Parteneri

Istorie şi antropologie. Părul şi simbolistica sa

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Istorie şi antropologie. Părul şi simbolistica sa

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon

Antropologii ne-au prevenit de multă vreme asupra simbolismului corpului şi, mai ales, al feţei. Culoarea pielii, forma nasului, pistruii ş.a.m.d. au avut (şi au), în toate culturile, puternice conotaţii identitare, fiind „markeri” ai includerii sau excluderii etnice şi/sau sociale. Imaginea evreului este, din acest unghi, paradigmatică: ilustrînd modul cum aparenţa a fondat diferenţa, ea confirmă un postulat pe care studiile imagologice, atît de în vogă în ultimele zeci de ani, l-au documentat în repetate rînduri.
Nu mai puţin semnificativ, din acelaşi unghi, este părul, a cărui semiologie face obiectul analizei metodice întreprinse de Christian Bromberger în cartea de faţă. Componentă genetică şi, în acelaşi timp, „construct” social, „părul – scrie autorul – constituie principala trăsătură vizibilă a identificării” (p. 47), împărţind, cum am spus, această proprietate cu toată configuraţia „aparenţei”. De unde provine, însă, capacitatea sa de semnificare? Dintr-o extraordinară plasticitate – răspunde tot Christian Bromberger. Părul poate fi, „fără mari riscuri, deformat, scurtat, alungit..., pentru a denota o schimbare de statut..., o revendicare ... sau un eveniment”
(p. 225). La limită, întreaga istorie ar putea fi
(re)scrisă dintr-o perspectivă trichologică (de la „trichos”= „păr”, în greaca veche). Și, în primul rînd, aceea a regimurilor opresive. Exemplele pe care le dă autorul se referă mai ales la „politica părului” introdusă de clericii iranieni după Revoluţia islamică din 1979 (obligaţia femeilor de a-şi ascunde părul, a celor căsătorite de a-şi pensa sprîncenele şi a se depila integral, datoria bărbaţilor de a-şi lăsa barbă la vîrsta maturităţii etc.). Acestea şi multe altele sînt detaliate în capitolele I şi IV ale cărţii („Rencontres avec le poil”, respectiv „L’ordre du monde et ses marges”). Ar putea fi adăugate, însă, şi detalii suplimentare, pe care le ştie oricine a trăit sub un regim comunist: proscrierea „pletelor” şi a bărbii (considerate o formă de frondă), tunderea „chilug” (stigmatul universului concentraţionar şi pedeapsă pentru elevii recalcitranţi), uniformizarea modelor părului (prin breton şi codiţe, de pildă) etc. Toate acestea (ca şi monotonia vestimentaţiei şi a habitatului cotidian) arată pînă unde mergeau controlul politic şi represiunea în fostele ţări socialiste. Singura podoabă capilară autorizată era, nu întîmplător, mustaţa, probabil pentru că fusese purtată de Lenin, Stalin şi tovarăşii lor. Ea a supravieţuit şi în timpul epigonilor imberbi ai acestora.
Tratamentul special al părului a constituit un mijloc de contestaţie nu numai în comunism. Mişcarea hippie, de exemplu, s-a afirmat ca o contracultură în primul rînd prin păr şi costumaţie. Mult mai înainte, la finele Primului Război Mondial, emanciparea feminină a împrumutat acelaşi aspect: renunţarea la plete şi tunsoarea masculină. Pînă a nu răsturna regimurile pe care le-au combătut, revoluţiile au fost, de asemenea, capilare. Puţine sînt mai ilustrative în acest sens ca rebeliunea castristă: cînd s-au refugiat în Sierra cubaneză, fugind de represiunea dictatoratului Batista, Fidel şi tovarăşii săi au promis să nu-şi radă bărbile pînă la victoria finală (le-au păstrat şi după). Acelaşi jurămînt l-a făcut, se pare, şi celebrul „Che” Guevarra, care nu a mai apucat să se bărbierească, murind în timp ce încerca să exporte revoluţia cubaneză în Bolivia.
Dincolo, însă, de caracterul anecdotic al acestor cazuri, părul trebuie, totuşi, tratat cu seriozitatea pe care o merită statutul său de simbol social. Acest lucru se vede mai ales în lumea premodernă sau în societăţile în care tradiţia rămîne puternică. În universul monastic al Occidentului medieval, tonsura a fost una din expresiile principale ale renunţării la lume (psihanaliştii interpretînd-o ca pe o castrare simbolică). Claustrarea monastică a femeilor era, de asemenea, însoţită de raderea completă a părului sau – ca în Răsărit – de ascunderea sa. „Marea Schismă” din 1054 poate fi considerată şi ca una capilară: în timp ce, în Occident, s-a generalizat (cum tocmai am spus) tonsura şi raderea bărbilor, în lumea ortodoxă, dimpotrivă, părul lung şi barba au fost încorporate tradiţiei ecleziastice, rămînînd, pînă astăzi, semnele monahismului (numai iconografia christică a continuat – din cine ştie ce motive? – să fie aceeaşi în ambele zone).
Complexa simbolistică a părului reiese şi mai clar din unele obiceiuri ale societăţilor amerindiene, precum confiscarea scalpului, considerat, în aceste culturi, – scrie autorul – o „sinecdocă a persoanei, o pars pro toto, prin excelenţă” (p. 64). La fel de clar este ea evidenţiată şi de culori. Persoanele roşcate, de exemplu, au fost sistematic marginalizate sau excluse, din cauza asocierii lor cu diabolicul, sexualitatea dezlănţuită şi dezechilibrul hormonal (unul din simptomele acestuia fiind pretinsul miros neplăcut). Am amintit mai sus de imaginea evreilor: în cultura europeană premodernă, roşul părului şi pistruii făceau parte din configuraţia „canonică” a acestui grup, întărind excluderea sa religioasă, socială şi etnică.
Mai complicată (şi contradictorie, totodată) apare simbolistica culorii blonde. Autorul are, cred, dreptate, să constate că, din Antichitate şi pînă tîrziu, către secolul al XVII-lea, această nuanţă a constituit un etalon al frumuseţii feminine, supravieţuind tuturor imputaţiilor, inclusiv celor ale Părinţilor Bisericii (tradiţia vetero- şi nou-testamentară privilegiind, dacă se poate spune aşa, părul închis la culoare). În literatura medievală, frumuseţea şi graţia apar, întotdeauna, blonde, apogeul acestei culori avînd loc în Renaşterea italiană („blondul veneţian” – care era, mai curînd, roşcat – fiind exemplar din acest punct de vedere). După 1600, scrie Christian Bromberger, predispoziţia pentru blond a lăsat locul perucilor brune, pentru a reveni în prim-plan la finele secolului al XIX-lea. Mai mulţi factori explică acest reviriment: începutul comercializării soluţiilor de apă oxigenată (care facilitau decolorarea părului), pozitivitatea frumuseţii „ariene” (cu ochi albaştri şi blondă, prin excelenţă) şi, nu în ultimul rînd, voga noului val de actriţe americane (din care se detaşează, bineînţeles, Marilyn Monroe şi nu mai puţin seducătoarele Marlene Dietrich şi Greta Garbo – ultima, totuşi, o blondă cu intermitenţe). Laolaltă, aceşti factori au redat culorii blonde rangul de etalon al frumuseţii feminine. Cum se explică, atunci, actualul discredit al persoanelor cu acest păr, evocat de nenumăratele glume şi ironii în care „blondele” constituie ţinta predilectă? Autorul afirmă că acest lucru s-ar datora, în parte, „imaginii prea puţin atractive din punct de vedere intelectual al mai sus-pomenitelor actriţe” (p. 200), în ciuda faptului că – spune tot el – culoarea blondă „a încarnat şi continuă să o facă valori pozitive... asociate unor diverse personaje, precum prinţesa Diana sau Hillary Clinton”. Personal, nu cred că actriţele americane sînt de vină pentru proasta reputaţie contemporană a acestei culori. Mai curînd, trebuie să vedem aici indiciul ambivalenţei oricărui simbol, care, frecvent, poate semnifica lucruri opuse. E drept că – aşa cum am menţionat, urmînd analiza lui Christian Bromberger – părul deschis la culoare a fost, în lumea premodernă, un atribut al frumuseţii feminine şi un puternic stimul erotic. „Blondul” a avut, însă, şi conotaţii negative, fiind, bunăoară, asociat deficitului umoral (şi, prin urmare, unei sănătăţi şubrede). Din cauza „palorii” sale cromatice, galbenul era exclus, în Evul Mediu, şi dintre „culorile puterii” (albastrul, roşul, purpura şi albul). În folclorul românesc (dar, probabil, şi al altor popoare), devalorizarea „blondului” (şi, prin extensie, a capilarităţii precare sau incerte) are un nume masculin precis: „omul spîn” – suspect şi puţin fiabil, de care personajul pozitiv (Făt-Frumos – presupunem că invariabil brunet) trebuia să se ferească. Astfel de exemple ar putea fi multiplicate, dar este, cred, limpede că, în privinţa cromaticii părului, dar şi a părului, ca simbol, codurile semantice nu au fost fixe, ci variabile, chiar în interiorul aceleiaşi culturi.
O soartă pînă la un punct asemănătoare par a fi avut-o, în trecut, şi culorile intermediare, nerecunoscute ca atare şi trecute în gama coloristică a nuanţei dominante. „Castaniul” (şatenul), de pildă, a fost asociat cînd cu brunul, cînd cu roşcatul, ultima opţiune fiind, desigur, una conotată negativ, ca şi – m-aş grăbi să adaug – ochii albaştri, legaţi, uneori, de părul castaniu, devalorizaţi în tratatele fiziognomonice medievale şi premoderne din cauză că trădau un pretins deficit umoral. Reabilitarea cromaticii „în două ape” nu pare a fi devenit posibilă decît în perioada modernităţii. 
Cu excepţia ultimului paragraf (despre culorile intermediare), tot ce am spus mai sus se regăseşte, cu mult mai multe detalii, în cartea lui Christian Bromberger, a cărei lectură este interesantă şi instructivă. Autorul nu este istoric, ci sociolog, avînd o amplă experienţă a cercetării de teren (mai ales în Iranul contemporan). Mica lui cercetare despre semnificaţia părului este însă utilă şi pentru istorici, întrucît valorizează, implicit, o perspectivă etnografică asupra trecutului, care ne îngăduie să-l înţelegem şi să-l descriem mai bine, în toată adîncimea sa.
_________
Christian Bromberger, Le sens du poil. Une anthropologie de la pilosité, Creaphis Éditions, 2015