Pînă a începe să citesc cartea de care mă ocup astăzi, nu aveam nici cea mai mică idee despre cît de multe sînt textele privitoare la impactul mijloacelor digitale asupra istoriei. Constat acum că volumul lor este copleșitor. Avem de a face cu un domeniu de cercetare care nu mai este de multă vreme marginal. Nu numai că el se extinde văzînd cu ochii, dar este și foarte divers (nu mai spun cît de contradictoriu). Amploarea luată de numărul cărților, studiilor, chiar revistelor consacrate fenomenului „numerizării” (cum se spune în franceză) desfide orice încercare de sistematizare (ceea ce se vede și din referințele menționate în aparatul critic al cărții de față). Cititorul român are toate motivele să fie șocat de o asemenea situație, cu atît mai mult, cu cît, la noi, reflecțiile despre cum schimbă internetul metodele documentării, interpretarea izvoarelor, scrierea istoriei și – pînă la urmă – perspectiva asupra trecutului lipsesc cu desăvîrșire. E drept că această lacună are și o explicație obiectivă: spre deosebire de istoricii europeni, în România și Republica Moldova sîntem încă departe de posibilitatea de a dispune on line de multitudinea surselor pe care le are la dispoziție orice cercetător occidental (deși unii pași înainte s-au făcut în ultimii ani și la noi, prin numerizarea colecției Hurmuzaki, a Documentelor privitoare la Istoria României și încă a cîtorva; altele sînt în curs, ca parte a unor proiecte de amploare; nu este însă de ajuns și niciodată nu va fi...).
În contextul mai sus schițat, cartea de față (care cuprinde actele unui colocviu desfășurat în urmă cu trei ani la Sorbona) nu prea mai avea ce să aducă nou. Ca multe altele de pînă acum, ea privește – scriu editorii – fenomenul „raporturilor dintre istorie și web, înțeles ca un construct social și tehnic, în cadrul căruia se poziționează și comunică actorii” (deopotrivă specialiști și amatori) (p. 6). Mai puțin pretențios spus, volumul se referă la transformările produse de web asupra istoricului și metodelor sale (de remarcat că termenul web, odinioară exotic, este scris de editori nu cu italice, ci ca orice cuvînt comun – semn al „normalizării” sale lexicale).
Cum pot fi aplicate metodele verificate ale disciplinei istorice la documentele numerizate? Ce modificări pot apărea din această confruntare? Care sînt efectele libertății de a posta orice pe blogul propriu sau pe cele colective asupra modului în care percepem trecutul și îl interpretăm? Nu în cele din urmă – și în legătură cu chestiunea precedentă – ce se întîmplă cu sensul de ansamblu al acestui trecut? Sînt numai cîteva din întrebările pe care le pune cartea, dar răspunsul la ele nu reiese întotdeauna foarte clar. Voi încerca eu să explicitez ceea ce nu au făcut autorii, însă nu rezumînd – cu o singură excepție – textele din volum (unele mult prea tehnice pentru gustul meu), ci stăruind asupra unor aspecte deduse din ele, care ne pot face să înțelegem mai bine de ce astăzi privim istoria – aceea comună, a societății din care facem parte, și a noastră, proprie – altfel decît în era pre-digitală.
În privința metodelor cercetării (documentarea, organizarea surselor, critica și interpretarea lor), primul lucru care sare, ca să spun așa, în ochi este ușurința cu care se desfășoară acum toate aceste operațiuni. Internetul a simplificat enorm munca istoricului: ceea ce odinioară se obținea la capătul unor zile și luni de chinuitor efort se obține astăzi, printr-un simplu „click”, în cîteva minute. Sigur că nu toate izvoarele trebuitoare se găsesc „în rețea”. Internetul nu a înlocuit lucrul în arhive și biblioteci și nu o va face niciodată sau nu prea curînd. Dar a înlesnit considerabil accesul la instrumentele cercetării, făcînd să crească exponențial rapiditatea colectării și prelucrării informațiilor. În egală măsură, web-ul a rezolvat definitiv și problema – uneori exasperantă – a verificării detaliilor, care, înainte vreme, „mînca” – și ea – un timp enorm. Căutarea unei date, a unei biografii, inventarierea a ceea ce s-a mai scris despre un anumit subiect, coroborările (de ani, evenimente etc.) se rezolvă acum repede și eficient, cu un cîștig de timp considerabil. La rîndul ei, interpretarea materialului nu numai că a fost, de asemenea, înlesnită, ci, pe alocuri, s-a și rafinat: grație diferitelor programe de identificare și tratare serială a unor date de conținut (cuvinte, expresii, ani etc.) au fost evidențiate diferite corespondențe, coerențe, continuități sau, dimpotrivă, fracturi între evenimente, atitudini, percepții etc. care s-ar fi văzut mai greu (sau deloc) cu ochiul liber. Evident, mașinile și soft-urile nu se vor substitui, nici ele, vreodată, inteligenței și perspicacității umane (să sperăm...). Creativitatea istorică nu se va „robotiza”. Dar ea este, deja, considerabil facilitată prin lărgirea continuă, favorizată de web, a evantaiului de posibilități.
La fel de interesantă este și capacitatea de a măsura prin aceleași mijloace sensibilitatea colectivă față de un subiect sau altul din trecut și de a vizualiza modul în care se fac și se desfac comunitățile de interes pentru diversele aspecte ale istoriei, un anumit personaj sau episoade biografice. Ceea ce rezultă din această multitudine de date (cărora li se poate da și o formă grafică) este o anumită perspectivă asupra importanței diferitelor ipostaze ale trecutului în conștiința publică și a influenței acestora asupra atitudinilor și conduitelor colective.
Web-ul nu este însă numai un mijloc rapid și eficient de informare și cunoaștere. El produce această cunoaștere, care scapă tot mai mult monopolului exercitat de lumea relativ îngustă a specialiștilor. Această latură – cea mai spectaculoasă și gravă, totodată, prin implicațiile sale – a schimbărilor prin care trece, actualmente, istoria ca știință are un nume: democratizarea producției istoriografice. Iar suportul acestui fenomen este Wikipedia. Ajung, astfel, la ultima problemă semnalată mai sus: efectele libertății de expresie asupra cunoașterii istorice.
Departe de a desconsidera rolul social al acestei platforme, cum fac mulți specialiști ai domeniului, care o consideră o expresie diletantă a profesiunii lor, autorii volumului, dimpotrivă, îl tratează cu toată seriozitatea. „Obiect al criticilor virulente – notează pe bună dreptate Jean-Luc Chappey, autorul unui studiu care îi este dedicat –, Wikipedia s-a impus astăzi ca un suport inconturnabil de lucru, atît pentru istoricii universitari sau amatori, cît și pentru marele public” (p. 143). Deși o disprețuiesc sau îi sînt ostili, mulți savanți cu ștaif nu ezită, la o adică, să-și posteze profilul științific pe detestata platformă, pentru a cîștiga în vizibilitate. Popularitatea Wikipediei ca mediu de „elaborare a unui anumit tip de cunoaștere istorică care nu mai depinde exclusiv de universitate sau de școală” trebuie să atragă atenția tuturor. Este ideea pentru care pledează atît autorul citat, cît și Benjamin Deruelle și Stéphane Lamassé, interesați de același mediu al producerii cunoașterii istorice, după exemplul fișei dedicate Jeannei d’Arc. Sînt studiile care mi s-au părut cele mai interesante din volum.
Contrar a ceea ce se crede, Wikipedia nu este (fie-mi scuzate cuvintele neaoșe) un „sac” în care fiecare „toarnă” ce dorește. Cum remarcă Jean-Luc Chappey, „scrierea, corectarea și publicarea textelor [pe această platformă] sînt operațiuni supuse unui sistem de reguli și norme care au un rol esențial în forma [pe care o împrumută aici] scriitura istoriei” (p. 149). Aceste norme de validare sînt în număr de patru: neutralitatea axiologică, pertinența confirmată de sursele bibliografice ale articolului, libertatea organizării conținutului și accesul neîngrădit la orice conținut de pe platformă. Coroborate cu cerința ca toate informațiile susceptibile de a fi contestate, la fel ca reinterpretările și opiniile contrare, să fie atribuite unei surse „identificabile și verificabile”, regulile de mai sus ar trebui să certifice caracterul științific al fiecărei „intrări” (biografie, eveniment, fenomen istoric etc.), la a cărei scriere este liber să ia parte oricine, cu condiția de a le respecta.
Ceea ce subminează însă acest frumos program este (nu autorii menționați spun acest lucru, ci eu) chiar principiul călăuzitor al platformei: democrația. Căci, privilegiind nu interpretările originale, ci pe cele deja stabilite (celor ce postează li se interzice publicarea de date și interpretări inedite) și, pe de altă parte, cenzurînd orice judecată asupra pertinenței informațiilor și interpretărilor postate (altfel spus, ierarhizarea lor valorică, dedusă dintr-o expertiză atestată), administratorii lasă frîu liber exprimării tuturor punctelor de vedere. Acest lucru are cel puțin trei consecințe, una mai gravă decît cealaltă: dispariția noțiunii de autor în favoarea celei de „contributor” (de vreme ce fiecare notiță/fișă istoriografică este scrisă, rescrisă și permanent modificată), diluarea pînă la irelevanță a noțiunii de autoritate, respectiv competență științifică, și echivalența (aproape) fără limite a opiniilor. Corolarul tuturor este estomparea conceptului de adevăr.
Este unul din factorii care explică, după opinia mea, explozia perspectivelor contradictorii asupra trecutului, fragmentarea memorială a acestuia (din ce în ce mai accentuată) și pierderea oricărui sens unificator al devenirii colective (de unde și incertitudinea viitorului). Toate acestea au devenit obișnuite. „Anything goes”, faimoasa expresie prin care, în urmă cu mai bine de trei decenii, Paul Karl Feyerabend contesta existența unor principii metodologice universale, scandalizînd întreaga lume științifică, s-a întrupat în realitate. Ne-am întors la epoca de după apariția tiparului, cînd multiplicarea fără precedent a textelor sacre și traducerea lor în limbile vernaculare a dat oricui posibilitatea de a le interpreta cum credea de cuviință. Din acest fenomen s-a ivit, atunci, Reforma lui Luther și, în urma ei, nebuloasa în continuă expansiune a curentelor protestante. Ce va (mai) apărea din labirintul web-ului contemporan?
_______
Dans les dédales du web. Historiens en territoires numériques. Sous la direction de Stéphane Lamassé et Gaëtan Bonnot. Paris, Éditions de la Sorbonne, 2019