– Stimată doamnă Irina-Margareta Nistor, ați inaugurat recent la Chișinău, pe 27 aprilie 2018, „Centenarul Filmului Românesc – 100 de ani, 100 de filme, 100 de orașe”. Este vorba de un amplu proiect, susținut de Institutul Cultural Român (centrala de la București și ICR „Mihai Eminescu” Chișinău), de alte structuri de stat și asociații neguvernamentale, care-și propune o campanie de promovare și familiarizare a publicului moldovean cu producții celebre din filmografia națională, dar și cu creații ale noului val de cineaști români. În prima zi, în deschidere, la Chișinău, s-a difuzat „Pădurea spânzuraților”, filmul lui Liviu Ciulei, iar în finalul campaniei va fi proiectată „Reconstituirea” lui Lucian Pintilie. Două filme, considerate cele mai valoroase din întreaga istorie a cinematografiei românești, atât de diferite ca subiect, atmosferă, stilistică, viziune regizorală… Ce le face atât de speciale?
 
– Întâi de toate, „Pădurea Spânzuraților” corespunde întru totul ideii de centenar, pentru că se întâmplă chiar în timpul Primului Război Mondial. Al Marelui Război, cum se numea pe atunci, în speranța că, nu va exista și un al doilea. Este ilustrația ideală a unui roman clasic al lui Liviu Rebreanu, ecranizat de un alt Liviu, Ciulei, și care este făcută cu atâta măiestrie, încât din punct de vedere cinematografic pare atemporal. Dacă nu ne uităm pe generic, ar fi putut fi la fel de bine filmat și în mileniul III, alb-negru, că tot se poartă! Mai greu ar fi de găsit un director de imagine, cu atâta har, ca Ovidiu Gologan (Premiul de Excelență pentru ingeniozitatea mișcărilor de aparat, acordat la Milano, în 1964, și Marele Premiu Pelicanul de Aur, la Festivalul de la Mamaia, în 1965), despre care îmi povestea Victor Rebengiuc, cel căruia i-a fost dedicată ediția a 9-a a SFR (Serile Filmului Românesc) de la Iași, că zăbovea ore întregi pentru punerea luminii și, de multe ori, perfecționistul din el mai îndrepta câte ceva și pe parcurs. Nu degeaba filmul a fost inclus la Clasice, o secțiune mult râvnită la Festivalul de la Cannes și păstorită de formidabilul Martin Scorsese. Exterioarele au fost turnate în 135 de zile, filmările durând per total 4 luni și jumătate, dintre care 120 de zile la Buftea, pentru interioare, iar cu restul s-a ajuns la Feldioara, Prejmer din județul Brașov, dar și la Bonțida, unde TIFF-ul, în fiecare an, face o proiecție cu capodoperele mute, de obicei. Din distribuție rămâne de neuitat Ana Szeles (Ilona) în celebra scenă a ultimului ospăț înainte de execuție al dezertorului, dar și Mariana Mihuț, care este Marta, logodnica lui Bologa, care în realitate va deveni soția lui Rebengiuc și vor rămâne un cuplu extraordinar pe scenă, pe marele și micul ecran, dar și la radio. Totodată, muzica lui Theodor Grigoriu, și ea răsplătită la Mamaia, este tulburătoare și perfect sincronizată cu fiecare scenă în parte, culminând cu finalul obsedant. Pelicula, care a intrat în competiție la Cannes în 1965, când președinta juriului a fost Olivia de Havilland (Melanie, din „Pe aripile vântului”), secondată fiind între alții de Rex Harrison din „My Fair Lady” și de scriitorul francez André Maurois, i-a adus lui Liviu Ciulei premiul pentru regie, în condițiile în care a fost la concurență cu Sydney Lumet, Antonio Bardem, William Wyler sau Pierre Etaix. 
„Reconstituirea” avea să schimbe definitiv stilul în cinematografia românească, iar Lucian Pintilie va influența, masiv, întreg noul val național. Definit de Bujor Rîpeanu drept „o farsă tragică, strădania aberantă de a obține, în fața aparatului de filmat, în scopuri «educative» o reconstituire a bătăii dintre doi adolescenți prieteni — condiție pentru eliberarea lor imediată — duce la moartea accidentală a unuia dintre protagoniști, situație ignorată de autorii ei morali, dar nu și de mulțimea supraexcitată, cu reacții primitive, care se întoarce de la un meci de fotbal desfășurat în apropiere. Scenariul e inspirat de nuvela omonimă a lui Horia Pătrașcu, publicată în 1966. La 5 ianuarie 1970 filmul apare pe marile ecrane, dar fără premieră de gală, care avea să se facă cu mult fast, la Iași, abia acum câțiva ani, în prezența protagoniștilor George Mihăiță, Vladimir Găitan și Ileana Popovici. Din nou un film alb-negru, imaginea semnată de Sergiu Huzum, alt strălucit D.O.P. Din păcate, cenzura a fost una acerbă, iar după ce Nicolae Ceaușescu l-a văzut la Neptun, a ordonat să înceteze orice difuzare a sa. Filmul a fost retras după numai patru săptămâni, în care a rulat în cinematografe mărginașe, la București. În mod surprinzător, este totuși vândut în Franța și selecționat la Cannes, dar nu în competiția oficială, ci în „Quinzaine des Réalisateurs”, și mai apoi în Elveția, Italia și Cehoslovacia. Ca și „Pădurea Spânzuraților”, este o creație care nu îmbătrânește. E atât de modern și în continuare foarte actual și universal, cu scene cult, precum cea a lui Emil Bota care savurează Cremă de mandarine, Oriental, sau a procurorului interpretat de George Constantin, care se odihnește la un moment dat cu o batistă pe față, scenă pe care o găsim ca omagiu, interpretată de Vlad Ivanov, în „Bacalaureatul” lui Cristian Mungiu, și el premiat recent pentru regie la Cannes. 
 
– Noul val al cineaștilor români s-a afirmat năvalnic, culegând aproape în fiecare an premii la marile festivaluri internaționale.  România însă n-a mai fost reprezentată în ediția din 2018 la Cannes, dar a cucerit Ursul de Aur la Berlin, cu filmul Nu mă atinge-mă/ Touch Me Not, al Adinei Pintilie. Acest film, care abordează problema corporalității, a stârnit multe critici în mediile conservatoare din România. În străinătate a fost apreciat. Cum comentați această diferență de receptare? Poate fi scandalul garanția succesului?
 
– Nu cred că scandalul este garanția succesului, ci, cel mult, poate stârni curiozitatea. „Touch Me Not” este un film  aparte, a luat Ursul de Aur la Berlin și, având în vedere tendința Festivalului de la Cannes de anul acesta, ar fi avut șanse mari să ia Palme d’Or-ul, dacă l-ar fi înscris aici. Are toate ingredientele necesare. E făcut de o regizoare: Adina Pintilie, abordează cu mare nonșalanță sexul, sub toate formele sale, cât se poate de explicit, e o coproducție internațională, europeană, iar partenerii scenelor fierbinți sunt, în mare parte, non-actori, care vor stânjeni probabil spectatorul pudic, dar rămâne de văzut, la toamnă, când va ieși oficial pe ecranele naționale, ce discuții va stârni, așa cum de altfel îndeamnă și realizatoarea, de fiecare dată, la dialog. 
 
– Și-a luat oare noul val românesc o pauză de reflecție, de acumulări, de reevaluări, pentru că nu poate exploata la nesfârșit aceeași tematică a sordidului ceaușist și tranziției promiscui din anii ’90? Ce intenții au Cristian Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Radu Muntean ș. cl.? Radu Jude ne-a surprins deja cu Aferim! – o poveste de epocă, turnată în tonuri sepia, epurată complet de clișeele filmelor istorice românești. Ne putem aștepta și la alte surprize? 
– Nu mi se pare că și-au luat o pauză. Fiecare are câte un proiect în lucru sau pe terminate, plus new entry, ca să zic așa, noi nume deja consacrate, ca marele învingător de la „Gopo”, din ediția 2018: Daniel Sandu. Toate noile pelicule, încă work in progress, sunt diferite de cele care le-au adus inițial notorietate. Și-apoi filmele lor de până acum au fost unele necesare pentru a exorciza cumpliții ani ai comunismului. 
 
– Înainte de 1989, între alte îndeletniciri semiclandestine, ați sonorizat casete video cu filme străine – un mod de a ține la curent lumea iubitoare de film din România cu pulsul artei cinematografice mondiale, cenzurate sub Ceaușescu. Ce salt uriaș am făcut de la casetele video la digitalizare! Ați putea evoca acele gesturi de subversiune din epocă?
 
– Casetele cu filme interzise sau la care nu mai aveam acces, după ce televiziunea se redusese la două ore de program, în România, nu au fost exclusiv o supapă de supraviețuire doar la noi în țară. Ele au existat în toate țările ex-comuniste, doar că poate aici au fost mai prezente din două motive: lipsurile erau și mai mari, și pofta noastră de filme cred că o avem în ADN. 
 
– Ați remarcat în cronicile Dvs. de festival că se premiază în exces  filmele inspirate de ideologia political correctness, cum e și The shape of water (Forma apei) al lui Guillermo del Toro (ultimul Oscar). Va trece și valul acesta (ca și altele)? Vor reveni culorile tari pe marele ecran, dramele adevărate, ne vom întoarce la „ciozvârta de carne însângerată”, la sentimente neprefăcute, necenzurate în laborator?
 
– Personal mi-aș dori să se revină la stilul filmelor din anii ’30, ’40, ’50 și chiar ’60, care nu erau pline de teribilisme și efecte speciale. Din când în când se mai strecoară câte o excepție, vezi „Discursul Regelui”, doar că publicul majoritar, care frecventează cinematografele, mai ales peste Ocean, preferă, când are de ales, mai degrabă McDonald’s-ul în detrimentul Ritz-ului. 
 
– Despre cinema-ul românesc se vorbește mult, dar parcă nu găsim pe piață nicio revistă de critică specializată. Sunt suficiente rubricile de ziar sau publicul are nevoie și de analize mai temeinice? Succesele cineaștilor români din ultimul deceniu și mai bine nu ne obligă să avem o viziune mai sistematică, un spirit critic mai aplicat? Nici în spațiul online de limbă română filmul nu pare să aibă parte de o reflecție profesionistă.
 
– Sigur că ar putea exista, întrebarea e: cine ar cumpăra aceste reviste și mai ales cine le-ar citi? 
 
– Ce ne puteți spune despre filmografia basarabeană din ultimii ani? De la filmele lui Loteanu din anii ’60-’80 până la „Patul lui Procust” din 2001 al lui Sergiu Prodan se întinde o distanță destul de mare în timp, după care intervine un alt hiatus – până la filmele, mai curând minimaliste, de un realism crud, ale lui Cobileanski, Sapdaru, Durbală etc… 
 
– Vă pot spune doar că o cunoaștem insuficient și, între altele, de aceea am și pornit la drum cu Igor Cobileanski (alături de Andrei Giurgia), care mi-a promis că o să umple acest gol și o să avem ocazia să știm mai multe, ca public, în general, despre ceea ce se întâmplă în cinematografia fraților noștri. Suntem mereu mult mai la curent cu cea americană, decât cu cea bulgară sau maghiară. Noroc de festivaluri. 
 
– Care sunt pre­fe­rințele Dvs. în materie de festivaluri: Veneția, Berlin, Cannes, Roma, dar și TIFF-ul nostru de la Cluj? Cum le-ați așeza într-un top personal?
 
– Berlin, Cannes, Veneția, Namur, Roma, Sundance și cele trei TIFF-uri: Tokyo, Toronto și Cluj. 
 
– O întrebare legată oarecum de „pauza de reflecție” a cineaștilor români, despre care am discutat mai devreme. Există la ora actuală o criză a scenariului de film sau e o problemă inventată? Dincolo de faptul că ar trebui să epateze, să fie în trend, un bun scenariu ar trebui să reziste în timp… Nae Caranfil a încercat în Restul e tăcere (2007) o intertextualitate cinematografică, „povestind povestea” turnării primului film românesc (un film mut), Independența României (1912). Este, se pare, o încercare de a ieși din contingent, de a nu accepta simpla transcriere a realității, de a da relief – istoricist și estetizant – unui subiect cinematografic. Credeți că avem resurse nefolosite, orizonturi încă neexplorate, când vorbim de „căile” filmului românesc?
 
– Cu siguranță că există încă subiecte ce pot fi exploatate, dar trebuie și resurse financiare, și ar trebui să nu uităm documentarele, absolut remarcabile, ca „Planeta Petrila” al lui Andrei Dăscălescu sau „Doi ani prea devreme” al lui Liviu Tofan, despre revolta de la Brașov din 15 noiembrie 1987, și mai cu seamă cel care a întrecut toate așteptările: „România neîmblânzită”, căreia îi dă glas Victor Rebengiuc. 
 
– Între atâtea blockbustere și „bombe” cinematografice, care ne explodează în față, cum mai este prizat filmul de cinematecă, filmul de autor? Nu devine el mai degrabă un domeniu vizitat de literați, de pictori, de fotografi, de scenografi etc., și mai puțin de cineaștii propriu-ziși, ahtiați de formule inovatoare? 
 
- Din punctul meu de vedere filmul de cinematecă și filmul de autor sunt două noțiuni diferite. Cred că există un public pentru ambele, un public avizat și mai ales mare iubitor de cinema. Am constatat asta din regretul telespectatorilor, atunci când TNT a decis să dea filme din anii ’80, în loc să rămână pe anii ’30-’40, filme pe care încerc să le readuc în prim-plan și să redeschid pofta pentru capodopere, la noul Art Festin, de la Făgăraș, unde am programat de la „Adio, arme” din ’32 la „Mrs. Miniver” din ’42, la „De aici în eternitate”, din 1953, trecând prin „Sergentul York” din 1941 și preferatul meu absolut, „Casablanca”, din 1942, și culminând cu „Totul despre Eva” din 1950, firește neuitând de copii, și clasicul „Vrăjitor din Oz”, din 1939, ori animația disneyană „Doamna și vagabondul”, din 1955. E un pariu pe care sper, din tot sufletul meu de cinefilă împătimită, să-l câștig. 
 
Interviu realizat de Vitalie CIOBANU