În societatea contemporană – și nu doar în Republica Moldova – filosofiei i se aduc critici din cele mai diverse. Una dintre ele este că filosofia ar fi de neînțeles pentru un nespecialist. Ea derivă dintr-o preconcepție – ideea că filosofia ar însemna „înțelepciune de viață” și că, implicit, ar trebui să fie accesibilă tuturor. O altă critică este că filosofia nu ar avea niciun contact cu realitatea imediată și că, respectiv, este fie inutilă, fie un lux pentru cei care pot să-și permită să nu se preocupe de grijile cotidiene.
Un text care combate ambele prejudecăți, arătând că filosofia poate fi și altfel, este Agonia erosului de Byung-Chul Han, apărut la Humanitas în 2014 cu sprijinul rețelei Traduki.
Volumul Agonia erosului este, de fapt, o alăturare a trei cărți ale autorului de origine coreeană, stabilit în Germania, unde a făcut studii de filosofie, susținând în 1994 un doctorat cu o temă despre Heidegger. Este vorba de volumele Societatea oboselii, Societatea transparenței și Agonia erosului, titlul ultimei cărți fiind atribuit culegerii traduse în română de Viorica Nișcov.
În toate cele trei volume, compuse din mici eseuri care pot fi citite și autonom, dar care, împreună, tratează fațete diferite ale aceleiași teme, Byung-Chul Han lucrează pe două paliere. Primul este cel al observării atente, cu un ochi critic, a unor fenomene și trenduri sociale. Al doilea este cel al lecturii textelor tradiției filosofice occidentale moderne, un rol special avându-l în acest sens Hegel, Heidegger, Arendt, Benjamin, Agamben și Baudrillard (dar și prozatori precum Melville sau Kafka). Din această „punere laolaltă” apar realizări extrem de perceptive atât cu privire la fenomenele analizate, cât și cu privire la viziunile filosofilor pe care îi discută. Teoria permite accederea la un sens al fenomenelor ce poate scăpa privirii inocente, iar observarea atentă a fenomenelor sociale permite „corijarea” teoriilor – nu doar aducerea lor „la zi”, dar și evidențierea unor scăpări ale autorilor care s-au grăbit, din cauza prejudecăților, ideologiei sau pur și simplu a lipsei de atenție.
Pe alocuri se grăbește și Han, generalizând pe un ton categoric și amar. Dar imaginea de ansamblu care se degajă din textele lui rămâne, în mare măsură, în picioare și oferă chiar instrumente pentru corijarea detaliilor interpretate pripit, iar momentele contestabile sunt consecința unor angajamente teoretice asumate, despre care se poate discuta mult în contradictoriu, sau a unor valori despre care autorul este acut conștient că se pierd în climatul lumii contemporane.
Unul dintre punctele de pornire ale lui Han este constatarea unui cult al pozitivității, performanței și inițiativelor mari de tipul „Yes we can” în societatea contemporană, una dintre consecințele lui fiind reprimarea „negativității” – interpretate, pornind de la rolul central pe care îl dă Hegel acestui concept, atât drept contestare, cât și drept trăire emoțională negativă, dar și drept spațiu al gândirii teoretice în fața „pozitivității” științelor și a informației. Acest cult al performanței și incapacitatea de a spune „nu” (pentru că orice negativitate este eliminată sau privită drept problemă) îl transformă pe fiecare dintre noi, angrenat în diferite structuri care cer din ce în ce mai mult, într-un fel de propriu manager, care se autoexploatează „de bunăvoie”, muncind și consumându-se. Autoexploatarea se soldează, în cele din urmă, cu o oboseală și o depresie generalizată, o incapacitate de a mai face față cerințelor crescânde pe care subiectul începe să și le impună benevol. După Han, „În această societate a coerciției fiecare își poartă cu sine propriul lagăr de muncă. Specificul acestui lagăr de muncă stă în aceea că suntem concomitent prizonieri, gardieni, victime și făptași. Exploatarea este astfel posibilă și fără nicio dominație”.
Mai mult decât atât, stilul de muncă și noile tehnologii impun o nouă formă a atenției, care, sărind de la obiect la obiect și de la sarcină la sarcină și de la fereastră deschisă pe calculator la altă fereastră în momentul notificării „mesaj nou”, apoi la smartphone-ul din buzunar, începe să semene cu vigilența unui animal sălbatic. Această nouă structură a atenției fragmentate exclude posibilitatea contemplării, ce are nevoie de răgaz și de non-distragere, și, implicit, distruge sursa culturii, artei și filosofiei, care nu pot apărea decât din răgazul studiului contemplativ.
Tot legat de pozitivitate este și imperativul „transparenței”, ce conduce în același timp la auto-exhibare și la ștergerea diferențelor, la construirea unui spațiu în care toate lucrurile sunt puse la același nivel și integrate aceluiași sistem și aceleiași logici a performanței și a operaționalizării. După cum remarcă Han, „Verdictul general al societății pozitive se numește «îmi place». E semnificativ faptul că facebook-ul s-a împotrivit introducerii unui «dislike»-button. Societatea pozitivă evită orice varietate de negativitate, căci aceasta întrerupe comunicarea. Valoarea ei se măsoară doar în cantitatea și viteza schimbului de informații. Masa comunicării îi ridică și valoarea economică. Verdictele negative prejudiciază comunicarea. După «like», comunicarea interpersonală se stabilește mai repede decât după «dislike». Negativitatea respingerii nu se lasă valorificată economic”.
Pe un model similar cu cel al autoexploatării, cultul transparenței, inclusiv în relațiile interpersonale, îl transformă pe fiecare dintre noi într-un agent de publicitate pentru sine însuși, generând auto-exhibare lipsită de pudoare și discreție. Spațiul perfect pentru asta sunt rețelele de socializare și blogurile: „Credem că atingem transparența sufletului revelând sentimentele și emoțiile intime, dezgolind sufletul. Mediile de socializare și motoarele personalizate de căutare instituie în Internet un spațiu al apropierii absolut, din care exteriorul este eliminat. Acolo te întâlnești doar cu tine și cu cei de o seamă cu tine. Nu mai există nicio negativitate care să facă posibilă o schimbare. Această vecinătate digitală îi prezintă participantului doar acele fragmente de lume care îi plac. Ea suprimă spațiul public, conștiința publică, ba chiar conștiința critică, și astfel privatizează lumea. Internetul se transformă într-o sferă intimă sau într-o zonă a stării de bine. Apropierea din care este înlăturată orice depărtare este, de asemenea, o formă de expresie a transparenței”.
Totuși, Han nu apare nicio clipă în postura de tehnofob conservator, ci de observator lucid, care trece în revistă consecințele transformărilor sociale și tehnologice asupra vieții indivizilor și comunității, remarcând ascensiunea obscenului, dispariția discreției și pudorii, implicit a conștiinței transgresiunii, substituirea eroticului cu pornograficul și, implicit, transformarea societății în una pornografică, în care totul este exhibat, felul în care transparența și familiaritatea datorată ei anulează formele ceremoniale și ritualizate de comunicare, precum și distanța interpersonală, măsura în care odată cu demonizarea negativității dispare, de fapt, și disponibilitatea pentru alteritate, înlocuită de o totalitate a unor ființe din ce în ce mai asemănătoare ce nu pot, totuși, să formeze o comunitate autentică, pentru că hipercomunicarea și excesul de informație fac orice comuniune imposibilă.