga celor doi tineri la Reni, în sudul Basarabiei. Frumoasă reconstituire a atmosferei urbane din Basarabia interbelică, una care te face să te-ntrebi de ce am fost lipsiți de acea lume, de ce nu o regăsim în film, în literatură?... Cronologia încurcată a autorului, viziunile „de peste Deal” ale lui Galben închipuie la un moment dat o dramaturgie diferită a întâlnirii dintre Sebastian Roșu și Ida Leibovitz, în care un element întâmplător face ca lucrurile să curgă într-o altă albie. Pentru că, ne explică savantul Virgiliu Roșu în ipoteticul an 2056: „E suficient să-l pierzi pe cineva din vedere și sorți umane se vor îndrepta pe căi nebănuite, altele decât cele de odinioară. Relațiile dintre oameni depind de o mică înclinare a capului. Ai întârziat să arunci o privire – ia-ți rămas bun de la ceea ce ar fi trebuit să fie.” (pag. 263). În episodul de la Clubul Nobilimii, din anul de grație 1930, ar fi fost de ajuns ca un chelner să scape platoul cu pahare, abătându-le pentru o clipă privirea spre cioburile de pe podea, pentru ca Sebastian Roșu, cel care voia să i se prezinte Idei, asistat de un prieten, să o piardă din vedere: fiica lui Solomon Leibovitz, plictisindu-se, va trece în sala de alături unde cânta Șaliapin, de care se va îndrăgosti la fel de abrupt și va fugi cu el la Paris. Și astfel s-ar fi anulat o întreagă descendență în familia Roșu… 
Fizica cuantică e o savantă consolare pentru un popor nefericit ca al nostru, de vreme ce ne ajută să ne fabricăm o realitate paralelă, să ne antrenăm, compensator, în pasiențe literare. Însă nu trebuie să cobori în timp până la Rembrandt ca să verifici teoria Timpului Variabil. În Republica Moldova clasa politică ne tot propune de 25 de ani variante alternative de trecut, în loc să se ocupe mai responsabil de prezentul nostru și să lase jocurile imaginației pe seama fizicienilor și a scriitorilor. Ei vor descoperi, cu siguranță, momentul în care Basarabia a luat-o razna și vor da filele înapoi, așa cum o face, ingenios, Val Butnaru în romanul său ca un Cub Rubik.