Vorbire. Parcă ți-ai scoate spini din gâtlej, accentuat metaforic vorbind – din inimă ți i-ai scoate. Ți i-ai culege din traheea rotunjită din petale roz puse straturi-straturi, unele peste altele – așa, senzitiv, imaginativ, reconstitui tu în memorie imaginea de pe planșele de la lecția de anatomie – nici pe una din ele nu erau înfățișate țesuturi sângerânde ca sub coroana de spini.
Această vorbire e ca o scoatere de spini din propriul gâtlej, din propria inimă, fiind și ca o anulare a amestecului de sensuri și de senzații, în melanjul lor provocator de neliniște.
Vorbire directă, care ar putea anunța o noapte mai puțin întunecată (dar și gluma neinspirată că – pe cerul negru al gurii – stelele se văd mai luminos...).
Temperarea lăcomiei – anihilarea excesului de senzitiv și gust, renunțarea la vinuri înspumate și dulcețuri provocatoare care, probabil, însoțesc omul încă din pruncie.
Vorbire directă. Un mod de a-ți deparazita cartilajul traheii, coardele vocale de semnele de exclamație ale spinilor, după care deja gâtlejul e tot mai liber, ceea ce nu se poate spune și despre inimă – sclava propriei sale tiranii, despre care, indirect, este această vorbire directă.
 
Candel și candelă
 
Candel în lumina candelei, zahărul de gheață ca o parte insignifiantă dintr-un nordic (bineînțeles, inclus cosmic) pustiu dulce. Dulcele ca un miraj senzitiv, sfiala candelei și impasibilitatea zahărului candel înaintea unui – parcă – mic eveniment ce are a se produce din sinteza auriului flăcării cu albul de gheață al cristalelor sub ușoara dilatare a ochilor curioși în dorința că, de va fi să mori, să fii acoperit cu zahăr în bătaia candelei (trupul regelui Macedon fusese afundat în miere), zahărul în bătaia candelei sugerând, oarecum și oarecât, bunătatea și mila, când pâlpâirea aurie e parcă mărturisire, iar mărturisirea fără de viață este imposibilă, – nimic din ce e mort nu mărturisește, nimic ce e mort nu ghicește precum cel viu care, la lumina candelei privește irizările zahărului candel, ale cuburilor de zahăr pe care întunericul mărginaș le marchează cu puncte de zaruri, încât celui viu, care la lumina candelei aruncă perechea cuburilor de zahăr, i-ar putea cădea încurajatorul 6 X 6.
Încât îl acaparează în continuare magia zahărului candel ca un sistem de lentile al dulcelui, ușor cinicului sau poate doar impasibilului zahăr de gheață galactic, micile parabole ale auriu-albului glacial, vinețiului cristalelor ca parabole de fructe sintetizate și neuronii senzației de dulce, când în toate parcă stăpânește puritatea din mărunt-atomicul nisipiș al zahărului; ba poate că măruntul pietriș macadam ca un drum dulce ce vine încoace încă de la Adam ca o încordare de a ține minuscule explozii în stare inertă și relativă străvezime, spre a vedea că nu se poate vedea nimic prin neuronii dulcelui, senzație de nefirească gândire a esențelor despre ele însele în ușoara răvășire a candelului de către candela pâlpâitoare, ceva ce doar cu oarece muzică suprafirească poate avea asemănare.
Între cristalele zahărului – spațiu străveziu cât între secunde, între clipe, între silabe și între notele trilului (ca tirul...) de pasăre, chiar dacă aici nu se poate demonstra nimic, în aceste cazuri nefiind valabile ipotezele și postulatele, realitatea presupusă fiind doar cadențele anumitei clarități și ale irizărilor candel-mătăsoase ca o permanentă intenție de a desfereca, de a scoate la iveală, despecetluind a dezlegare pentru noi întâmplări în afara cristalelor ce se topesc în apele cerului nopții liber de sine însuși, când protagonistul pământean (cu p mic) sau Protagonistul Lumilor (cu majusculă) aruncă zarurile perechii cuburilor de zahăr. Ar putea cădea încurajatorul 6 X 6. Dar și 0 X 0 ar putea cădea...
 
Respirând
 
Când tragi aer în piept, oricât te-ai căzni, niciun cuvânt nu poți rosti.
Tragi aerul în piept, apoi îl expiri – această alternanță e a unui sens ascuns: cât ai aer în piept, câteva clipe ai și viață deplină. Expiri – viața parcă ți s-a curmat, pe alte câteva clipe – viața s-a și dus...
Respirația, grație divină, se leagă și de una din primele amintiri. Într-o iarnă, când, văzându-mi nourașul respirației lactee desprinzându-mi-se de pe buze, mă gândii/ tresării: oare așa arată sufletul?!
Adolescent deja, posibil îndrăgostit, când ieșeam în prag, la gerul iernii aburul propriei mele respirații îmi sărea în piept precum o panteră domesticită... Spre primăvară, atent la închipuirea de cântec a pițigoiului, la frânturile de triluri, la micile-i partituri bizare (din zare în zare), parcă zise dintr-un nai de zăpadă, melodia ținând doar până micuța, dar întețita suflare a păsării topea fluierele dalbe ale ultimei ninsori.
Trecea și ultima ninsoare, venea și prima floare, câmpiile înverzite, cutreierate de copilul ce eram și care se întâmpla să se gândească de a hăuli, de a cânta cât mai tare un cântec despre fluturi, încât aerul vâlvorat al respirației mele cântătoare să ajute fluturii despre care cânt să se înalțe, să zboare. Cel mai luminos, mai frumos fluturii se înălțau în respirațiile melodiei „Vine, vine primăvara, se așterne-n toată țara!”
În ritmuri alternante vin și clipele-n care în pieptul tău e pustiu, e moarte, cum s-ar spune, încât, chiar și când trăiești, tu trăiești doar pe jumătate, expirația însemnând nimic, însemnând pustiu. Însă numai când expiri tu poți striga: Lume, lume, mai sunt viu!
Așa, strigi cu respirația ta sub respirația lui Dumnezeu, ce sporește presiunea atmosferică.