Parteneri

Intelectualul angajat – Tony Judt

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

Intelectualul angajat – Tony Judt

imaginea utilizatorului Alexandru-Florin Platon
articol: 

În ultimii ani, numele lui Tony Judt a apărut de mai multe ori în acest colţ de pagină. Pentru cine a citit măcar una dintre cărţile istoricului anglo-american, această recurenţă nu mai are nevoie de justificare. Lectura textelor lui Judt este întotdeauna pasionantă prin verva ideilor şi actualitatea inalterabilă a subiectelor. Dar, exact pentru acest motiv, ea are – aşa-zicînd – şi un efect pedagogic mai rar întîl­nit la cărţile de istorie. Ştiu, desigur, că textele de acest gen nu sînt făcute să dea lecţii (decît – ca să nu dau decît un exemplu – în regimurile politice unde libertatea lipseşte, iar unii dintre noi, care am trecut prin asta, ştim ce înseamnă istoria „cu tendinţă”). Menirea lor este să „spună” ce au de spus – şi atît. Nici ce scrie Judt nu iese din această regulă, care este a oricărei cărţi bune. Spre deosebire, însă, de multe altele, cărţile sale (mai cu seamă ultimele) au şi o „morală” implicită: aceea a angajamentului (explicit) pentru ceea ce autorul consideră că este drept şi adevărat. Am mai evocat – e drept, nu întotdeauna apăsat – acest aspect, atunci cînd am comentat – tot aici – Reappraisals. Reflections on the Forgotten Twentieth Century (2008; versiunea românească a apărut la Polirom, în 2011) şi Ill fares the Land (2009) – amîndouă temeinic analizate şi de Mircea Mihăieş în Ultimul Judt (Polirom, 2011). Cartea de care mă ocup astăzi se înscrie în acelaşi model, în ciuda – de fapt, tocmai pentru că – este una mai specială.
Motivele care o fac astfel sînt două. În primul rînd, aceasta este ultima carte a lui Tony Judt. Dacă cele două amintite mai înainte – cărora li se cuvine neapărat alăturată încă una, realmente zguduitoare: The Memory Chalet (2010, de asemenea cu o foarte recentă versiune românească) – au fost pregătite, oarecum, în perspectiva iminentului sfîrşit (survenit în august 2010) al autorului, aceea de faţă chiar este cea din urmă, fiind terminată la 5 iulie 2010. O lună şi o zi mai tîrziu, Tony Judt se stingea din viaţă după o suferinţă (relativ) scurtă şi îngrozitoare. Diagnosticat, în 2008, cu o maladie rară („Lou Gehrig”), Tony Judt şi-a petrecut ultimele luni de viaţă imobilizat de o paralizie neuro-musculară, care l-a „încremenit” progresiv, fără a-i afecta însă simţurile şi – mai ales – gîndirea (cei împinşi de curiozitate să ştie mai multe despre această afecţiune îngrozitoare îi pot afla simptomele din enumerarea – aproape clinică – făcută de autorul însuşi, în cap. al II-lea din Cabana memoriei).
Al doilea motiv al insolitului acestei cărţi decurge din faptul că ea nu a fost scrisă, ci dictată. Cel care a stat de vorbă cu Judt, înregistrînd şi transcriindu-i cuvintele, a fost Timothy Snyder, el însuşi un cunoscut istoric şi familiar cu temele de predilecţie ale interlocutorului său. Avem, aşadar, de a face cu o carte de convorbiri, care trece în revistă întreaga tematică explorată de Tony Judt în scrierile sale şi – o dată cu ea – istoria intelectuală a celui de-al XX-lea veac.
Ea nu diferă în chip substanţial de ceea ce a publicat Tony Judt din 2008 încoace. Cartea combină analizele cultural-istorice din Reappraisals... şi Ill Fares... cu rememorările biografice din Cabana memoriei, „topindu-le” într-un text unic. Nimic (sau aproape) nu lipseşte aici din ceea ce a definit parcursul intelectual al istoricului anglo-american, fie că este vorba de influenţa marxistă asupra formaţiei sale la Cam­bridge (cap. 2), de interesul lui Judt pentru gîndirea lui Sartre, Camus şi Aron (în general, pentru istoria ideilor şi problema responsabilităţii morale a intelectualilor; cap. 3), de experienţa sa ca voluntar într-un kibbutz din Israel (cap. 4), urmată, spre finele anilor ’70, de contactul cu viaţa universitară americană (cap. 5), sau de interesul tardiv pentru cultura şi disidenţa politică est-europeană, descoperită în ajunul marilor răsturnări din 1989 (cap. 6). Nu sînt ocolite nici chestiunile (aparent) mai delicate, cum ar fi identitatea evreiască a autorului (pe care Judt şi-a descoperit-o tîrziu, dar fără a o preface, apoi, într-un filtru intelectual şi etic; cap. 1) sau relaţiile sale cu establishment-ul americano-israelian din S. U. A, de care istoricul s-a despărţit în urma unor critici severe la adresa principiilor pe care erau construite raporturile israeliano-arabe şi israeliano-americane (cap. 8). Cartea se încheie prin reiterarea de către Judt a filosofiei sale social-democrate, a cărei recuperare autorul o consideră necesară ca antidot la hiper-liberalismul contemporan, judecat ca deosebit de periculos pentru viitorul democraţiei.
Din această enumerare, nu trebuie să se înţeleagă, totuşi, că volumul este unul convenţional, biobibliografic. Fragmentul (auto)biografic din preambulul fiecăruia dintre capitolele de mai sus are, desigur, menirea de a clarifica (atît cît se poate) circumstanţele – familiale, educative, istorice – care l-au făcut pe Judt să se intereseze de subiectele şi marile teme ale cărţilor sale. El constituie însă şi o cale de identificare a celor mai importanţi – cum spune Timothy Snyder – loci ai „istoriei gîndirii politice a secolului al XX-lea” (Holocaustul şi problema responsabilităţilor, binomul ideologic marxism-fascism, originile europene ale sionismului, renaşterea liberalismului în forma eticii est-europene a disidenţei şi multe altele), discutaţi de cei doi interlocutori din perspectiva modului în care a influenţat fiecare istoria „batrînului continent”. Ceea ce îl animă pe Tony Judt în raport cu fiecare dintre aceşti factori este dorinţa de a înţelege, înainte de a judeca. Concepţia lui istorică (expusă în cap. 7) poate părea uşor vetustă, prin refuzul metodologiilor savante, accentul pe calitatea povestirii, primordialitatea faptelor şi, nu mai puţin, prin întîietatea rezervată de Judt istoriei, nu memoriei, ca principal reper identitar al trecutului. Mai sigur, însă, este să o considerăm ca fiind „contra curentului” în raport cu o atitudine istorio­grafică ce pare să privilegieze astăzi metodologiile sofisticate, memoria şi relativismul explicaţiilor. În ceea ce mă priveşte, mă simt aproape de opiniile lui Judt, care – să nu uit să o spun – ţin cont şi de cerinţa contextualizării explicaţiei istorice, optînd, totodată, pentru plauzibilitate (sau verosimilitate), nu pentru adevăr, ca indiciu al unei explicaţii corecte. „[În orice naraţiune istorică] trebuie să existe o plauzibilitate – afirmă autorul –. O carte de istorie – în măsura în care faptele pe care se bazează sînt corecte – rezistă sau eşuează prin convingerea cu care îşi spune povestirea. Dacă unui cititor inteligent şi informat aceasta îi „sună” adevărat, atunci ea este o carte de istorie bună. Dacă îi „sună” fals, atunci nu este o povestire bună, chiar dacă este bine scrisă, de un istoric mare, pe temeiul unei ştiinţe serioase” (p. 260). „[Istoria şi memoria] – spune Judt în altă parte – sînt surori vitrege, de aceea se urăsc una pe cealaltă, deşi au destule în comun pentru a fi de nedespărţit... Cred, cu convingere – afirmă el mai departe – că există o deosebire între istorie şi memorie [iar] a îngădui memoriei să înlocuiască istoria este periculos” (p. 276).
Aş putea înmulţi oricît exemplele acestui gen de consideraţii „neortodoxe”, dar de un profund bun-simţ, formulate de Judt în legătură cu disciplina istorică (capitolul din care am extras citatele de mai sus este, realmente, pasionant şi plin de învăţăminte). Puţinele fragmente redate sînt, cred, de ajuns pentru a arăta cît de neconvenţionale au fost – în această privinţă şi în multe altele – convingerile lui Tony Judt şi atitudinile izvorîte din aceste convingeri. Nu ştiu cîţi, în locul lui, ar fi avut puterea să sfideze toate convenţiile intelectuale ale timpului nostru. El, însă, a putut-o face pentru că – aşa cum singur mărturiseşte undeva (poate în Cabana memoriei?) – nu a avut niciodată, cu adevărat, rădăcini. Acest lucru l-a aşezat, mereu, într-un soi de exterioritate faţă de realităţile în proximitatea cărora a trăit, ceea ce l-a pus în situaţia de a le vedea mai clar şi mai lucid decît cei „dinăuntru”.
Neconvenţional a fost Tony Judt şi în felul în care a hotărît să-şi trăiască ultimii ani. El s-a stins la fel de liber cum a trăit, lăsîndu-ne, prin cărţile sale, modelul unui intelectual autentic.
___________
* Tony Judt (with Timothy Snyder), Thinking the Twentieth Century, William Heinemann, London, 2012