Categorii

Parteneri

Intelectualul umanist: trasee formative, preocupări culturale, angoase existențiale (Vasile Gribincea, Maria Fărîmă, Constantin Tonu)

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Intelectualul umanist: trasee formative, preocupări culturale, angoase existențiale (Vasile Gribincea, Maria Fărîmă, Constantin Tonu)

Le propunem cititorilor revistei Contrafort un dialog sau un mini-colocviu despre studierea și predarea literaturii, „portretul-robot” și provocările intelectualului umanist în formare, literatura română contemporană de pe ambele maluri ale Prutului, dar și despre criza pandemică, reacțiile de actualitate împotriva rasismului și dezbaterile pe marginea corectitudinii politice și nu doar. Răspund la întrebări și vorbesc din experiența lor doi tineri basarabeni care au absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, unde, în prezent, în calitate de doctoranzi, coordonează seminare.
Maria Fărîmă (n.1995) este redactor-șef adjunct al Revistei Echinox, a publicat cronici, articole și recenzii în Echinox, Revista Transilvania, Caietele Echinox, Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory, Journal for the Study of Religions and Ideologies, Steaua, precum și un studiu în Zoe, fii bărbată!, volum colectiv coordonat de Mihaela Ursa și îngrijit de Adrian Tătăran și Alexandra Turcu (Paralela 45, 2019).
Constantin Tonu (n. 1995) a publicat articole, cronici și recenzii în revistele Steaua, Contemporanul, Nord Literar, Contrafort, Transilvania, Ekphrasis, Caietele Echinox și Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory. Este autorul cărții Deșertul în literatură (Limes, 2019), distinsă cu Premiul pentru debut al Bibliotecii Municipale B.P. Hasdeu din Chișinău și Premiul pentru debut „Marian Papahagi” al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. (Vasile Gribincea)
 
 
I.
„Marea revelație a anilor de facultate a fost faptul că am întâlnit profesori fascinanți, pasionați de ceea ce predau”
 
Vasile Gribincea: Ce așteptări aveați când ați plecat la facultate și în ce măsură experiența voastră le-a împlinit? Ați avea să ne împărtășiți revelații și deziluzii după anii de licență și masterat?
 
Maria Fărîmă: De fapt, când eram mică visam să studiez geografie sau arheologie, însă circumstanțele au fost de așa natură încât interesele mele au migrat spre literatură și primele două au rămas în plan secund. Astfel, am optat spre un alt fel de geografie, una culturală, foarte diversă și ofertantă. Nu am avut dileme cu privire la ce facultate să aleg. Nici nu am fost influențată de opiniile altora – în mare, pragmatice –, fiindcă întotdeauna am știut intuitiv că vreau să rămân în zona științelor umaniste. Eu cred că o mare parte dintre noi au o intuiție și o sensibilitate pentru un anumit domeniu, de aceea ar trebui să mizeze pe această afinitate și să-și joace cartea. Eu am știut că vreau să fac literatură universală, de aceea am ales catedra de literatură comparată de la Cluj după ce am analizat posibilitățile și am auzit doar lucruri bune despre profesorii și cursurile pe care le țin. Lucrurile s-au adeverit. Nu am venit cu așteptări la Cluj. Chiar deloc. Și a fost foarte bine. Literatura comparată este un domeniu interdisciplinar, unde nu studiezi doar literatură, ci și elemente din artele vizuale, cinematografie, muzică, istorie, sociologie, psihanaliză, politică, psihologie, sub lumina ultimelor teorii, apariții editoriale și instrumente de cercetare. Intersecția acestor zone îți oferă o imagine de ansamblu mult mai ordonată, mai coerentă și te provoacă să înțelegi că există o multitudine de perspective de care este bine să te apropii cu un ochi critic. Datorită lecturilor și dezbaterilor de la cursuri și seminare, mi-am dezvoltat aceste lentile critice și am învățat să nu iau niciodată lucrurile de-a gata. A fost frumos că în toți acești ani am avut parte de profesori cu interese diverse, de multe ori excentrice, și cumva, la cursuri, întotdeauna au existat mici revelații. Și un aspect la fel de important e faptul că în grupa mea am fost colegi cu interese de cercetare diverse, actuale și am polemizat întotdeauna într-un mod constructiv. Hai să dezvălui și un secret. În primii ani, am avut un grup pe care l-am numit Hybris. Acum îmi vine să râd. Ba mai mult, devin și nostalgică, fiindcă nu mai umblăm prin anticariate, iar o parte dintre colegi au plecat din Cluj. Bineînțeles că vin și deziluziile. În cazul meu, simt o mare dezamăgire în ceea ce privește angajarea pe piața muncii. Majoritatea dintre noi suntem nevoiți să ne reprofilăm ca să ne întreținem. Și e foarte frustrant. Cred că e o problemă de sistem. Dar aceasta e o discuție lungă, care merită un dialog aparte.
 
Constantin Tonu: Înainte de admitere, auzisem că Facultatea de Litere din Cluj excelează în domeniu, în spațiul cultural românesc, iar oferta ideatică a Departamentului de Literatură Comparată – adevărat festin sapiențial – mă făcuse de-a dreptul curios. Însă, neintrând în contact cu niciun fost student, nu pot spune că aveam așteptări bine conturate, cum nu știam nici ce așteptări au profesorii de la noi. Le-am aflat pe toate pe parcurs, lăsând atât bucuriile, cât și greșelile să mă surprindă. Marea revelație a anilor de facultate a fost faptul că am întâlnit profesori fascinanți, pasionați de ceea ce predau și capabili să trezească și în noi interesul pentru temele lor predilecte, de la tragedia antică, escatologie, mitologie, istoria ideilor, mitul faustic și nietzscheanism până la teoria literară, lingvistică, estetică, semiotică, poetici corporale și totalitarism. Datorită măiestriei cu care profesorii ne purtau prin diverse aventuri ideatice, pentru mine multe dintre cursuri aveau toate caracteristicile necesare pentru a se transforma în adevărate exerciții de admirație.
Dintre dezamăgiri, dincolo de cele cu care pornește la drum orice student la filologie și care vizează statutul financiar precar și incertitudinea care-l așteaptă după absolvire – știind că există riscul de a fi nevoit să se reprofileze pentru a se putea întreține –, una mi-a rămas în minte, pentru că nu o așteptam deloc: eram în primele semestre de licență, aveam medie bună, așa că am decis, încrezător, să aplic pentru bursă; or, când am vrut să depun cererea la secretariat, mi s-a spus că, fiind intrat la facultate cu statut de student basarabean, sunt considerat deja bursier al statului român (chiar dacă eram la buget, dar fără bursă) și nu am dreptul să concurez pentru bursele de merit sau performanță, indiferent de medie sau de activitatea științifică. Asemenea incompatibilități nu existau, de pildă, în universitățile din Iași, Suceava, Timișoara… dar am aflat că între timp și UBB-ul le-a pășit pe urme, modificându-și regulamentul.
 
V. G.: V-aș ruga să povestiți despre seminarele pe care le coordonați. Cum vă simțiți de cealaltă parte a catedrei și cum îi simțiți pe studenți?
 
M. F.: Doamna prof. univ. dr. Ruxandra Cesereanu a ținut cursul Omul politic și literatura, unde s-au discutat opere de E. Zamiatin, M. Bulgakov, A. Soljenițîn, V. Șalamov, L. Ulițkaia, I. D. Sîrbu, Primo Levi și P. Modiano, autori care au scris despre experiența detenției și despre regimurile totalitare. La seminar am făcut close reading pe capitole din aceste romane, unde am discutat despre ce înseamnă memoria, libertatea, istoria individuală și colectivă. Pentru mine a fost o experiență inedită și o provocare de care mi-era frică la început. Am avut în jur de 130 de studenți de care acum îmi este foarte dor. Mi-era frică, fiindcă erau la licență, an II, și nu credeam c-o să mă ia în serios. Dar dimpotrivă, am avut discuții consistente și au oferit niște interpretări și viziuni asupra romanelor la care nu m-aș fi așteptat. Eu m-am pregătit cât de bine am putut și am adoptat o poziție de egalitate față de studenți. Nu mi-am dorit să mă impun în niciun fel în fața acestora. Miza mea a fost să ofer niște informații pe care le dețin deja din lecturile mele și să le arăt niște posibile piste de cercetare. Am făcut asta cu multă pasiune și curiozitate, și întotdeauna i-am încurajat să spună ceea ce gândesc. Mi-am dorit să discutăm, să polemizăm, să interogăm critic evenimentele din trecut și să le corelăm cu ceea ce se întâmplă în prezent, îndeosebi în perioada aceasta, când au loc o serie de turbulențe în întreaga lume. Am simțit din partea lor multă deschidere și i-am simțit ca pe niște prieteni. Sper că fiecare dintre ei a rămas cu o idee, cu o mică revelație personală. Avem un grup pe Facebook și mai postăm lucruri pe care le-am studiat, continuăm experiența de la seminar.
 
C. T.: Am avut plăcerea de a coordona până acum două seminare, în cadrul cărora mi-am propus să revizitez, împreună cu studenții, istoria literaturii și culturii europene din perspectiva relației omului european cu deșertul, schițând biografia imaginii acestui spațiu deopotrivă fascinant și tanatofob și oprindu-mă în special asupra unor texte din secolele XX și XXI: Revoltă în deșert, de T.E. Lawrence, Citadela lui Antoine de Saint-Exupéry, Deșertul tătarilor, de Dino Buzzati, Picătura de aur, de Michel Tournier, Pacientul englez, de Michel Ondaatje, Oryx și Crake, de Margaret Atwood etc. A fost cu atât mai provocator pentru mine, cu cât am discutat în ambele semestre despre același subiect, însă cu studenți din ani diferiți, încercând să-mi adaptez atât bibliografia, cât și discursul și metoda de abordare în funcție de cunoștințele și interesele lor – un seminar fiind cu studenți din anul trei de la Literatura Comparată, un grup relativ omogen, cu care aveam multe lecturi comune, iar celălalt fiind cu studenți din anul doi de la Trunchi Comun, care veniseră cu un bagaj cultural format la specializări foarte diferite (Coreeană, Chineză, Norvegiană, Franceză, Engleză, Rusă, Română, Germană etc.). Deși au fost primele mele seminare, diferența mică de vârstă a avut avantajele ei, pentru că puteam recurge foarte ușor la un exercițiu de imaginație, întrebându-mă: ce aș fi vrut să mi se predea mie? De ce aveam eu nevoie când eram în anul doi sau în anul trei de facultate?
 
„Cărți din literatura contemporană trebuie incluse în curriculum, fiindcă
s-a creat impresia că scriitorii sunt niște morți”
 
V. G.: Ce credeți despre modul în care literatura română e predată în școală, pe ambele maluri ale Prutului? Ați sugera schimbări în acest sens?
 
M. F.: Eu am făcut școala doar în Moldova. Am avut noroc de profesori de română foarte buni, lecțiile cărora erau interactive și cu recomandări serioase de lectură. De exemplu, prin clasa a VII-a, profesoara de română ne-a povestit despre Herta Müller și în perioada aceea am citit Regele se înclină și ucide, un roman care a avut impact asupra mea. Dar știu că majoritatea elevilor nu merg cu tragere de inimă la orele de literatură română. O cauză este lista de lecturi, care trebuie diversificată, așa încât să includă și texte care aduc în discuție noile interese ale copiilor. Trebuie să recunoaștem că mentalitățile se schimbă și trebuie să adaptăm programa școlară la nevoile elevilor. Asta nu înseamnă că aruncăm la gunoi tot ce avem acum în manuale. Nu, ci gândim un nou curriculum școlar. Și obligatoriu acesta trebuie să includă cărți din literatura contemporană, fiindcă s-a creat impresia aceasta că scriitorii sunt niște oameni morți. Or, literatura este vie, dinamică și atât de diversă!
 
C. T.: Eu am făcut liceul la Ialoveni, la profilul Real, contactul meu cu literatura română (și universală) producându-se mai degrabă dincolo de programa școlară, alegându-mi lecturile în funcție de sugestiile prietenilor și de titlurile care-mi stârneau curiozitatea atunci când vizitam biblioteca. La orele de limba și literatura română, s-a insistat mai mult pe limbă, gramatică decât pe literatură – ceea ce e de folos, dar nu-i suficient; colegii de la profilul umanist cu siguranță au fost mai norocoși în această privință. Lecțiile de literatură erau suprasaturate de Ion Druță (la proză) și Mihai Eminescu (la poezie). Mi-ar fi plăcut să discutăm la ore și despre Mircea Cărtărescu, pe care-l zărisem în cuprinsul manualului, la final, însă – cum nu am reușit să ajungem, cronologic, nici măcar la Marin Preda – nu i s-a dat nicio șansă…
În anii de liceu, multe dintre orele de limba și literatura română se consumă prin rezolvarea culegerilor de exerciții și studierea a tot felul de cărțulii auxiliare menite să pregătească elevii pentru bacalaureat – marea stafie ce terorizează liceenii de pe ambele maluri ale Prutului. Ar fi util să se renunțe la această practică a exersării repetate a unor sarcini construite după tiparul subiectelor de bacalaureat – care poate că asigură note de 10, dar în rest e perdantă – și să se dea importanță formării armonioase a elevului, așa încât acesta, ajuns la examen, să poată vorbi și scrie corect în limba română, să posede gândire critică, discernământ, repere etice, lecturi suficiente și o cultură generală care să-i permită să facă față oricăror întrebări și exerciții. Din acest punct de vedere, bacalaureatul la limba și literatura română din Republica Moldova e preferabil celui din România, subiectele fiind mai puțin rigide – în special eseul final, unde elevul are libertatea de a exemplifica făcând apel la orice cărți dorește, nefiind condiționat la o listă limitată de texte canonice (așa cum se întâmplă în România).
M-am confruntat cu o altă problemă a predării literaturii române și universale în școală în timpul facultății, când am făcut practica pedagogică la un liceu din Cluj (dar e valabil și pentru Republica Moldova). În timpul unei lecții în care discutam cu elevii de clasa a 10-a Baronul din copaci, de Italo Calvino, mi-am permis să interpretez romanul în cheia relației dintre iluminism și romantism, menționându-i, printre alții, și pe Rousseau și Nietzsche – fapt pentru care am fost sancționat de către profesoara la care am mers în practică, pe motiv că elevii sunt prea mici pentru asemenea informații… Cred că această menajare exagerată (larg răspândită) e mai degrabă un deserviciu adus elevilor, învățați să caute doar metafore atunci când citesc o poezie și doar caracterizare directă/indirectă a personajelor atunci când citesc proză – ceea ce, pe de o parte, îi face să se distanțeze de literatură și, pe de altă parte, îi lasă total nepregătiți pentru facultate. Admir mai degrabă profesorul care le propune elevilor texte problematice, care suscită dezbateri, chiar polemici, ridică semne de întrebare, decât pe cel care selectează doar textele „cuminți”.
 
V. G.: Care este impresia voastră generală asupra literaturii contemporane din România și Republica Moldova? Aveți preferințe semnificative în contextul ei? Aveți și rezerve, nedumeriri privind realitățile culturale din același spațiu?
 
M. F.: Se scrie mult, se cumpără puțin. Am lucrat la librărie și de rafturile cu literatură contemporană se apropie în principal cei care sunt din zona literară sau cei care au citit ceva la un moment dat, i-a captivat și acum caută o nouă carte. Mă întreb de ce nu se citește atât de mult literatură contemporană. Nu există suficientă promovare? Avem o percepție distorsionată despre literatura contemporană? De ce ne e frică de literatura contemporană? Uite, întrebarea aceasta e bună pentru un dosar. În materie de poezie, citesc cam tot ce apare. Printre poeții mei preferați se numără Dan Coman, Claudiu Komartin, Anastasia Gavrilovici, Teo Dună, Ana Dragu, Cosmin Perța, Emilian Galaicu-Păun, Liliana Armașu, Alex Cosmescu, Aura Maru. Proză, recunosc, am citit mai puțin, nu am reușit să țin pasul cu toate aparițiile. De exemplu, doar în perioada aceasta am descoperit-o pe Lavinia Braniște (Sonia ridică mâna), care mi-a tot fost recomandată. Îmi mai plac cărțile lui Marin Mălaicu-Hondrari (pentru poeticitatea prozei sale), Matei Vișniec (adevărata plăcere a lecturii, desfătarea de care vorbea Barthes o regăsesc la acest autor), Tatiana Țîbuleac (pentru o poetică a tandreții și a cruzimii deopotrivă), Dumitru Crudu (pentru prozele scurte alerte și imprevizibile), Iulian Ciocan (pentru proza cu inserții sociopolitice prin lentila unui observator fin și ironic), Dan Alexe (pentru puzzle-ul exotic de inserții culturale), jurnalul lui Radu Vancu și cărțile de filozofie ale lui Alexander Baumgarten (citiți 7 idei înrâuritoare ale lui Aristotel și veți descoperi o scriitură filozofică limpede, rafinată). Știi ce vreau să citesc sau să recitesc? Aureliu Busuioc. Cred că e un autor care trebuie făcut mult mai vizibil. Dar lista mea de cumpărături (literare) e lungă și în așteptare. Apropo, citesc constant și reviste culturale, unde descopăr autori care scriu bine. Recomand DOR, Scena.ro, Scena 9. Nedumeririle mele sunt legate de micile „bisericuțe” literare care din când în când își mai aruncă săgeți și nu văd rostul unor asemenea atitudini. Ar fi mai sănătos dacă ar exista polemici pe seama literaturii, reale, asumate, justificate.
 
C. T.: Cred că în acest moment literatura română din Republica Moldova este perfect sincronizată cu cea din România. Avem scriitori foarte buni pe ambele maluri ale Prutului, pe care nu aș putea nicidecum să îi compar valoric. Citesc cu mare plăcere și aș recomanda oricând atât cărți de Emilian Galaicu-Păun, Dumitru Crudu, Tatiana Țîbuleac sau Iulian Ciocan, cât și de Alexander Baumgarten, Corin Braga, Caius Dobrescu, Diana Adamek sau Mircea Cărtărescu, cu mențiunea că mulți au rămas pe dinafară doar pentru că nu am apucat să-i citesc (suficient). Diferența dintre cele două spații constă în politicile de promovare ce asigură vizibilitatea cărții/autorului, unde în mod cert primează România. Cărțile tuturor editurilor mari din România se găsesc în librăriile din Republica Moldova, viceversa nefiind valabilă, întrucât, cel puțin la Cluj, ajung cu regularitate doar cărțile publicate la Cartier.
Într-un studiu din 2011 dedicat vizibilității în România a literaturii române din Basarabia, Ioana Revnic afirma că, „după douăzeci de ani de la evenimentele din august 1991, cel mai cunoscut scriitor din Basarabia rămâne, pentru români, un poet: Grigore Vieru”. Începând din 2014, de când studiez la Cluj, am constatat că, cel puțin în Transilvania, Grigore Vieru e cvasinecunoscut (doar profesorilor le spune ceva numele; studenților, elevilor, deloc). M-am bucurat să văd, în schimb, că în locul lui a venit în fața publicului românesc un număr din ce în ce mai mare de scriitori basarabeni contemporani, majoritatea tineri, care au ales să-și publice cărțile la editurile din România, unde participă frecvent la festivaluri, sunt promovați, premiați. Cu atât mai mare mi-a fost bucuria când am văzut că există și vectorul opus: scriitori din România care vor să fie publicați la editura Cartier.
 
V.G.: Cât de importantă este pentru voi critica literară? O urmăriți sistematic, țineți cont de ea atunci când alegeți cărțile pe care le citiți? Și ce rol îi atribuiți în actuala – și viitoarea – voastră activitate?
 
M. F.: Critica literară oferă niște direcții, conturează niște atitudini, influențează anumite gusturi estetice. Dacă este scrisă bine, funcționează ca un barometru care oferă niște indici de calitate. Trebuie să recunosc că nu sunt constantă în lectura criticii literare. Urmăresc anumite voci, fiindcă pun în valoare perspective pe care nu le-aș fi intuit, dar nu îmi influențează în mod decisiv opțiunile de lectură. Citesc uneori la recomandarea prietenilor. După un timp, începi să „miroși” cărțile și știi să alegi singur. Dar dacă vrei să faci cercetare, e firesc să citești sistematic noutățile din domeniul tău de interes. Așa este onest și corect, și te ajută să urmezi și să îți precizezi anumite direcții de cercetare.
 
C. T.: Țin minte și acum ziua în care profesoara Ruxandra Cesereanu ne-a propus câtorva studenți să începem să scriem recenzii pentru revista Steaua. Eram în primul an de facultate, iar a publica un text într-o revistă – care, odată publicat, rămâne – mi se părea un act mult prea responsabil, pe care simțeam că nu-l pot face fără a fi pe deplin pregătit, așa că am decis să mă mai „coc” un pic, publicând prima recenzie abia la începutul anului doi. De atunci am tot scris despre cărți în diferite reviste, dacă nu sistematic, cel puțin fără pauze prea mari, dar gândul responsabilității și importanței acestei întreprinderi nu m-a părăsit. Urmăresc cu regularitate, pe de o parte, anumite reviste, indiferent cine publică în ele, și, pe de altă parte, anumiți autori, indiferent în ce reviste publică. Am avut, de altfel, ocazia să citesc volume de critică literară atât de antrenante și de bine scrise, încât le-aș prefera oricând pentru o lectură de plăcere în locul unui roman sau al unui eseu (cele semnate de Ștefan Borbély sunt în top, până acum).
Țin cont, fără îndoială, de critica literară atunci când îmi aleg lecturile, când îmi cumpăr cărți, dar ponderea ei în acele alegeri variază în funcție de cât de multe știu despre autorul cronicii/recenziei: dacă am mai citit ceva de el, dacă avem domenii de interes comune etc. Încă nu știu ce voi face după doctorat, dar, cum sunt slabe șanse să mă dezobișnuiesc de practica lecturii zilnice sau să mă îndepărtez prea mult de literatură, cu siguranță voi mai scrie despre cărți, cel puțin ca o activitate de plan secund.
 
„Un intelectual cred că trebuie să fie o figură angajată public. Nu trebuie să stea în turnul de fildeș”
 
V. G.: Să ne gândim la un „portret-robot” al intelectualului umanist, mai ales al celui tânăr. Care ar fi, în opinia voastră, calitățile sale vitale? Dar defectele descalificante?
 
M. F.: Ar trebui să fie curios și să fie la zi cu cele mai recente apariții din domeniu. Un intelectual trebuie mai întâi de toate să fie onest în ceea ce scrie, în ceea ce face, în pozițiile pe care și le asumă. Și cred că trebuie să fie o figură angajată public. Nu trebuie să stea în turnul de fildeș. Un intelectual care are ce spune trebuie să fie vocal și să vorbească pe înțelesul celorlalți. Ce bine ai zis: „defecte descalificante”. Aici, mă gândesc la pretențiile elitiste, la vanitate, orgoliu și figura de atotștiutor. Un intelectual umanist trebuie să fie cel care inițiază dialogul, care întreabă, dar care știe să și asculte. Nu crezi că în ultima perioadă ne tot lăudăm că știm să dialogăm civilizat, dar, de fapt, nu o facem? Fiindcă ne impunem o poziție și nu vrem să cedăm, crezând că avem dreptate și libertate să spunem orice. Da, avem libertate să spunem orice, dar nu ar trebui să ne ascundem sub acest paravan al libertății doar fiindcă nu suntem capabili să înțelegem că ideea noastră nu este general valabilă.
 
C. T.: Mă gândesc, în principal, la un absolvent al Facultății de Litere. Sunt mulți care termină anii de licență și mai strecoară încă virgule între subiect și predicat; mulți care au trecut printr-un masterat și totuși scriu incoerent; iar unii nici la finalul doctoratului nu cunosc normele de redactare. Cu acest nivel de bază, al corectitudinii în scris și în vorbire, aș începe schițarea portretului-robot al tânărului intelectual umanist. Ar fi un tânăr căruia îi pasă de ceea ce spune și scrie, și o face avizat, cu respect pentru alteritate și pentru efortul actului de cultură; un observator fin și comentator exigent al valorilor literare, culturale și artistice contemporane, care însă nu neglijează asimilarea și prețuirea tradiției, valorilor trecutului. Ar fi înzestrat cu spirit critic și ar avea curajul să spună lucrurilor pe nume, chiar și atunci când majoritatea (sau autoritatea) crede și spune altminteri. Peste aceste calități ar trebui să planeze, neapărat, bunul-simț; iar ca bonus, aș adăuga umorul și (auto)ironia. De partea cealaltă, printre defectele descalificante aș aminti autosuficiența, egocentrismul, incapacitatea de a accepta păreri diferite de ale sale, de a dialoga civilizat, indiferent de subiect, cu oricine, oportunismul, atacul la persoană.
 
V. G.: Ce le-ați spune tinerilor care vor să-și lege viitorul de literatură?
 
M. F.: Dacă au înclinație spre literatură și știu că sunt „alergători de cursă lungă”, să încerce. Fiecare alege pentru sine. Nu vreau să ofer sfaturi, pentru că fiecare trăiește aceste experiențe diferit. Din ce am învățat eu până acum pot spune doar că întotdeauna trebuie să ai și planuri de rezervă, fiindcă uneori realitatea este mai puternică decât pasiunea și plăcerea pentru un lucru pe care îl faci, și asta te poate lua pe nepregătite. Trebuie să fii realist. Este un clișeu că oamenii care fac literatură sunt visători (cu capul în și dincolo de nori). E loc și pentru visare, dar să nu exagerăm.
 
C. T.: Celor care vor să transforme relația cu literatura în activitatea lor primară, urmând o facultate de litere, găsind apoi de lucru în domeniul de specialitate, le recomand să se informeze bine și să-și interogheze pasiunea lor pentru literatură înainte de a face acest pas: asistând la câteva cursuri de la facultate, intrând în contact cu cât mai multe persoane din domeniu sau măcar printr-un simplu exercițiu de introspecție – pentru că e vorba de un traseu care poate fi pe cât de frumos, pe atât de dificil și stresant, iar dacă pornești la drum cu îndoieli, cu jumătăți de măsură, sau entuziasmat, însă cu o imagine greșită, incompletă asupra literaturii sau a felului în care se studiază literatura, te poți împotmoli și descuraja la prima sesiune, în momentul în care afli ce salariu au prietenii tăi de la IT sau atunci când părinții și rudele încep să facă aluzii la incapacitatea de a justifica parcursul tău universitar prin rezultate concrete imediate. Există mari șanse ca abia în anii facultății, întâlnind profesori foarte buni, să fii atras iremediabil de literatură, însă sunt suficiente cazurile în care, indiferent cât de valoroși sunt profesorii, studenții sesizează că Literele nu sunt pentru ei și decid să își schimbe facultatea (din varii motive: pentru că prin literatură ei înțelegeau doar romanele de dragoste/polițiste/fantasy; pentru că citiseră doar romane și poezii, iar acum și-au dat seama că e un chin să citească nonficțiune; pentru că le place doar să citească, nu să și scrie texte academice; pentru că iubesc literatura, dar urăsc gramatica etc.). Cu atât mai mult merită încurajați cei care vor să se apropie de literatură, prin lectură (eventual și prin scris), dar a căror ocupație de bază nu are nicio legătură cu științele umaniste, în cazul lor nefiind nevoie de introspecții și deliberări, pentru că nu există riscul alegerilor pripite sau greșite, ci doar beneficii.
 
II.
„Nu am ratat niciun muzeu de artă din locurile prin care am hoinărit
și recomand tuturor să facă la fel”
 
V. G.: Maria, mi-ai spus că ai rămas impresionată în urma unui curs despre artele plastice în contemporaneitate, pe care l-ai urmat în Italia, unde ai fost studentă cu o bursă Erasmus. De asemenea, ai publicat în Revista Echinox un interviu cu o tânără pictoriță kazahă, Alua Tebenova. Te-aș ruga să ne povestești mai multe despre interesul tău pentru tendințele recente din artele vizuale.
 
M. F.: Încerc să-mi aduc aminte un moment specific de la care ar fi putut porni pasiunea mea pentru artele vizuale și nu am nimic concret în memorie. Nu pot desena, nu pot picta, dar simt o plăcere enormă să privesc obiecte de artă sau să citesc despre artele vizuale. De aceea, răsfoiesc albumele de artă din librării sau vizitez muzeele în orașele în care merg dintr-o plăcere care îmi relaxează mintea și îmi ordonează percepțiile despre realitatea din jur. Nu am ratat niciun muzeu de artă din locurile prin care am hoinărit și recomand tuturor să facă la fel. E cu totul o altă experiență să vezi tablourile, sculpturile, instalațiile pe viu. Așa am vizitat Muzeul Magritte, Prado, Muzeul Regal de Arte Frumoase din Bruxelles, Casa Memorială a lui Rubens din Anvers sau o expoziție de Pollock în Roma. Nici fotografii nu prea fac în muzee, tocmai pentru a nu altera experiența pe care am avut-o în muzeu și cu gândul că voi reveni acolo. La cursul de artă contemporană din Bari mi-a plăcut faptul că se insista pe analiza tablourilor studiate, plasate în context și cu o mulțime de conexiuni care te făceau să înțelegi un stil, un curent artistic. De asemenea, aveau manuale specializate din care îți aprofundai la propriu cunoștințele despre artele vizuale. Și aveam vizite de studiu în orășelele din apropiere. Așa am descoperit barocul din Lecce sau Muzeul Pino Pascali din Poligano a Mare. Și acum mi-a rămas în cap artistul belgian Hans Op de Beeck, reproducerile suprarealiste de Bertozzi & Casoni sau fotografia sfâșietoare intitulată sugestiv White House, de artista afgană Lida Abdul. Apropo de sudul Italiei, dacă mergeți într-un orășel din această zonă, sigur veți găsi o pinacotecă și veți descoperi noi artiști. Ba mai mult, în Trani, veți putea vedea și Chagall, Picasso, Miró, Dalí.
Pe Alua Tebenova am cunoscut-o prin intermediul unei prietene. Am mers la expoziția ei La femme nomade, de la Institutul Cultural Francez din Cluj, și mi-a plăcut culoarea locală și elementele culturii kazahe pe care le inserează în tablourile sale. De aceea, m-am gândit că ar fi interesant să aflăm mai multe despre povestea ei personală și experiențele artistice din Kazahstan.
 
V. G.: Ai studiat un semestru și în Portugalia, tot cu o bursă Erasmus. Ce imagine de ansamblu ți-a rămas în legătură cu peisajul cultural din țara lui Pessoa și a lui Saramago?
 
M. F.: Da, m-am întâlnit cu fantomele lui Pessoa și Saramago. Pessoa s-a dat drept altcineva, bineînțeles. Glumesc, dar să știi, senzația aceea de ploaie e adevărată. Nu cred că ar fi descris-o mai bine altcineva. Portugalia e o țară vie, colorată, cu oameni empatici, cu tradiții frumoase, cu fado, azulejos, grădini baroce și dor de țărmuri îndepărtate. Dacă ajungeți în Porto, e musai să mergeți la Librăria Lello. Când ești acolo, îi dai dreptate lui Borges care spunea că își imaginează Paradisul ca o bibliotecă. Și legenda mai spune că acolo J. K. Rowling a început să scrie seria Harry Potter. De acolo mi-a cumpărat colega mea de apartament – o braziliancă din São Paolo care asculta Maria Tănase – o carte de poezie de Carlos Drummond de Andrade. Citeam din ea în aeroport în timp ce plângeam că plec.
 
V. G.: Ești doctorandă cu o teză despre Ludmila Ulițkaia, Svetlana Aleksievici și Guzel Iahina. Ce te apropie de aceste scriitoare și ce le apropie
în analiza pe care o propui asupra lor?

 
M.F.: Mi-am propus să realizez o cartografie a memoriei și postmemoriei în cărțile acestor autoare, cu atenție asupra istoriilor individuale raportate la istoria colectivă a secolului XX. Vreau să aduc în discuție portretul omului sovietic despre care știm cu toții, dar în cazul acestor scriitoare, prin intermediul unei poetici a intimității omului simplu, a istoriei cotidiene, a unei istorii afective a ființei umane prinsă în mașinăria brutală a sistemului. Sunt trei voci feminine puternice, care construiesc narațiuni ce aduc perspective noi în aceasta arhivă istorică marcată de traume, de identități fragmentate, de anxietăți colective, de iluzii și deziluzii. Din punct de vedere tematic, nu inovează, însă vin cu un limbaj nou, care nu te poate lăsa indiferent. Și asta mă interesează, care sunt mecanismele și cum reușesc să construiască asemenea narațiuni puternice, de impact. Iar ce mi-a plăcut mie cel mai mult la primele lecturi a fost sinceritatea directă, brutală uneori, care fascinează, emoționează și provoacă disconfort.
 
III.
„Interesul meu pentru nonuman și postuman(ism) a pornit de la o constatare oarecum ludică: începând din zorii postmodernității și până în prezent, vorbim despre o serie de morți celebre, însă în niciuna dintre aceste ceremonii funerare nu este prezent corpul delict, cadavrul”
 
V. G.: Constantin, ai debutat cu volumul Deșertul în literatură, care pornește de la lucrarea ta de licență. Când a apărut ideea transformării tezei în carte și cum a fost procesul, ai rescris mult? 
 
C. T.: Ideea îi aparține profesorului meu coordonator, Ștefan Borbély, care m-a convins de utilitatea apariției unui volum despre deșert în spațiul cultural românesc și mi-a sugerat, chiar în ziua în care am susținut licența, să mai lucrez timp de un an la ea, transformând-o într-o carte. A fost nevoie de doi ani, până la urmă (fiindcă studiam în paralel și pentru disertație), timp în care mai mult am adăugat decât am rescris, textul final fiind de două ori mai mare decât lucrarea de licență: am extins unele capitole pe care nu le tratasem inițial decât sumar și am adăugat altele noi. Dar, firește, adăugirile m-au condiționat la revizuiri și prelucrări repetate, cu atât mai mult a introducerii și concluziei.
 
V. G.: Într-un articol care sintetizează disertația ta de masterat și care a apărut în Revista Transilvania cu titlul „În lipsa corpului delict: reflecții asupra vremurilor escatologice contemporane”, vorbești, între altele, despre nonuman și postuman(ism), doi termeni ce desemnează direcții de actuală relevanță în disciplinele umaniste. În ce măsură te preocupă aceste paradigme, te-ar tenta o explorare în câmpul lor teoretic?
 
C. T.: Interesul meu pentru nonuman și postuman(ism) și mai ales decizia de a aborda aceste subiecte în lucrarea de disertație au pornit de la o găselniță, o constatare oarecum ludică (cum e și titlul disertației: Există moarte după Fukuyama?), și anume faptul că, începând din zorii postmodernității și până în prezent, vorbim despre o serie de morți celebre (moartea omului, a romanului, a literaturii comparate, sfârșitul ideologiilor, a istoriei etc.), însă în niciuna dintre aceste ceremonii funerare nu este prezent corpul delict, cadavrul. Prin intermediul acestei chei de lectură, am înaintat, speculativ, pe terenul studiilor despre nonuman și postuman(ism), analizând ce ne pot spune aceste domenii de cercetare despre thanatologia contemporană. S-a scris însă foarte mult despre ele, mai ales despre postuman(ism), ceea ce mă face să cred că, pentru a continua în această direcție și pentru a aduce ceva nou și important sunt necesare cunoștințe vaste din domenii care depășesc perimetrul umanist, ca robotica, cibernetica, biologia, medicina, științele cognitive etc., ancorate într-o bază practică, experimentală. Prin urmare, am decis, cel puțin pentru viitorul apropiat, să îmi îndrept atenția spre un alt subiect, mai puțin cercetat în spațiul cultural românesc: panslavismul.
 
V. G.: Ti-aș propune să revenim la volumul tău, ...din perspectiva crizei pandemice a ultimelor luni. Identifici asemănări importante între senzațiile pe care le provoacă deșertul și cele generate de carantina din 2020?
 
C.T.: În 14 august 2020, Doru Căstăian a publicat, pe platforma Contributors, un text în care asemuia realitatea pandemică din România cu un deșert: „un deșert social, cognitiv, uman, administrativ.” Tind să-i dau dreptate. Frica pe care deșertul o suscită omului european e frica de necunoscut, deșertul fiind un spațiu străin, incontrolabil, insensibil la condiția umană, care copleșește prin imensitatea lui și în care moartea poate surveni de oriunde. Pandemia generează aceleași spaime și nesiguranțe. La aceasta putem adăuga și perspectiva lui Jean Baudrillard, care, în jurnalul de călătorie America, descria această țară drept un imens deșert, un spațiu al suprafețelor, imaginilor și semnelor goale de sens, arbitrare și inumane, care se multiplică la nesfârșit, un loc al simulacrelor, neautenticității, superficialității și inculturii generalizate – atribute pe care însă le valoriza pozitiv, întrucât le oferă americanilor (marcați de o forma mentis deșertică) o libertate neîngrădită, un mod de viață lipsit de negativitate, de anxietatea inerentă oricărui proces de căutare a sensului, a adevărului. Extrapolând, putem observa aceleași trăsături și în perioada pandemiei, când asistăm la o proliferare continuă a dezinformărilor, a gesturilor excentrice și deciziilor necugetate – doar că eu nu aș cataloga pozitiv și nu aș încuraja asemenea atitudini „deșertice”.
 
IV.
„Pandemia a scos la iveală vulnerabilitățile, fricile, nevrozele noastre”
 
V. G.: Cum trăiți perioada pandemiei? Ce ați avea de spus despre știrile false, teoriile conspiraționiste și ieșirile celor care neagă pericolul virusului?
 
C. T.: Dincolo de faptul că nu am putut să-mi vizitez părinții și prietenii din Moldova, nu pot spune că agenda activităților mele (cotidiene) a suferit modificări majore din cauza pandemiei. Îmi place viața de bibliotecă, așa că m-am adaptat foarte ușor condițiilor de carantină, citind, scriind, vizionând filme, ținând seminare (online), cum făceam și înainte. Dar eu sunt totuși norocos că m-a prins pandemia în perioada doctoratului, când recluziunea e chiar recomandată, pentru cercetare, documentare. Îmi pare rău însă de studenții de la licență, master, cu atât mai mult de cei care abia acum și-au început parcursul universitar. Sper totuși că iresponsabilitatea celor care propagă teorii conspiraționiste sau sfidează cu nepăsare sau cu inconștiență regulile carantinei e doar efemeră și că pandemia nu va mai dura mult. A durat deja suficient încât marea majoritate să aibă cel puțin un cunoscut care a fost infectat – ceea ce cred că e de ajuns pentru un apel la precauție și discernământ.
 
M. F.: Eu am lucrat în perioada pandemiei și nu am avut timp să fac yoga, să-mi redescopăr sinele sau să coc pâine. Dar am reușit să-mi clarific anumite aspecte despre ce am devenit noi ca oameni și comunitate. Pandemia a scos la iveală vulnerabilitățile, fricile, nevrozele noastre. Eu am obosit de manipulările mass-media și de delirul conspiraționiștilor. Am obosit fiindcă scot la iveală multă prostie și incapacitatea de a depune un mic efort în a analiza lucrurile logic. Întotdeauna încerc să mă pun în pielea celuilalt, să-i înțeleg perspectiva, să fac un exercițiu de imaginație, dar, crede-mă, în cazul acesta nu reușesc. Simt că mă strivește absurdul, la propriu. De asta probabil nu sunt foarte optimistă în ceea ce privește viitorul, fiindcă observ cum toată lumea adoptă o anumită atitudine, opinie, și crede că are dreptate. Nu mai acceptăm dialogul, colaborarea. Și lucrul acesta e periculos. Vedem și consecințele, ce se întâmplă azi în lume.
 
V. G.: Cum vă imaginați viitorul în normalitatea de după pandemie? Ce dificultăți – dar și ce oportunități – vă influențează perspectiva?
 
C. T.: Situația unui absolvent al Facultății de Litere era și până acum precară, în principal din cauza subfinanțării educației, a locurilor de muncă puține și prost plătite, dar pandemia a făcut-o și mai dificilă și incertă. În loc să susțină cultura în vremuri de restriște, guvernanții o ignoră fățiș – dovadă, printre altele, e decizia guvernului român de a amâna creșterea salariilor profesorilor, care fusese prevăzută pentru 1 septembrie 2020. Din perspectiva cuiva care ar vrea să activeze mai departe în domeniul științelor umaniste, viitorul nu pare promițător, sper însă că una dintre concluziile care se vor putea desprinde în urma pandemiei va fi faptul că ar trebui să punem mai mult preț pe lucrurile și activitățile cu adevărat necesare, printre ele numărându-se și nevoia de literatură, cultură, artă.
 
M. F.: Într-adevăr, înainte de pandemie eram într-o zonă de confort, de siguranță, și această catastrofă sanitară ne-a spulberat planuri, ne-a dezechilibrat. Însă, dacă am privi cu atenție, în lumina evenimentelor din ultimii ani, ne-am da seama că normalitatea noastră nu e chiar „normală” și că lucrurile încep să se deterioreze, să se destructureze. Și mă refer aici atât la evenimentele sociopolitice, cât și la dezastrele ecologice. Va trebui să fim mai cumpătați și mai atenți cu mediul înconjurător, cu ce producem, ce și cât consumăm, cum gestionăm resursele. Pandemia demonstrează încă o dată că natura e mai puternică decât omul, decât orgoliile sale și setea de putere. În ceea ce privește domeniul nostru de activitate – vremuri sumbre, mon cher. Cultura și educația nu au fost niciodată prioritare și nu cred că se va schimba acest lucru după pandemie. Va trebui să ne adaptăm, să fim conștienți de posibilele lipsuri.
 
„Cred că orice acțiune care face auzită vocea unei minorități, a unui grup marginalizat, este dezirabilă. M-a întristat doar faptul că, pe alocuri, reacțiile care se voiau antirasiste nu făceau altceva decât să inverseze raporturile de putere”
 
V. G.: Pe lângă criza pandemică, a sistemului de sănătate și a vieții publice în general, plină de activități transferate în mediul online sau suspendate pe o perioadă nedefinită, 2020 este marcat de reacții masive împotriva rasismului – ecoul morții lui George Floyd –, de dezbateri despre corectitudinea politică, inclusiv în România. Cum resimțiți aceste fenomene, ce lecții credeți că avem de învățat de pe urma lor?
 
C. T.: Cred că orice acțiune care face auzită vocea unei minorități, a unui grup marginalizat, cu atât mai mult vocea „celor fără voce”, este dezirabilă. M-a întristat doar faptul că, pe alocuri, reacțiile care se voiau a fi antirasiste nu făceau altceva decât să inverseze raporturile de putere, căzând în capcana altei forme de rasism. Inechitățile din lumea de azi sunt un semn clar al nevoii de corectitudine politică, în special în România și Republica Moldova, însă fenomenele din ultima perioadă ne arată că o utilizare greșită, fără discernământ a normelor corectitudinii politice poate fi și dăunătoare, mai ales când sunt aplicate în domeniul învățământului. În acest domeniu, s-a insistat doar pe utilizarea negativă a corectitudinii politice: propunerea de epurare a programei școlare de textele cu conținut violent, sexual, rasist etc. sau proiectul de lege aberant ce voia interzicerea oricăror referințe la identitatea de gen. Mi-ar plăcea să văd, în schimb, o abordare pozitivă, ce ar presupune crearea unui spațiu al alterității în care să oferi posibilitatea înțelegerii celuilalt, inclusiv prin aducerea în discuție a textelor cu conținut discriminatoriu, care ar fi analizate din perspectiva celui discriminat.
 
M.F.: Mă întristează aceste fenomene, îndeosebi ura, care este și ea o epidemie în sine, un virus periculos. E foarte bine când oamenii se revoltă, însă atunci când evenimentele încep să fie politizate sau când își schimbă miza inițială, se creează confuzie și haos. De multe ori, urmăresc un fenomen de acest fel și încerc să identific care este, de fapt, problema. Și nu-mi dau seama, fiindcă discursurile se suprapun, nuanțele se amestecă, evenimentele sunt distorsionate. Ceea ce remarc în ultima perioada este radicalizarea unor voci și alunecarea spre extreme. Pare să nu mai existe o cale de mijloc. Cred că o provocare este aceasta – să găsim un echilibru între modul de a gândi și a acționa în interiorul comunității, unde depindem unii de alții. Și, bineînțeles, să facem exerciții de empatie. Să îl înțelegem pe cel de lângă noi. Poate sună naiv, dar altfel nu înțeleg cum putem opri toate aceste reacții violente atunci când credințele și opiniile noastre nu coincid cu sistemul de valori al celui de lângă noi.
 
V. G.: Aș vrea să încheiem, totuși, într-o tonalitate mai senină. Ce cărți și filme v-au impresionat în ultimul timp și le-ați recomanda cititorilor noștri?
 
C. T.: În ultima perioadă, mi-am îndreptat atenția în special asupra literaturii din spațiul ex-sovietic, descoperindu-i pe Viktor Pelevin, cu romanul Generation P, o excelentă satiră a Rusiei postsovietice, și pe Venedikt Erofeev, cu Moscova-Petușki, o altă satiră, prin grila unui delir bahic, de data asta, a Rusiei brejneviste. M-au impresionat istoriile tulburătoare despre homo sovieticus adunate de către Svetlana Aleksievici în volumul Vremuri second-hand; am savurat cel de-al doilea roman al Tatianei Țîbuleac, Grădina de sticlă, încercând să-mi dau seama dacă mi-a plăcut mai mult decât Vara în care mama a avut ochii verzi, însă n-am ajuns la un verdict, așa că le recomand pe ambele; și am reușit să citesc șapte cărți de Andreï Makine, dintre care recomand mai ales Cartea scurtelor iubiri eterne, un roman despre frumusețea iubirilor fulgurante, care pot eterniza clipa prin intensitatea lor.
Dintre filmele văzute recent, trei mi-au plăcut în mod special: Le Prénom (What’s in a Name?, 2012), regizat de Alexandre de La Patellière și Matthieu Delaporte – o comedie despre forța destabilizatoare a unui nume; Нелюбовь (Loveless, 2017), de Andrei Zviaghințev – care redă drama unei familii disfuncționale construite pe absența iubirii; și El hoyo (The Platform, 2019), de Galder Gaztelu-Urrutia – o alegorie socială ce prezintă fragilitatea crustei de civilizație în contextul luptei pentru supraviețuire.
 
M. F.: De obicei, sunt organizată în materie de lecturi, dar în perioada aceasta, un pic haotică, mi-am făcut de cap și am migrat de la o lectură la alta, de la teorie despre arte vizuale la marketing. Pe unele le-am dus la bun sfârșit, pe altele încă nu. Însă sunt niște cărți care mi-au plăcut enorm și le-aș recomanda. Știi care a fost revelația mea recentă din literatura română contemporană? Ultima amantă a lui Cioran de Constantin Cheianu. Am descoperit acolo o voluptate a scriiturii de care mi-era dor. Apoi, la recomandarea unei prietene, am început să citesc Infidel, de scriitoarea somaleză Ayaan Hirsi Ali, o autobiografie crudă despre viața în Africa și Orient, și cum a ajuns protagonista politiciană în Olanda. De asemenea, am citit Din ce este făcut un măr?, ultima carte de Amos Oz – unul dintre scriitorii mei preferați – apărută anul acesta la Humanitas. Este, de fapt, o carte-interviu dintre Amos Oz și Shira Hadad, unde scriitorul israelian povestește cu multă dezinvoltură despre experiența scrisului, a iubirii, a momentelor marcante din viața sa. Am mai citit o carte teoretică despre artele vizuale – Extremele artei de Liviu Malița și am recitit câteva capitole din Mărirea și decăderea bolii Parkinson de Svetislav Basara. Filme am văzut mai puține. M-am uitat îndeosebi la documentare. Aș recomanda serialele Black Mirror și Putreziciune, acesta din urmă – despre mafia și corupția din diverse zone de producție (avocado, boabe de cacao, industria apei îmbuteliate). Și am revăzut filmul The cook, the Thief, His Wife & Her Lover, în regia lui Peter Greenaway, o producție delirantă, o adevărată nebunie. Dar în ton cu vremurile incerte de acum, hai mai bine să închei cu ultimele versuri preferate din Marin Mălaicu-Hondrari: „Vreau doar să stau în dreptul unei bucăți de sticlă,/ să am iluzia transparenței și a unei vieți care continuă dincolo.”
 
Chișinău – Cluj-Napoca,
August 2020
 
Pagini îngrijite de Silvia BERLINSCHI și Nina SCUTARU