Primii istorici ai omenirii au fost și ultimii povestitori de istorie. Începând cu Tucidide și Polibiu, grecii și, respectiv, romanii nu se mai mulțumesc să relateze faptele din trecut, ei vor deja să le explice. Evul Mediu aranjează evenimentele în ordinea cronologică a dinastiilor domnitoare, la un capăt al istoriei fiind Creația, la celălalt – Judecata de Apoi. Secolul națiunilor transformă interpretarea trecutului în „știința supremă”. Istoria devine discurs fondator, transformându-se în instrumentul principal al emancipării popoarelor. Astfel, se parcelează: „cronicile universale” cedează locul epopeilor naționale, „istoriile” se multiplică la nesfârșit, fiecare încercând să monopolizeze adevărul. Abundența de date și documente nu o fac mai obiectivă: impregnată de ideologia și mitologia națională, istoria privește la trecut doar prin prisma aspirațiilor de aici și acum ale „neamului”. Nicicând istoria nu fusese mai dependentă de prezent ca în ultimele două secole. Chiar și după eșecul planetar al naționalismelor (al Doilea Război Mondial), istoricii continuă să judece și să analizeze trecutul din unghiul actualității – marcată ideologic este până și cea mai progresistă și mai luminată școală de istorie pe care a produs-o vreodată Occidentul, Școala de la Annales. 
Mai mult, unii istorici și gânditori moderni au scris tratate întregi despre legile universale care guvernează istoria umanității. Pentru filozoful german Oswald Spengler, de pildă, istoria este un proces organic ce se desfășoară după aceeași schemă. Diferă doar actorii (aici: marile culturi). În Declinul Occidentului, Spengler identifică opt mari culturi care se nasc, se afirmă/ înfloresc și mor/ se dizolvă în același mod, fapt ce justifică cele mai bizare analogii și paralelisme: astfel, mahomedanismul ar fi, pentru civilizația magică (arabă), ceea ce protestantismul este pentru civilizația faustică (vest-europeană). Dintr-o perspectivă atemporală și, în fond, mecanicistă asupra istoriei, între profetul islamului și Martin Luther nu ar exista nicio diferență substanțială. Pentru istoricul britanic Arnold Toynbee (Studiu asupra istoriei), istoria omenirii este traseul parcurs de douăzeci și una de societăți mari/ civilizații care s-au impus și succedat, de asemenea, conform unor tipare invariabile. Fiecare din ele ar fi trecut, cu necesitate, prin trei faze: statul universal (imperiul), biserica universală și Völkerwanderung sau migrația barbarilor („proletariatul extern”) care, în urma cuceririlor, încearcă să restabilească imperiul și să afirme o nouă religie.
Într-un volum publicat recent, Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei (Humanitas, 2016), Lucian Boia pune la îndoială cauzalitatea istorică „selectivă”, existența unor legități obiective, reperabile în istorie, posibilitatea de a face din aceasta o știință exactă, previzibilă. Postulând distincția dintre Istorie (trecutul propriu-zis, ceea ce s-a întâmplat aievea) și istorii (interpretările trecutului), autorul român spune că acestea din urmă sunt, de fapt, reconstituiri „de gradul doi”, reprezentări prin reprezentări: de regulă, evocăm trecutul indirect, „prin mărturiile pe care ni le-a lăsat și care ele însele nu sunt realități pure, ci tot reprezentări”. [Deloc întâmplătoare, în acest sens, prezența pe coperta cărții a „pipei” lui René Magritte, care nu este, de fapt, o pipă, ci doar reprezentarea acesteia.] De aici decurge falsitatea/ parțialitatea oricărei logici istorice: „(…) istoricul selectează faptele și le așază cum crede de cuviință, unele în raport cu altele. Potrivit căror criterii? În funcție, se va zice, de importanța lor, de gradul lor de semnificație. Însă aici intervine logica noastră, care nu e neapărat aceeași cu logica Istoriei. Cum putem aprecia gradul de importanță al unui fapt, cu alte cuvinte cum putem ști în ce măsură a jucat un rol demn de luat în seamă în mersul Istoriei? Evident, nu știm, doar presupunem. Conexiunile cauzale sunt încă și mai greu de apreciat decât faptele în sine. Istoria fiind ceva ce nu [mai] există, nu avem cum să o supunem experimentului”. 
Rezultă că, pe de o parte, istoria nu-și poate proteja „condiția științifică (atâta cât e), ferind-o de contaminarea ideologică și de presiunea imaginarului social”. Pe de altă parte, condiția științifică însăși a istoriei ar fi o invenție a pozitivismului, care o definea ca „fizică socială” (sic!). De unde vine însă dorința de a reduce istoria umană la rigoarea legilor matematice, nevoia de a ordona trecutul, de a surprinde în istorie un mecanism repetitiv, mai precis, niște cicluri de evoluție, ca în mișcarea planetelor sau în dezvoltarea culturilor agricole? Răspunsul pare a fi la suprafață: miza acestei „rătăciri intelectuale” țintește nu atât înțelegerea totală a trecutului, cât aflarea viitorului, prevestirea sau preîntâmpinarea acestuia. 
Pentru istoricul român, caracteristica esențială a istoriei este imprevizibilitatea, faptul că nu se repetă, că în jocul ei fără reguli intervine mereu altceva. În capitolele III-VII ale eseului, intitulate „exerciții de interpretare”, autorul își propune să demonstreze tocmai acest lucru. Exemplele și argumentele sunt preluate, în bună parte, din studiile și eseurile publicate anterior: capitolul III, dedicat genezei civilizației occidentale, rezumă tezele din Occidentul. O interpretare istorică (2007); capitolul V, despre Marele Război (1914-1918), urmează firul demonstrației din volumul Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări (2014). Capitolul despre crearea României nu se abate nici el de la tezele formulate altădată în câteva lucrări de referință: Istorie și mit în conștiința românească (1997), Două secole de mitologie națională (1999), De ce este România altfel? (2012) etc. 
Vorbind despre apariția României pe harta politică a Europei, Lucian Boia constată că „era posibilă și o istorie fără România”. Unirea Principatelor a fost rodul unei conjuncturi foarte favorabile, în care „proiectul național al patrioților români” s-a întâlnit, fericit, cu noua politică europeană și orientală a lui Napo­leon III. La fel, Marea Unire din 1918, visată de mulți înainte de izbucnirea primei conflagrații mondiale, dar produsă contrar cursului evenimentelor și celor mai optimiste așteptări și prognoze. O analiză lucidă a situației de pe front arată că, în anumite condiții, Germania putea să nu piardă războiul și că Rusia putea să nu iasă din joc (la urma urmei, la Petersburg a avut loc o banală lovitură de stat, devenită „revoluție” și „încununare” a unui ciclu istoric abia în manualele bolșevicilor victorioși). Ce s-ar fi întâmplat cu România în atare împrejurări, se întreabă istoricul. S-ar fi unit oricum românii din toate provinciile cu cei din Regat? S-ar fi unit tot atunci sau ceva mai târziu? La aceste întrebări nu există un răspuns, așa cum nu există răspuns la întrebarea ce s-ar fi întâmplat cu Germania dacă în fruntea NSDAP era o altă persoană. Cu toate că ipotetice, aceste scenarii trebuie luate în calcul, insistă autorul, întrucât au fost, o vreme, la fel de posibile ca și realitatea ce a urmat. 
„(…) Istoria nu este domeniul necesității, ci teren de confruntare a multor posibilități”, afirmă istoricul. Ea este „indecisă”, dar nu pentru că nu există un mecanism cauzal; altfel spus, ea „nu rezultă dintr-o absență a determinărilor”, ci dimpotrivă, „dintr-un surplus, dintr-un «preaplin» de determinări”. Mai complicată decât orice „mașinărie imaginabilă”, întrucât este făcută de oameni, Istoria nu ascunde niciun proiect, niciun scenariu de viitor, e o pagină albă pe care o scriem continuu, dar fără a ține cont de nicio regulă gramaticală. Istoria nu are o gramatică, e o improvizație pură, mersul său fiind ilustrat cel mai bine de zicala românească „unde dai și unde crapă”. Fiind însă în întregime opera noastră, chiar așa dezlânată cum este, Istoria nu trebuie abandonată: „Soluția nu e, așadar, de a ne încrucișa brațele, așteptând o decizie «abstractă», ci de a înrâuri, pe cât putem, această decizie.” Așa cum au făcut românii în 1918, așa cum ar putea să o facă în 2018. Prin ce anul 2017 ar fi mai puțin favorabil Unirii decât anul 1917?
Agnosticismul istoric promovat de Lucian Boia nu poate fi pe placul tuturor. I se vor opune mulți profesioniști, dar mai ales cei care cred cu sfințenie în predestinarea națională. Deocamdată însă acesta explică mai bine istoria decât teze precum „Mihai Viteazul – primul mare luptător pentru cauza națională”.
_______
Lucian Boia, Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei. Editura Humanitas, 2016