Categorii

Parteneri

Istoria [literară] ca arhitectură a memoriei (Răzvan Voncu, Arhitectura memoriei.)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Istoria [literară] ca arhitectură a memoriei (Răzvan Voncu, Arhitectura memoriei.)

imaginea utilizatorului Mircea V. Ciobanu

Primul eseu din această carte* deschide o acoladă metaculturală şi poate fi citit ca un text programatic al istoricului literar. Răzvan Voncu încearcă să reabiliteze istoria noastră, până acum doar „eroică”, recuperându-i dimensiunea culturală, ignorată ori trimisă la post-scriptum, în contextul bătăliilor (geo)politice. „O primă cauză ar putea fi, spune R. V., epoca romantică şi istoriografia ei, prelungită până în pragul secolului XX”. 
Personajul evocat aici este Constantin Brâncoveanu, comentat în istorii mai mult ca domnitor şi martir al credinţei creştin-ortodoxe. Dar meritul sociocultural al domnitorului cărturar este esenţial în măsura în care şi azi beneficiem de rezultatele activităţii sale pe acest teren. Fie că păşim pe căi (nu metaforice, ci reale, precum e Calea Victoriei, fosta Podul Mogoşoaiei) trasate de el, fie că beneficiem de edificii construite  în stil (neo-)brâncovenesc sau ne inspirăm din aceste construcţii. 
Vorbind despre iluminismul românesc, într-o prezentare a unei ediţii recente a textelor esenţiale ale Şcolii Ardelene, autorul cronicii, polemist din fire, are prilejul să mai contureze un detaliu la atitudinea sa faţă de istoria literaturii. De data aceasta, să precizeze rolul decisiv al iluminismului Şcolii Ardelene în opera de făurire a României moderne. Punând în faţă ediţia din 1970 (reluată în 1893) a lui Florea Fugariu şi o ediţie recentă (2013) îngrijită de Ioan Chindriş şi Niculina Iacob, R. V. o vede pe ultima „mai mult complementară” decât „concurentă” ediţiilor anterioare, chiar dacă perspectivele de abordare şi de selecţie a textelor exponenţiale erau diferite: „Dimensiunea naţională a Şcolii Ardelene, excelent evidenţiată de ediţia lui Florea Fugariu, stă într-un firesc dialog cu cea europeană, din ediţia de faţă…” 
Un al doilea text din „dipticul iluminist” se referă la Ioan Budai-Deleanu. Este (şi) un prilej de a-l pomeni încă o dată pe Cantemir (care mai fusese dojenit, în contextul Brâncoveanu): „cine ştie cum ar fi arătat literatura română, dacă Dimitrie Cantemir, în locul uneltirilor politice perdante, s-ar fi preocupat să pună în circulaţie Istoria ieroglifică, şi, de asemenea, dacă Ţiganiada, încheiată în 1812, n-ar fi fost publicată fragmentar abia în 1875-77? Şi cum ar fi arătat limba noastră literară, dacă epopeea lui Budai-Deleanu ar fi fost receptată, măcar la 1877, drept ceea ce este, adică o capodoperă poetică?” Dar importanţa fundamentală a acestei ediţii ar fi recuperarea statutului de savant al lui Ioan Budai-Deleanu (nu doar de „scriitor”). 
Câteva cronici îl au ca protagonist pe cercetătorul ieşean Victor Durnea. Voncu însuşi fiind un meticulos şi chiar chiţibuşar lector, aici aplaudă minuţiozitatea cu care Durnea se antrenează în recuperarea operei lui Constantin Stere. Confruntarea variantelor, lectura atentă întru depistarea unui stil şi a unor repere cât de cât sigure (Stere nu şi-a scris, ci şi-a dictat opera, astfel încât nu putem vorbi de confruntarea variantelor de autor) pentru a face o ediţie „care să se apropie de ceea ce s-ar numi ediţie critică” (o spune cu modestie cercetătorul şi îngrijitorul ediţiei din colecţia „Opere fundamentale”) sunt paşi în reconstituirea operei autentice a scriitorului român născut în Horodiştea Sorocii. 
Cronicarul extinde aprecierea părţii meritorii a romanului-fluviu până la [primele] cinci volume (ne obişnuiserăm să credem că doar primele două sau trei arată onorabil în contextul romanului românesc), „pe sute de pagini demne de pana lui Tolstoi”. Mai mult, criticul pune în evidenţă faptul că „în special surghiunul siberian, întins pe trei volume (III-V), depăşeşte tot ce a dat proza rusă a Gulagului, inclusiv Soljeniţîn” (rezervele faţă de ultimele volume sunt tranşant expuse: „tendinţa irepresibilă către caricatură şi discurs parlamentar”). 
Ştacheta nu e întâmplător ridicată în altă parte decât ne aşteptam, termenii de referinţă numindu-se Tolstoi şi Soljeniţîn. Răspunsul ar fi aici: „Un roman universal prin depăşirea tematicii înguste a societăţii româneşti, şi cu atât mai aparte cu cât, croit după modele epice ruseşti, nu are înaintaşi în proza noastră, nici, fireşte, urmaşi. C. Stere, deşi scrie în română şi defineşte romanul drept un discurs  al «întoarcerii la matcă» a basarabeanului Vania Răutu, rămâne, paradoxal, un rus.” „Demonstraţia” se ţine nu atât pe asocierile cu Tolstoi (şi, deh, Soljeniţîn), cât pe… incapacitatea lui C. Stere de a sesiza rafinamentele, subtilităţile vieţii româneşti. Nu deschidem polemica (eu nu cred că există prea multe indicii tipologice ale unei literaturi „naţionale”), doar constatăm opinia cronicarului, în perfect acord, de altfel, cu cea a lui G. Călinescu (care îi reproșa basarabeanului, zice R. V., „caricatura lumii româneşti” sau, ca să cităm exact din Istoria…, „critică cu superioritate civilizaţia română, a cărei fineţe [Stere] nu o înţelege”).
Urmează analiza primelor volume dintr-o posibilă ediţie integrală a publicisticii lui Stere. Câteva articole („adevărate studii ce ar trebui reluate măcar în cercurile de profil ale partidelor noastre de azi, dacă nu şi în bibliografiile facultăţilor noastre de ştiinţe politice”), crede recenzentul, „ne obligă să renunţăm la imaginea unui Stere – tribun în favoarea celei a lui Stere – gânditor politic sistematic”. Mai mult, criticul deduce că, într-o perioadă pe care ideologii comunişti o plasau sub semnul lui Dobrogeanu-Gherea, de fapt, „marele gânditor social a fost Stere”. O revelaţie pentru recenzent e să renunţe la vechiul clişeu de apreciere a lui Stere ca paseist, reconsiderându-l esenţial şi văzând în el un gânditor politic şi social modern (în opoziţie cu ţărănismul lui Iorga, să zicem). O apreciere aparte o are în această cronică seria de articole despre Basarabia. Atât cele din L’independance roumaine (scrise în franceză), cât şi studiile despre situaţia din Rusia „au scos problematica basarabeană din zodia revendicărilor sterile, transformând-o într-o justificată urgenţă.” „Cu ecou pe ambele maluri ale Prutului, conchide R. V., publicistica lui Stere a pregătit temeinic actul de la 27 martie 1918”.
Surprinzătoare pentru mine a fost opinia – ca fapt – a cronicarului despre avangardişti („Dosarul avangardei” cuprinde 8 – opt! – texte). Îmi explic acest interes al lui R. V. doar în măsura în care avangarda noastră (epoca ei de glorie) este, azi, deja istorie literară. 
Fiindcă spiritul polemic îi este în sânge, dincolo de admiraţia pentru editarea cărţii Poemul invectivă şi alte poeme de Geo Bogza, recenzentul se nedumereşte că, la selectarea versiunii unor texte, „este încălcată o regulă editorială de bază, care stipulează obligativitatea reproducerii ultimei versiuni tipărite antum a textelor”. Cu tot respectul pentru „regula” editorială, aici ar fi de discutat. Important e să se indice ediţia de care s-a condus antologatorul. Iar atunci când vorbim de avangardă, retipărirea unor texte în formula lor iniţială, cunoscută în epocă (şi nu o variantă „finală”, cumva înţelept îngrijită de autor ulterior), e mai curând o calitate a antologiei. Mai ales că R. V. aduce chiar el un citat din textul prefaţatorului, Paul Cernat, care afirmă că textele fuseseră rescrise ulterior de autor „până la a deveni de nerecunoscut”. Avangardei, dacă nu-i păstrăm spontaneitatea primei afirmaţii, din epocă, îi furăm o piatră din temelia ei. Ş-apoi antologatorul/editorul (din păcate, nenumit – şi aici replica lui R. V. e perfect potrivită) are şi el dreptul la preferinţele sale în cazul variantelor. 
Dar nu e nevoie să pornesc o polemică (deşi nu-mi displace, recunosc), pentru că replica vine de la R. V. însuşi. Scriind despre o altă ediţie, care repune în circuit opera lui Stephan Roll, recenzentul notează că îngrijitorul, profesorul Ion Pop, specialistul cel mai versat în avangarda românească, a ales să renunţe la republicarea ediţiei de autor Roll din 1968, în favoarea ediţiilor princeps. „Stephan Roll, scrie cronicarul, îşi rescrisese (pentru gustul cenzurii sau din «conformitate» ideologică) poemele de tinereţe, denaturându-le şi alterându-le morfologia avangardistă” (sic! – mvc). Amintim că Stephan Roll devenise un comunist şi mai ortodox decât Geo Bogza. Şi atunci, continuă firul demonstrativ Răzvan Voncu, „editorul s-a întors la versiunea originară a textelor, căutându-le în volumele princeps şi în revistele în care au apărut iniţial şi reconstituind, astfel, profilul autentic al operei lui Roll”. Şi, ca lovitură de graţie (a se citi în contextul reeditării lui Bogza!): „Argumentul voinţei antume a autorului este inoperant în contextul unui regim totalitar, care nu respectă libertatea de expresie şi intervine până şi în textele consacrate”. QED.
În ultimul compartiment, al metacriticelor, criticul şi istoricul îşi expune, mai mult decât oriunde, reperele, grilele, metodele, perspectivele, instrumentele de lucru şi… de tortură. Punând în discuţie rolul de azi al exegeticii curente, R. V. nu mai vede „rolul criticii de întâmpinare ca fiind exclusiv acela de a descoperi talente, de a semnala şi de a impune opere de valoare, disociind între autenticitatea estetică şi impostură…”. Care ar fi atunci menirea ei? „Replierea criticii într-un relativism cultural asumat”, abandonarea fantasmei „unei lecturi complete a actualităţii literare, retranşându-se într-un discurs relativist care să vizeze afirmarea – şi, de nu cumva termenul pare prea belicos, apărarea – generală a valorilor culturale”. Iar ţinând cont de multiplicarea formelor de discurs (deoarece „obiectul criticii a devenit cultura în ansamblul ei”), el, criticul „trebuie să se deschidă către discursul despre memoria culturală a omenirii, cu tot ce conţine acesta”.
În fine, cartea sfârşeşte cu un eseu despre autonomia esteticului, azi. Dar şi – esenţial în context – despre gustul public. Fiindcă aici e vorba (şi) de „criticul de întâmpinare”, R. V. îi sugerează acestuia să aibă mereu în vedere – ca integratoare şi ordonatoare – „o virtuală istorie a literaturii” (chiar dacă nu are de gând s-o scrie vreodată). Polemizând cu cei care au tendinţa de a renunţa la „lectura estetică a textului literar” (înlocuind-o cu o lectură „pluralistă”), compătimindu-l pe critic (care se confruntă mereu cu acest nisip mişcător: gustul public), îi sugerează să se adreseze experienţei istoricului literar. „Doar istoricul literar, beneficiind de factorul timp şi de istoricitatea fenomenelor trecute, poate configura cu o relativă precizie codul literar al unei epoci. Asta, desigur, dacă suntem atenţi
la avertismentul discret strecurat de
G. Călinescu în Tehnica criticii şi a istoriei literare: punctul de vedere al istoricului literar, subiectiv cu necesitate, nu poate totuşi face abstracţie de evidenţe, cât timp el este obligat să ţină cont de toată informaţia literară şi culturală disponibilă. Arhitectură a memoriei, istoria literară este un spectacol al permanenţei lecturii critice, ca nutrient indispensabil şi catalizator al procesului (al)chimic din care se construieşte gustul public.” 
Autorul scoate în evidenţă aceste afirmaţii programatice, ca pe un fel de ars poetica, pe coperta a IV-a a cărţii, închizând astfel nu doar toate acoladele, ci şi cartea.
_______
Răzvan Voncu, Arhitectura memoriei. Studii de istorie literară clasică şi contemporană. Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2016, 414 p.