Categorii

Parteneri

Istoriile apocrife ale epocii „desperado” (Val Butnaru, Manuscrisul lui Zograf )

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Istoriile apocrife ale epocii „desperado” (Val Butnaru, Manuscrisul lui Zograf )

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Al doilea roman din dilogia lui Val Butnaru Manuscrisul lui Zograf este intitulat cu o adresă ludic-tristă: desperado.com, citând un titlu de baladă a formaţiei „The Eagles”, un stil din gama underground, iar prin extensie, o „epocă” a prăbuşirii reperelor şi a idealurilor.
Construcţia are mai multe nişe, dar carcasa asta e: în epoca „desperado”, când, la Chişinău, se declanşează „mişcarea naţională” pentru limbă, alfabet, independenţă, dreptate, câţiva copii, vecini de bloc, cresc în aceste condiţii „revoluţionare”, cu marşuri, în fiecare duminică, în „Piaţa Mare”. Cezar Bunescu e român, prietenul, de origine incertă, poartă un nume de armean: Hector Mkrtcean (tradiţional, armenii dau copiilor prenume literare, istorice sau mitologice), iar Polina Veksler e fiica unui evreu care visează să emigreze. Reflectând o epocă de criză şi schimbări, trama se subţiază până la acest principiu: tragedia va începe atunci când oraşul va fi abandonat (şi) de „ai noştri”. Vinovat de exodul masiv se va face Modest, spiritul malefic (mefistofelic!) al acestui univers.
Hector e îndrăgostit de Polina, dar imediat după invazia sentimentului familia Vexler emigrează în Israel şi dragostea se frânge. Hector, amorezul fără rest, înnebuneşte şi-i internat la spitalul de boli mintale. Polina se va căsători, la insistenţa tatălui său, cu un hasid. Mergând în ospeţie la o mătuşă din Riga, ea va face cunoştinţă cu membrii unei formaţii muzicale din Moldova: „Desperado”, le propune să dea împreună un concert la Chişinău, rugând să fie găsit şi adus la repetiţii Hector. După ce îi povesteşte acestuia istoria căsniciei sale, îndrăgostiţii îşi dau întâlnire la hotel. La ora convenită, Hector descoperă în camera iubitei o scenă oribilă: Polina şi cei doi membri ai formaţiei „Desperado”, goi şi înjunghiaţi, într-o băltoacă de sânge. Poliţia îl reţine pe Hector, care va face ani grei de puşcărie. Lipsa lui din spaţiul narativ va egala, în timp, finalul istoriei din desperado.com cu cele din primul roman al dilogiei. Eroul, eliberat la intervenţia lui Modest, va afla de la acesta că adevăratul asasin al tinerilor la hotel fusese nu gelosul soţ al Polinei, ci Modest însuşi.
Actul bestial, însoţit de condamnarea lui Hector, e psihanalizabil: Hector e fratele geamăn al lui Modest, ei fiind despărţiţi în copilărie şi educaţi în medii diferite. Primul a crescut într-un apartament, a avut familie, a cunoscut dragostea unei fete frumoase; al doilea a copilărit în stufărişul de la periferia oraşului, a fost umilit sexual, a avut o dragoste neîmpărtăşită, umilitoare. Complexul va naşte un monstru care va nenoroci lumea. În final (ca şi în primul roman), Modest îşi înscenează moartea (un joc pliat cu abilitate demonică pe visele oponenţilor – şi ale propriilor slugi! – de a-l asasina), ca să dispară din viaţa urbei, sub piatra funerară răposând fratele geamăn. Hector îşi acceptă senin destinul, mai şi iniţiind un site desperado.com, unde lumea dezbate tema sinuciderii. Ideea pornită de la Suferinţele tânărului Werther aici se focalizează pe Mitul lui Sisif al lui Camus şi pe toată povestea absurdului (dar cu „raţionalizarea” gestului disperat – m-am gândit la sinuciderea absurdă, dar convertită la „revoluţie”, a lui Kirilov din Demonii lui Dostoievski). Dar, exact ca şi în cazul manuscrisului pierdut, nimic nu e sigur.
Istoria ne este povestită de alte personaje decât „naratorii” din prima parte a dilogiei. Dar chiar dacă ei se succed, schimbând permanent perspectivele, nu e o poveste despre cum se povesteşte, autorul epuizându-şi caseta de jocuri de-a literatura în prima parte a dilogiei (dar fără să suprime şi densitatea referinţelor culturale/literare). Episoadele curg firesc, fie şi filmate de cameramani diferiţi, tot ei protagonişti ai evenimentelor. Autorul ar putea să se joace de-a stilul fiecăruia, dar nu o face: toţi folosesc acelaşi cod, fiind avataruri ale lui V.B. Evenimentele precedă faptele din primul roman, astfel încât autorul îşi permite să nu fie excesiv de explicativ, iar asta acordă mai mult dinamism scrierii.
Dar avem şi aici un „roman al romanelor”, sportul preferat al lui V.B., implicând dialoguri cu biblioteca. Iar în final, pe o secvenţă destul de lungă, autorul multiplică optica prin alternarea şi mai frecventă a naratorilor: brusc, toate personajele (până şi interlopul Modest!) au prins a scrie scrisori. Astfel, pe o pătrime de text, avem un „roman epistolar”. Adevărat, stilul lor este identic, cu o excepţie: Modest are un tic verbal, savurat, uneori în exces, de autor, care se reţine: „Ce chestie! Să mori de râs”, singurul care îl deosebeşte de ceilalţi. Iar intervenţiile lui Margo (fie şi consemnate de alţii) sunt, şi aici, în „maniera” ei: marcate cu italice, fără semne de punctuaţie, cu excepţia virgulelor. În rest, istorisiri „clasice”, pe calapodul naratorului omniscient, cu dialoguri frecvente (sic!) şi alte tehnici ne-epistolare. În final, un tip obscur, cu prezenţă insignifiantă, băiat de cartier cu numele/porecla Sierra Leone, îi scrie unuia dintre protagonişti (dincolo de „cititul pe roluri”, romanul cuprinde, de facto, istoria lui Hector povestită de Cezar, un alter ego al autorului) că are (şi el!) în posesie „manuscrisul”. O proliferare ce discreditează capodopera râvnită, dar necunoscută de nimeni.
Finalul uneşte, printr-un detaliu de artificiu, cele două romane. Deşi e vorba de morminte diferite, piatra tombală e şlefuită în acelaşi atelier narativ: „Pe locul mormântului modest de odinioară – o moviliţă cu o cruce de lemn la căpătâi – a apărut, absolut miraculos, şi se înălţa mândră o mică necropolă dominată de o piatră de marmură neagră. Pe suprafaţa bine şlefuită, lucitoare, nu există niciun semn care să dezvăluie identitatea celui răposat. Nici poză, nici nume, nici anul naşterii sau al morţii. Din spaţiul rece şi întunecat, ca un mesaj de disperare fatală transmis de secole, din generaţie în generaţie, răzbea spre lumină un singur cuvânt: MOISEI”.
Teza care străbate ca un fir roşu întregul roman este exodul ca salvare. Emigrarea în masă a băştinaşilor disperaţi culminează cu plecarea naratorului însuşi, care află despre mormântul lui Moisei (ciudatul profet care conducea mulţimea în „Piaţa Mare”, ca să obţină libertatea) din scrisoarea primită, la Paris, de la „Sierra Leone”. Iar istoria mare, a „mişcării de emancipare” se condensează, integral, în două alineate ale primului capitol (un fel de „prolog”, relatat de un narator omniscient). Înşelaţi în aşteptări, după marşuri săptămânale în căutarea dreptăţii, rândurile dornicilor de libertate se subţiază, „mişcarea” fiind o cacealma.
Aceste două alineate, ca două epopei (!), sunt sinteza didactică a demersului narativ ce va urma, lămurind esenţa rătăcirilor unei ginţi în căutarea disperată a dreptăţii: „În lipsa unui Moise, ei nu conştientizau nici rostul exodului lor săptămânal, [...], nici sensul cuvintelor pe care le scandau cu un entuziasm oarecum pueril, la limita unui banal fanatism. La început, se adunau în Piaţa Mare dintr-un instinct al vânătorului adulmecându-şi vânatul, apoi – dintr-o obişnuinţă lâncedă, ca, în cele din urmă, s-o termine cu un reflex propriu manechinelor cu picioarele lungi obligate să apară la sfârşit de săptămână în ovaţiile publicului dependent de senzaţii.”
În această „scurtă istorie a neamului” în două alineate, al doilea pasaj e o Odiseea, pe lângă Iliada războinică din primul. Sau, pe un alt model, Exodul pe lângă Geneza: „Ca şi evreii ajunşi la poalele muntelui Sinai, femeile şi bărbaţii din oraşul nostru, adunaţi în Piaţa Mare din centru, strigau din răsputeri că vor să scape de robie şi să trăiască în libertate, dar, de la un an la altul, această înflăcărare se stingea ca un ecou rătăcit prin munţi, se subţia, se destrăma ca o perdea de fum, devenea tot mai iluzorie, îndepărtându-se tot mai mult şi dispărând ireversibil dincolo de linia orizontului înşelător, aşa cum dispar duminicile ploioase înghesuite în şirul amintirilor vagi. Astfel, ajunşi la limita disperării, cuprinşi de o panică neînţeleasă, au început să părăsească oraşul de părea că se retrag nişte trupe ale inamicilor...”
Finalul capitolului e grav, epic şi tragic: „Hodorogind caraghios pe caldarâm geamantanele dolofane burduşite cu boarfe inutile, afişând mutre grave pe care nu plutea niciun nor de regret, ei îşi părăseau viii şi morţii alături de care au trăit o viaţă întreagă. Epuizaţi de ultimele suspine, urcau în trenurile prăfuite, dar izbăvitoare, fără să arunce o privire în urmă. Nicio lacrimă, niciun scâncet, nicio părere de rău. Numai ochi sticloşi, numai guri încleştate, numai inimi împietrite.”
Istoriile „reale” sunt contrapunctate de paralele culturale, de mitologii asociative, de la Exodul biblic la secvenţe din „Geneza” (povestea lui Cain şi Abel, placată pe destinul celor doi fraţi gemeni), de la Goethe la Orwell etc. Poate fi şi o autoironie aici, cu elemente auto-parodice. D.e., atunci când sunt găsite cadavrele tinerilor omorâţi în hotel, naratorii fac cele mai ciudate presupuneri, decupate din romanele lui Dan Brown: poziţiile în care au fost fixaţi teatral cadavrele amintesc ba de El Greco, ba de Michelangelo, ca să se afle (dacă şi acesta era un „adevăr”) că au fost aduse şi aruncate haotic, fără nicio semnificaţie, în camera eroinei.
Ce mi se pare ciudat în povestea cu manuscrisul misterios (un contrapunct decorativ, fără o intrigă adevărată în jurul lui) e că el (cel „adevărat” sau versiunile false, fără deosebire) circulă din mână în mână fără ca cineva să-l valorifice. Tăinuit în epoca sovietică, nu e prea limpede de ce aşa şi nu a venit timpul potrivit editării lui nici în toate aceste trei decenii postcomuniste, cât cuprinde dilogia. Iar în final constatăm că, pe lângă versiunile intenţionat false, menite să inducă în eroare vânătorii de manuscrise, apar şi [multe] altele, „alternative”. Textul sacru, care sublimează istoria autentică, plină de sensuri, se pulverizează în evanghelii apocrife, fiecare cu adevărul său despre această istorie tulbure.
Şi, ca să întorc reproşul spre lume, nu spre autor: deşi manuscrisul, inclusiv cel adevărat (reproşul e valabil şi pentru cele false, de vreme ce fiecare păstrător era convins că mapa ascundea „comoara”), a fost ţinut în mai multe mâini, singurul care l-a citit a fost un scriitor profesionist: Varlaam. Ceilalţi eroi l-au ascuns, l-au transmis (sau nu) cui trebuie, dar au fost indiferenţi faţă de conţinut. Nu au avut nici cea mai mică curiozitate să vadă: ce e acolo? Pe acest caz, adevărul literar şi artistic al lui V.B. coincide perfect cu adevărul din realitatea imediată: tuturor le e în cot de literatură. De unde aventuri ale cărţilor şi ale manuscriselor?
Prinsă în acolada dintre „legenda” din primele alineate şi moartea lui Moisei (unul dintre falşii proroci ai acestui neam nefericit, chiar dacă mai sincer şi mai pătimit), istoria devine parabolă. Poveste cu tâlc. Istoria particulară a unor personaje sunt doar parte a tabloului epocii, pe care a vrut să-l construiască autorul, contrar tradiţiei marilor romane, care povestesc istorii particulare, nestructurate, din care se deduce, implicit şi discret, epoca.
Aproape de final, personajele descoperă într-o librărie din Paris romanul lui Margot, eroina din prima parte a dilogiei şi [doar] figurantă în partea a doua. Strict literar, e poate cel mai integru personaj, fie şi numai pentru că „vorbea exact la fel cum şi scria – monoton, uniform, fără accent logic în frază, fără semne de punctuaţie, fără suişuri şi coborâşuri, de parcă ar merge călare pe o cămilă în deşertul Gobi”. Aş fi fost curios să-i văd cartea (intitulată, bineînţeles, la femme du faust), probabil foarte unitară stilistic (iată performanţa absolută a lui V.B.: nu doar a creat, în lumea sa imaginară, un personaj memorabil, ci şi un obiect care m-a intrigat, deşi existenţa lui e pur-virtuală). Încă una dintre scrierile apocrife ce încearcă să povestească această încâlcită epocă de tranziţie de la totalitarism la societatea deschisă. Romanele lui Val Butnaru sunt şi ele din lista, deja destul de consistentă, a temei, în literatura română din Basarabia.
_______
Val Butnaru, Manuscrisul lui Zograf (dilogie), partea a II-a, desperado.com, Prut internaţional, 2020, 220 p.