Categorii

Parteneri

„Istorie participativă” sau ego-istorie? (Christophe Prochasson, Voyage d’un historien à l’intérieur de l’État)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Istorie participativă” sau ego-istorie? (Christophe Prochasson, Voyage d’un historien à l’intérieur de l’État)

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

Am remarcat de mai multe ori, în rubrica de față (ultima dată – chiar în numărul trecut) cît de în vogă a ajuns, în deceniile din urmă, ego-istoria. Mă ocup și astăzi de acest tip de scriere, dar nu pentru că volumul pe care l-am ales este la fel de interesant ca cele dinainte, ci dintr-un alt motiv: fiindcă ilustrează unde poate duce, în această privință, abuzul de subiectivitate, convingerea că orice experiență trebuie povestită.
Christophe Prochasson, a cărui carte am ales-o pentru a exemplifica ceea ce îmi pare a fi, uneori, deriva acestui gen, este un istoric cunoscut. Absolvent al prestigioasei École Normale Supérieure de la Saint-Cloud, profesor și cercetător în nu mai puțin ilustra École des Hautes Études en Sciences Sociales (al cărei președinte a fost ales în 2017), Prochasson este autorul unui vast corpus de cărți și studii referitoare la istoria politică și intelectuală a Franței în secolele XIX-XX, preocupările sale îndreptîndu-se cu precădere spre mișcarea socialistă, examinată, de-a lungul anilor, din toate unghiurile „canonice” (fondatori, personalități, doctrină, audiență socială, relațiile cu intelectualii etc.). Intelectual de stînga, istoricul a fost și un militant al partidului despre trecutul căruia a scris, activînd în cadrul lui preț de un deceniu și ceva (pînă prin 1993-1994). După ce socialiștii au revenit la putere, în 2012, Christophe Prochasson a fost numit, mai întîi, rector al Academiei din Caen (un fel de „suprainspector” peste instituțiile școlare din Normandia), fiind apoi invitat (în 2015) să devină consilierul președintelui François Hollande pentru educație, învățămînt superior și cercetare. A rămas în acest post pînă la sfîrșitul guvernării socialiste (2017). Aceasta este experiența pe care și-o povestește istoricul în cartea de față.
Autorul își justifică dubla alegere – de a intra în politică și a-și relata incursiunea „în interiorul Statului” – prin curiozitatea de a experimenta – cum se spune – pe pielea lui lucrurile despre care, pînă atunci, doar scrisese. „Raționalizînd în exces conduitele și discursurile – afirmă el – ținîndu-se aproape de limbajul și comportamentele indigene, o anumită știință politică trece pe lîngă dinamicele complexe care animă viața politică” (p. 62). Ce ar fi – se întreabă autorul – dacă istoricul și politologul ar încerca să facă ei înșiși­ ceea ce văd din afară, păstrînd, totodată, distanța critică față de propriile acțiuni? „A fi în coloana care defilează și a ieși din timp în timp din ea, pentru a o vedea de la marginea trotuarului – aceasta este – scrie Christophe Prochasson – imaginea care corespunde cel mai bine atitudinii pe care am adoptat-o mai întîi ca rector, apoi în calitate de consilier al Președintelui Republicii” (p. 17). Conceptul pe care autorul îl inventează pentru a da o coloratură teoretică acestei opțiuni este cel de „istorie participativă” (histoire-participante). Nu este vorba – se apără el – de o nouă ego-istorie, ci de una diferită, a cărei materie primă este experiența celui care o practică; un demers care, implicîndu-l pe istoric „în configurațiile sociale analoge celor pe care le observă în trecut” îi poate arăta „care sînt limitele unei acțiuni [politice], dezvăluindu-i, totodată, ceea ce nu se vede” de la distanța pe care o adoptă orice cercetare (p. 12-13).
Intenția istoricului este nu numai perfect rezonabilă, ci și absolut lăudabilă. Totuși, cititorul avizat (de aceeași formație profesională ca a autorului sau asemănătoare) nu poate să nu se întrebe de ce mai era necesară o asemenea întreprindere pentru a constata ceea ce este de domeniul evidenței și, pînă la urmă, atît de banal: diferența dintre cum se vede (retrospectiv sau în durata imediată) viața politică și realitatea ei cotidiană? Christophe Prochasson este din capul locului conștient de discordanța de principiu dintre ceea ce el numește – foarte bine – „condiția istoricului” (sau lumea savantă) și viața publică. Dacă temporalitatea celei dintîi este, mai întotdeauna, lungă, subsumată unor scopuri care au nevoie, uneori, de luni și ani pentru a se materializa, durata celei de a doua este, invariabil, scurtă, trecutul – atît cît îl poate interesa pe un om politic sau pe un înalt funcționar – fiind perceput dintr-un unghi strict utilitarist, ca model/justificare pentru o acțiune și o modalitate de legitimare a unui rol sau postùri.
A doua diferență – și mai incomodă – de asemenea notată de autor este una de cadență. „Cînd mi-am început funcția de rector – scrie el – îmi amintesc că am avut sentimentul de a fi prins într-un vîrtej uriaș de sarcini. Niciodată nu am avut sentimentul unui lucru atît de intens... Am intrat într-o cu totul altă lume.” (p. 58). Constatarea au făcut-o mulți care au ocupat o funcție administrativă, ceea ce nu-i scade însă din semnificație, mai ales dacă este corelată cu alte două neajunsuri: deosebirea dintre codurile de conduită și logica diferită a acțiunii, care guvernează lumea savantă și viața publică, pe de o parte, și, pe de altă parte, diferența de comunicare (cuvînt omniprezent în jargonul politic și programele universitare, a căror ambiție este să-i învețe pe toți nu cum să vorbească, ci cum să comunice...). „De ce anume are nevoie un om politic – se întreabă retoric Christophe Prochasson – care este, întîi de toate, un producător de discurs și, prin urmare, un creator de sens?” Tot el răspunde: „De mesaje simple, clare, lizibile, cît mai puțin ambivalente. Științele sociale, în general, istoria, în special, întîmpină mari greutăți în a i le oferi. A ceda în favoarea simplificării înseamnă a renunța la spiritul științific.” (p. 54) Așa se face că, devenit consilier, un profesor și un cercetător este constrîns să se adapteze necontenit necesităților și specificului comprehensiv al celor pe care îi servește. Sarcină deloc ușoară, cum constată nu o dată autorul, care, în asemenea ocazii, fie că a trebuit să renunțe la anumite explicitări, necesare înțelegerii corecte a unor situații, fie s-a pierdut în elaborări discursive greu de urmărit și încă și mai greu de înțeles de „patronii” săi.
Partea cea mai interesantă a cărții rămîne tocmai acest capitol (primul: La condition de l’historien), în care Christophe Prochasson meditează la situațiile incomode în care se vede adesea pus un om de știință intrat în viața politică. Flatat, fără doar și poate, de propunerea de a servi guvernul și de a-l consilia pe Președinte, istoricul recunoaște pieziș că nu a fost pregătit pentru o asemenea misiune (cine ar fi fost?) și nu a știut întotdeauna cum să și-o asume, deși, scrie el, „nu am încetat nicio clipă să confrunt experiențele personale în care eram aruncat și în fața cărora trebuia să reacționez nu atît cu știința mea de istoric, cît cu privirea specifică profesiunii mele” (p. 93). Nu aflăm din carte cît i-a folosit autorului această obișnuință în activitatea lui de rector și consilier. Puținătatea lucrurilor pe care le povestește (în capitolele II și III ale volumului: Les deux corps du recteur, respectiv, Le pouvoir des leçons) despre ceea ce a făcut concret, atît ca rector, cît și în calitate de consilier prezidențial, sugerează mai degrabă o mare dezamăgire și sentimentul unui eșec. De altfel, Christophe Prochasson o și spune, clar, la un moment dat: „Nu e sigur că ceea ce am știut în calitatea mea de istoric al vieții politice și al stîngii mi-a oferit cele mai bune chei de înțelegere [a ceea ce am trăit în viața politică], în afară poate de un spirit critic, care m-a împins mereu să mă întreb care era logica unei acțiuni sau a alteia.” (p. 65). Iar concluzia este la fel de amară: „Modelul foarte intelectualist despre viața politică” și cel raționalist despre cum funcționează oamenii politici „au ieșit înfrînte din experiența care mi-a fost dat să o traversez.”
Este adevărat, nici împrejurările nu l-au ajutat foarte mult pe istoricul devenit consilier: atentatul din redacția săptămînalului Charlie Hebdo (7 ianuarie 2015) și cel din noiembrie, în același an, trebuie că au făcut, prin efectele lor (și mai) irelevantă prezența lui Christophe Prochasson în staff-ul prezidențial. În plus, impopularitatea în creștere a Președintelui Hollande și eșecul guvernării socialiste (care îi smulg autorului cîteva considerații oportune despre necesitatea reformării clasei politice) au contribuit, fără îndoială, și ele, la sentimentul de eșec asociat acestei experiențe. Nu era însă nevoie ca istoricul să-și dea osteneala să o povestească. Util, cum am spus, pentru că a subliniat, încă o dată, după mulți alții, diferența de diapazon dintre reflecția istorică și acțiunea politică, volumul arată cum poate devia de la rostul ei o ego-istorie atunci cînd, ieșind din cadrul intelectual care îi este specific (meditația critică asupra propriei biografii intelectuale), îmbracă haina unei așa-zise istorii („participative”) care nu merită, de fapt, acest nume.
Valoarea cărții lui Christophe Prochasson trebuie căutată nu în acreditarea acestui mod de a scrie istoria (în care eu nu cred) la timpul prezent, ci în altă parte. Ea ne arată eroarea de judecată pe care o fac intelectualii (istorici sau nu) atunci cînd se autoiluzionează că pot activa în politică cu mijloacele și demersurile proprii meseriei lor. Cred că acesta este adevăratul merit al volumului și, totodată, lecția indirectă pe care ne-o oferă.
_______
Christophe Prochasson, Voyage d’un historien à l’intérieur de l’État, Paris, Fayard, 2019