În cacofonia de opinii din spațiul public contemporan (de la noi și de oriunde), aprecierile care întrunesc un consens general sînt rarisime. În grupurile de pe internet, bunăoară, comunitatea de opțiuni și interpretări este evidentă. Ideile care trec „frontiera” și se bucură de o audiență mai largă aproape că pot fi numărate pe degete. Cu una, totuși, pare a fi toată lumea de acord: aceea că sîntem supuși, zi de zi, ceas de ceas, unui veritabil bombardament informațional căruia cu greu îi mai facem față. Este un lamento comun, ca și reiterarea efectelor colaterale ale acestui fenomen de saturație: dificultatea tot mai mare a gestionării informațiilor, erodarea reperelor culturale tradiționale, schimbarea (recte disoluția) noțiunii de om instruit/educat, relativismul axiologic ș.a.m.d.
Impresia tuturor e că lumea nu a mai trăit niciodată așa ceva. Fals, afirmă Ann Blair în cartea pe care o comentez astăzi. Credem că „senzația [noastră] de supra-informație este un fenomen complet nou – scrie autoarea – ... dar această senzație și temerile în legătură cu ea nu sînt specifice [numai] epocii noastre. Autorii antici, medievali și ai modernității timpurii din Europa au avut aceleași temeri, provocate de supraabundența cărților și slăbiciunea resurselor de care dispune ființa umană pentru a le domina (memorie, timp, acces la cărți...).” (p. 15) Unul dintre momentele cînd aceste temeri au atins paroxismul este legat de invenția tiparului (finele secolului al XV-lea).
Ca și apariția world wide web-ului, trecerea de la manuscris la cartea în forma ei actuală a fost considerată una din descoperirile revoluționare ale timpurilor moderne. În perioada respectivă însă, acest instrument uzual al culturii contemporane a suscitat o mulțime de critici. Mulți dintre umaniștii timpului se plîngeau de calitatea proastă a cărților, tipărite – din rațiuni de profit – cu greșeli și în grabă. Alții reproșau tiparului că distrusese noțiunea de autoritate culturală și de cultură adevărată, centrate în jurul unor autori (Aristotel, Părinții Bisericii) sau cărți și comentarii de referință (Biblia și exegeții recunoscuți ai acesteia). Erasmus, de exemplu, regreta că afluxul cărților noi pusese în circulație o sumedenie de texte mediocre, care îi deturnau pe cititori de la lectura textelor vechi, singurele pe care se putea construi adevărata erudiție. Jean Calvin însuși, care, ca toți reformatorii credinței de după Luther, avusese, grație tiparului, numai de cîștigat de pe urma dispariției monopolului hermeneutic al clerului catolic, deplîngea apariția a ceea ce el descria drept o „pădure de cărți”, care mai mult îi derutau pe credincioși decît îi edificau. Oarecum ca și astăzi, principala problemă ridicată de înmulțirea cărților era diversitatea incontrolabilă a opiniilor puse, astfel, în circulație și – corelativ – echivalența dintre autoritățile de la care acestea se revendicau (Platon și Aristotel, de exemplu), ceea ce sfida ierarhizarea lor în funcție de tradiționalul criteriu al adevărului cumulativ. Celebra controversă dintre Antici și Moderni, începută în Franța și Anglia la finele celui de-al XVII-lea veac, evidențiază acest lucru foarte clar.
Cum putea fi, totuși, stăpînită uriașa masă de informații apărută prin invenția tiparului? Cum se putea descurca cineva în jungla din ce în ce mai deasă a cărților și autorilor – unii vechi, alții noi? Soluțiile inventate de umaniștii Renașterii și ai epocii clasice au fost două: dezvoltarea instrumentelor de lucru și punerea la punct a unor procedee inedite de lectură. Examinarea ambelor constituie subiectul cărții de față.
Instrumentele de lucru sînt acele cărți desemnate, în orice bibliotecă din lume, ca „uzuale”: dicționarele, enciclopediile, volumele de indici etc., facilitînd oricui căutări rapide și punctuale în domenii din cele mai variate. Adevărate „motoare de căutare”, asemănătoare, ca principiu, cu cele informatizate de astăzi, cărțile de acest fel sînt, totuși, cum arată Ann Blair (cap. I), mai vechi decît epoca Renașterii. Antichitatea greco-romană nu a fost străină de ele și nici lumea islamică sau acea chineză. Prima carte din cele care compun Istoria naturală a lui Plinius cel Bătrîn a fost una dintre cele mai timpurii, incluzînd un cuprins detaliat, de natură să ușureze reperarea anumitor subiecte. În Bizanț, așa-numita Bibliotheca redactată de patriarhul Fotie reunea comentariile a cca. 280 de cărți citite de înaltul ierarh, foarte asemănătoare cu recenziile de mai tîrziu (apărute, afirmă autoarea, în secolul al XVII-lea). Tot în lumea bizantină a fost creat (la sfîrșitul secolului al X-lea) și dicționarul de citate intitulat Souda (Suidas), de dimensiuni gigantice pentru acea vreme (31.342 de „voci” și peste un milion și jumătate de cuvinte). Chiar și celebrul cod al lui Iustinian cu cele trei părți ale sale (Institutiones, Digeste sau Pandecte și Novellae) poate fi socotit o operă din aceeași categorie, deoarece condensa, în numai 50 de cărți, 1500 de texte din dreptul roman.
În lumea medievală a Occidentului latin, cărțile de același fel au împrumutat forma „florilegiilor” (adică a culegerilor de texte sau fragmente alese) și a „miscelaneelor” sau compilațiilor. Există însă și alte scrieri care pot fi încadrate tot aici. Etimologiile lui Isidor din Sevilla, de exemplu (secolul al VI-lea) – copiate pînă la sfîrșitul Evului Mediu – reuneau informații și fragmente dintr-un mare număr de texte anterioare, care s-ar fi pierdut dacă nu ar fi fost consemnate în această formă. Decretum-ul lui Gratian, important pentru că a pus, în veacul al XII-lea, bazele dreptului canon este o uriașă compilație de acte pontificale, organizate tematic și continuu amplificate, pînă la dimensiunile impozante de astăzi. În fine, Speculum maius, elaborat la mijlocul secolului al XIII-lea de episcopul Vincent de Beauvais (Vincentius Bellovacensis) prin colaționarea unui număr fără precedent de rezumate și extrase din diverși autori, este semnificativ și astăzi prin ambiția de a fi o „oglindă” a tuturor cunoștințelor importante din acea vreme despre natură, dogmă și istorie.
Renașterea și epoca clasică au multiplicat și perfecționat aceste instrumente, dar au inventat și altele (liste de autori, de rubrici, indici onomastici și tematici, diagrame, bibliografii, cataloage etc.), sporind numărul textelor de referință pînă la un nivel nemaicunoscut înainte (autoarea le discută metodic, pe toate, în capitolul al III-lea). Tiparul a făcut restul, multiplicîndu-le exponențial și răspîndindu-le cu o repeziciune care i-a uimit și pe contemporani. Unul dintre ei observa că un singur om putea tipări într-o zi ceea ce mai mulți copiști nu puteau face decît într-un an. Luînd drept referință aceleași unități de timp, un englez estima în 1630 că munca în tipografie a patru oameni preț de o zi echivala cu ceea ce înainte scriau zece oameni timp de un an (p. 71-72).
Autorii cărților de referință sînt mai puțin cunoscuți decît figurile clasice ale umanismului renascentist. Unul dintre aceștia a fost elvețianul din Basel Theodor Zwinger, autorul unei vaste enciclopedii (încheiată în 1565), intitulată Theatrum vitae humanae (5 volume și peste 4000 de pagini), care s-a bucurat, la vremea ei, de o mare popularitate. Înaintea lui, un altul (Nanus Mirabellus) a creat (în 1505 sau 1512) un florilegiu de maxime și cugetări extrase din autorii greci și latini, botezat (prescurtat) Polyantheia, căruia i s-au mai adăugat, după aceea, și alte cărți de aceeași factură enciclopedică.
Cum se explică pasiunea depusă de acești autori și de mulți dintre contemporanii lor pentru asemenea scrieri, care necesitau căutări îndelungate, colaționări sofisticate, rezumate cît mai inteligibile și – nu în ultimul rînd – inventarea unor scheme sau diagrame sumative, capabile să le faciliteze consultarea? Ann Blair consideră – și pe bună dreptate – că imboldul lor a venit din dorința de a recupera, păstra și face cunoscută moștenirea intelectuală a predecesorilor. „Ceea ce este nou în Renaștere – scrie autoarea – este conștiința marii traume culturale provocată de dispariția cunoștințelor antice.” (p. 27) Mulți dintre autorii respectivi sperau că prin intermediul unor modalități potrivite de păstrare și gestionare a „informației” (cum se spune astăzi), tezaurul gîndirii Antichității va fi salvat de la uitare. De aici și preocuparea lor stăruitoare („obsesia”, cum scrie Ann Blair) de a identifica și pune în circulație, în formă rezumativă, cît mai multe surse și cît mai mulți autori. Reușita lor s-a datorat perfecționării a două metode de lectură și de organizare și conservare a cunoștințelor, folosite, sporadic, și în Antichitate: fișele și conspectele sau compilațiile din unul sau mai mulți autori. Pînă de curînd, adică pînă la descoperirea scanner-ului și a fotografiei, ambele au fost metodele uzuale folosite pentru a citi și transmite cele citite. În multe privințe, au și rămas.
Sprijinindu-se pe o documentație neobișnuit de amplă, cartea Annei Blair (profesoară de istorie la Harvard, specialistă în istoria culturii) se citește cu plăcere. Ediția ei originală a apărut acum zece ani. Prefața la versiunea franceză, semnată de Roger Chartier, îi evidențiază semnificația, situînd-o în contextul istoriografic din care face parte și istoricul francez. Cititorii actuali, amatori de istorie, ar putea considera tema aleasă de cercetătoarea americană prea puțin importantă. Utilitatea unui asemenea subiect este însă indiscutabilă, fie și pentru că explorarea lui pune în lumină ceea ce nu se vede în penumbra marilor creații: instrumentele culturii, adică stîlpii lor de susținere.
_______
Ann Blair, Tant des choses à savoir. Comment maîtriser l’information à l’époque moderne. Traduction de l’anglais par Bernard Krespine, revue par Ann Blair. Préface de Roger Chartier, Paris, Éditions du Seuil, 2020