Dragă Iulian Ciocan, ți-a apărut de curând în Franța versiunea franceză a romanului Tărâmul lui Sașa Kozak / Le royaume de Sasha Kozak, la editura pariziană Belleville. Este, dacă nu mă-nșel, a treia traducere într-o limbă străină a acestei cărți (după cehă și slovacă), nemaivorbind de faptul că anumite capitole din volum au apărut în antologii de proză publicate pe diverse meridiane. Ești poate cel mai tradus scriitor român din Basarabia în străinătate. Apariția unor volume în alte limbi ale unor autori din stânga Prutului este încă de domeniul excepționalului, așa încât merită să consemnăm evenimentul. Ți-ai lansat cartea la Paris, în cadrul Salon du Livre, din luna martie, și la Lyon. Ai putea să reconstitui povestea, în câteva date esențiale, de la decizia editurii de a-ți traduce romanul și până la prezența ta în Franța?
– Mai întâi o să fac o precizare. În cehă mi-a apărut, în 2009, romanul „Înainte să moară Brejnev”, o carte care s-a vândut bine şi care a avut mai multe cronici în reviste literare din Praga. Iar „Tărâmul lui Saşa Kozak” a fost publicat de o editură prestigioasă din Bratislava, Kalligram, şi, recent, de editura pariziană Belleville. Cred că „Tărâmul lui Saşa Kozak” e romanul meu cel mai norocos, căci un capitol din acest volum – Auntie Frosea – a mai apărut în antologii sau reviste din SUA, Cehia, China, Belgia şi Brazilia. 
Nu ştiu dacă sunt cel mai tradus scriitor român din Basarabia. Mai există basarabeni traduşi. Liliana Corobca e tradusă în Germania şi Slovenia. Am impresia că Vasile Ernu are foarte multe volume publicate de edituri străine. Nu am încercat să aflu câte cărţi traduse are fiecare autor basarabean. Două lucruri ar fi de spus în acest context. Primul e acela că nu ar trebui să-i băgam pe toţi într-o oală. Să publici un roman la o editură străină nu e totuna cu apariţia unei cărţi de poezie sau de publicistică pe alte meridiane. Părerea mea este că un roman publicat într-o ţară străină contează mai mult decât cinci volume de poezie apărute tot acolo. Poate greşesc, dar asta cred. Mi se par ponderea şi impactul prozei mai mari. În plus, să traduci un roman e mai dificil decât un volum de poezie. Al doilea lucru pe care l-aş sublinia este că nu îmi propun cu tot dinadinsul să fiu campionul traducerilor, deşi o traducere e importantă pentru mine. Sunt în competiţie cu propriile mele limite, nu cu autorul basarabean X sau Y. Dacă autorii respectivi vor să mă depăşească, le doresc succes şi o să mă bucur pentru performanțele lor.
În altă ordine de idei, ai dreptate, Vitalie. Apariţia romanelor unor autori basarabeni într-o limbă străină e încă un fapt extraordinar. Dar vina nu e doar a străinilor, de multe ori neştiutori, reticenţi şi suspicioşi, ci şi a autorilor basarabeni, care nu întotdeauna se ridică la nivelul dorit de un editor de peste hotare.
Meritul cel mai mare în apariţia romanului meu în limba franceză aparţine excelentei traducătoare Florica Ciodaru-Courriol, pe care am cunoscut-o prin intermediul colegei Lucreţia Bârlădeanu. Contractul cu Editura Belleville l-am semnat încă acum doi ani, iar editura condusă de Dorothy Aubert şi Marie Trebaol mi-a publicat volumul numai după ce şi-a pus la punct colaborarea cu cele mai mari reţele de distribuţie din Franţa – FNAC şi Decitre. Belleville e o editură nouă, dinamică şi ambiţioasă, care mizează pe autorii din afara Franţei. A publicat prozatori din Turcia şi Brazilia şi vor urma alţi câţiva autori din Egipt şi Emiratele Arabe Unite.
Prezenţa mea în Franţa se datorează într-o mare măsură ICR-ului, o instituţie generoasă, care îi ajută pe mulţi scriitori români. Le mulţumesc celor de la Institutul Cultural Român încă o dată şi cu această ocazie. 
 
– Ai spus într-un interviu recent: „Am vrut să scriu o carte care să-i spună unui străin ceva important despre anii ’90 din Moldova.” Așadar, o carte despre „parfumul” tranziției basarabene. Ce impresii ți-a lăsat dialogul cu publicul din Franța? Ai sentimentul că înțelege, „gustă” lumea noastră post-sovietică? Știu că ți-au apărut deja câteva cronici franceze.
– Un critic caustic (când nu scrie despre amici) şi pretins justiţiar spunea că sunt „un secretar general al tranziţiei”. Păi, nu mă supără deloc sintagma asta. Dimpotrivă, mă bucură. Eu chiar îmi propusesem să fac un roman al tranziţiei interminabile. „Tărâmul lui Saşa Kozak” e un volum din care un străin poate afla multe despre Moldova post-sovietică. Trebuie să mai fac însă o precizare importantă. Romanul meu nu e doar unul social. Mă interesează cu precădere eul profund al omului, decepţiile, frustrările şi reflexele individului rămas fără certitudini şi repere. Dar toate acestea sunt proiectate pe un background social-politic. În romanele mele fundalul social-politic e foarte important. Vreau să surprind, pe de o parte, felul în care acest fundal influenţează gândirea şi comportamentul oamenilor, iar pe de altă parte, acţiunile şi reflexele personajelor nu sunt întâmplătoare, ci contribuie în mod hotărâtor la configurarea mediului social. Chiar şi un love story dincolo de care nu se întrezăreşte bine societatea mi se pare anost şi inutil. În capitolul cu tuşa Frosea, de care am amintit mai sus, am suprapus cel puţin patru opoziţii: ficţiune vs. realitate, capitalism vs. comunism, libertate vs. sclavie, autohton vs. exotic.
Dialogul cu publicul francez mi-a plăcut. Am remarcat interesul pentru o literatură „exotică” şi în mare parte necunoscută, scrisă în limba română într-o fostă periferie a Imperiului Sovietic. Am încercat să le explic interlocutorilor mei francezi, la Paris şi la Lyon, că lumea sovietică şi cea post-sovietică nu pot fi înţelese bine numai prin intermediul literaturii ruse, foarte în vogă în Franţa. M-am bucurat că lansarea cărţii mele de la Salon du Livre a fost excelent moderată de Florence Noiville, o cunoscută romancieră şi critic literar la Le Monde. Florence Noiville îmi citise romanul şi mi-a spus că i-a plăcut tocmai relaţia strânsă dintre personajele mele şi backgroundul social-politic.
 
– Pe coperta cărții, la mențiunea privind traducerea, se precizează: „Traduit du roumain (Moldavie) par Florica Ciodaru- Courriol”. A ținut editura să facă această distincție, că este vorba de româna din Republica Moldova, e o strategie de marketing? Îți pun această întrebare, care poate a răsărit și în mintea altor cititori, pentru că noi n-am scăpat încă de beleaua asta cu cei care încearcă să „acrediteze” un idiom fictiv în Basarabia, iar unii occidentali, necunoscându-ne istoria, iau în serios această preocupare „multiculturalistă” și ne fac, fără să vrea, un deserviciu.
– A fost distincţia făcută de editură. Trebuia să se vadă că e vorba de româna din Republica Moldova. De altfel, la fel au procedat editorii şi cu autoarea din Brazilia a cărei carte apăruse înaintea volumului meu. Trebuia să se vadă că e portugheza din Brazilia. Nu găsesc nicio problemă aici. Noi, cei din Republica Moldova, suntem tentaţi deseori să exagerăm şi să găsim „acreditarea idiomului fictiv” acolo unde nu există aşa ceva. La urma urmei, e doar o carte de ficţiune, e doar o copertă ce îi spune cititorului că autorul e un român din RM.
 
– În continuarea întrebării anterioare, cum este văzută problema noastră identitară, raportul dintre literatura română din România și literatura română din Moldova, trezește interesul, provoacă nedumeriri? La lansarea de la Lyon au participat și cei doi consuli, ai Republicii Moldova și României, din acest oraș, prezența lor spune ceva. S-a discutat și politică la lansările pe care le-ai avut? Știu din experiență proprie că discuțiile deviază inevitabil spre politic, mai ales că proza ta oferă destule piste pentru asta.
– Am avut impresia că francezii sunt interesaţi  de problema noastră identitară, chiar şi pentru simplul fapt că istoria Franţei conţine o sumedenie de probleme mai mult sau mai puţin asemănătoare. O studentă de la INALCO (Institutul Național de Limbi și Civilizații Orientale din Paris) m-a întrebat în ce măsură poate fi comparată situaţia basarabenilor cu cea a francofonilor din Canada, şi această întrebare a provocat o discuţie vie, interesantă. Într-adevăr, la lansarea de la Lyon au venit consulul general al României şi consulul Republicii Moldova, şi aceasta mă bucură foarte mult. Discuţia a deviat şi spre politică, dar toate răspunsurile şi observaţiile mele au fost ale unui scriitor. Nu sunt politician şi nu ofer soluţii în romanele mele. Vreau însă ca textele mele să le provoace reflecţii cititorilor. Cred că detaliul cel mai relevant al lumilor mele narative e dezagregarea socială şi absenţa unui viitor, un detaliu care, sper, îl provoacă pe cititor să-şi pună nişte întrebări.
 
– Cum ai defini experiența trăită în Franța, ca impact emoțional, ca sursă de inspirație scriitoricească, dar și în sensul cunoașterii unei atmosfere culturale și a mecanismului de promovare a literaturii? Crezi că avem șanse să importăm în Moldova ceva din cutumele și realitățile mediului cultural occidental?
– Nu mai fusesem în Franţa. E prima mea întâlnire cu Parisul, despre care aflasem anterior atâtea lucruri din cărţi. Fireşte, impactul emoţional e copleşitor. Te plimbi printr-un oraş în care au trăit sau trăiesc mii de scriitori faimoşi, literaţi care au lăsat urme adânci în istoria literaturii. E o atmosferă culturală extraordinară, iar librăriile imense, pline cu cărţi de beletristică, te fascinează şi te descumpănesc deopotrivă. O librărie similară în Chişinău ar fi de domeniul ficţiunii. Aici, în Franţa, ca şi anterior în SUA, la festivalul Pen World Voices, am înţeles cât de important e mecanismul de promovare a literaturii. Acest mecanism conţine o mulţime de amănunte şi niciunul nu poate fi neglijat. Cronica pozitivă într-o revistă prestigioasă sau pe un blog cunoscut îţi oferă şanse reale. Criticul francez are încă puterea să trezească interesul pentru o carte. La noi cine îi mai ascultă pe critici? Un element-cheie sunt reţelele de distribuţie şi librăriile. Orice editură care se respectă, care vrea să se impună, nu poate neglija reţele de felul FNAC-ului sau Decitre-ului. Dar sunt şi alte reţele, mai mici, dar cu impact mare în anumite localităţi. Iar lansarea trebuie să producă vânzarea de carte. Fiecare exemplar vândut contează, fiecare exemplar vândut poate lărgi interesul pentru carte. De altfel, toate cărţile de la Belleville au şi câte un site, din care cititorii pot afla mai multe nu numai despre volum, ci şi despre patria scriitorului.
Nu ştiu dacă putem importa ceva din mediul cultural occidental. Când spun asta, mă refer la promovarea cărţilor de ficţiune. Piaţa noastră de carte, dacă nu eşti Ion Druţă sau un blogger cunoscut, nu-ţi oferă mari perspective. Ca prozator, nu aş putea să vând în Moldova nici o sută de exemplare de roman. De aceea, nici nu vreau să public proză în RM. Punctul de plecare e pentru mine România. Aici, în Moldova, problema cea mare e gustul cititorilor, care de multe ori mă face să bolovănesc ochii. Fără un cititor iubitor de literatură de calitate nu poţi să faci nimic, absolut nimic. 
 
– Ai debutat cu critică literară, erai destul de incisiv, iconoclast aș spune (a se vedea opiniile tale tranșante despre Druță, Saka și alții), dar ai renunțat să faci cronică de carte în favoarea prozei. Cum ți se pare critica la cărțile tale, te ajută, te deranjează?
– Am citit toate cronicile la romanele mele. Şi ele nu au fost puţine. Deci sunt curios să văd ce scriu alţii despre cărţile mele. Când simt că criticul e sincer, nu mă deranjează nicio obiecţie, niciuna. Când însă parti-pris-ul mi se pare evident, uit pur şi simplu de cronica tendenţioasă. Iar critica domnului caustic şi pretins justiţiar, despre care am mai pomenit, nu mă interesează deloc. Poate să scrie ce vrea, să mă facă cu ou şi cu oţet. Mă doare-n cot. Eu am nişte proiecte de realizat şi nu acest critic ranchiunos va decide în final cât de reuşite sunt ele. De fapt, nu am de ce să mă plâng. Am avut suficiente cronici pozitive la toate romanele mele. Dar şi mai important e ca aceste cronici laudative să nu te arunce în braţele automulţumirii. La urma urmei, nu scrii doar ca să te laude un critic. 
 
– Ce urmează în scrisul tău după această trilogie a tranziției basarabene (Înainte să moară Brejnev, Tărâmul lui Saşa Kozak, Iar dimineața vor veni rușii)?
– Nu e chiar o trilogie autentică, dacă ne gândim că primul roman descrie epoca brejnevistă. Dar poate fi şi o trilogie, dacă acceptăm ideea că tranziţia moldovenească e o prelungire firească a epocii Brejnev. Sper să urmeze un nou roman. Pot să vă spun titlul – Crăpătura. Scriu încet, greu, cu pauze măricele, dar visez să-l termin până la sfârşitul acestui an. Numai după ce voi publica acest roman, voi îndrăzni să cred că sunt un prozator adevărat. Dacă în precedentele romane fantasticul era în doze homeopatice şi provenea din apropierea cu lupa de realitate, din explorarea cotidianului, în „Crăpătura” elementul fantastic va fi cel care va distruge brutal, de la bun început, ordinea firească a lucrurilor.
 
– Îți mulțumesc, Iulian Ciocan, și îți doresc inspirație!
 
Interviu de Vitalie CIOBANU
Pagini îngrijite de Aleutina SARAGIA
Aprilie 2017