Noi îi aşteptăm. 
De fapt, vieţile noastre sunt continuarea aşteptării în vieţile celor de până la noi.
E o ştafetă a aşteptărilor care, în esenţă, se unesc în una singură: noi, pământenii, îi aşteptăm. 
De prin ce secol să se fi declanşat, conştientizată, această aşteptare? Conştientizată şi asumată. Întru basm sau realitate, întru împlinire de fantezie sau zădărnicie.
De când strămoşii, stră-proto-pământenii noştri au început să se gândească la ei, să vorbească de ei? Din timpurile lui Homer sau doar din secolele XIV-XV?
Oricum, au trecut deja foarte multe veacuri peste timpurile Iliadei şi ale Odiseei, destule s-au suprapus și peste Renaştere şi Evul Mediu (terestre). Iar noi îi aşteptăm în continuare. Noi, cei deja radical diferiţi de stră-proto-bunii noştri; noi, cei de mii de ori mai deştepţi decât ei, poate că chiar de miliarde. De ori – ori. Sau – sau. Noi, cei din epoca singularităţii, care dispunem de o supra-raţiune şi suntem pe cale de a obţine nemurirea, lucru de care încă nu poate fi nimeni sigur, deoarece, chiar dacă din pământeni deja de sute de ani nu a mai murit nimeni de senilitate, de debilitate, nemurirea poate fi verificată chiar în propria sa durată – adică, în eternitatea ei. Dar nimeni încă nu a ajuns acolo, la... capătul nemuririi, eternităţii... Noi, cei pigmentaţi cu microscopice computere în toate componentele trupului nostru de om, pentru a ne regla forţele, pentru a ne întreţine veşnica juneţe, pentru a trăi, renăscând în fiecare secundă consumată şi după fiecare celulă uzată, moartă, – noi re-apărem, ca într-o eternă zi de ieri, ca într-un etern moment de acum, un moment, ca într-o perpetuă revitalizare, prin reîntoarcere la punctul optim al existenţei noastre de oameni maturi, constituiţi, împliniţi. Un perpetuum mobile al maximei, ca eficienţă, constituiri, împliniri.
Sigur, încă e nesigur să vorbim că am fi atins nemurirea deplină noi, supraoamenii, suprazarathustiştrii care, din păcate, ca şi computerele, suntem vulnerabili la diferiţi viruşi electrobiologici; ca şi comp.-urile suntem atacaţi de hackeri. Astfel că se mai întâmplă să moară – pe un timp doar, mai apoi fiind reanimat, – câte un pământean ce căzu jertfă oarecărui atac virusologic sau căruia hackerii i-au decodificat, apoi – alterat ADN-ul biologico-nanotehnic... Sigur că cel supus atacului virusologic sau perturbat de hacker cunoaşte spaima – în ochii lui larg deschişi fulguraţia de pixeli se intensifică până la un fel de scurtcircuit, s-ar putea spune. Ce afişaj video al înspăimântării!...
Dar, cu toate cele bune şi nu prea, ca şi pe când să fi fost în gura peşterii existenţei noastre preistorice, noi continuăm să-i aşteptăm... Cu aşteptarea pre aşteptare călcând… Cu aşteptarea înmiită de puterea intelectului nostru care de multe secole deja a fost „scos” din condiţia lui biologică primară, devenind inimaginabil de puternic. Noi, cei contopiţi cu microtehnica, cei concrescuţi cu minunăţiile maşinilor hiperminuscule ce ne impulsionează, ne fac supraoameni... Unele din aceste ultratehnicisme-mecanisme (ne)-au devenit deja ca şi cum organisme, funcţionându-ne, implantate, nemijlocit în ţesuturile cerebrale, calculându-le acestora impulsurile psihice, nervoase, pe care le ordonează, le dirijează, le optimizează. Uşor ironic vorbind (emiţând), trăim în Epoca Ează, alias – a singularităţii. Epoca Ează, hipertrEAZĂ, hiperlucidă, în care, pe vechi, pe foarte vechi, pe inimaginabil de antic noi îi aşteptăm pe ei...
Suntem în pragul deplinei simbioze cu nanotehnicismele, în mutualismul cosmic al biologicului cu însăşi microelectronica, nanoelectronica, – acum, când omul care îi aşteaptă pe ei e deja un câmp electromagnetic sui generis, în care se întâmplă procese fizico-chimice trans-biologice şi trans-tehnice, alias trans-darwiniene, trans-newtoniene sau trans-einsteiniene în acelaşi timp. Astăzi, când, încă, îi mai aşteptăm... Genomul biologico-nanotehnic a format deja un gen de om al epocii singularităţii, transgresat peste frontiere fantastice uluitoare acum o sută-două de ani pentru însuşi omul. Din acele timpuri. Care, ca şi urmaşii săi din acest prezent, îi aştepta pe ei.
Pe extratereştri, fireşte. 
Precum facem şi noi... Acum, aici şi astfel… Când mai să considerăm că suntem centrul Universurilor. Chiar dacă nu înţelegem un infinit de sensuri, componente, nuanţe a tot ce se întâmplă, încercând zadarnic să combinăm ceea ce cunoaştem, chipurile, într-un context cursiv, cu irezistibila intenţie să ajungem la teorii coerente, plauzibile sau chiar plasmatice, în care se sintetizează de-a valma şi, de asemenea inexplicabil nouă, acel miraculos lichid intercelular din sânge, din limfă şi din muşchi cu hiper-fizica descărcare electrică ce conţine atât ioni (aşa le-am zis noi, pământenii, dar mai ales românii…) pozitivi şi negativi, cât şi electroni şi atomi neutri cu mare conductibilitate etc. 
Mai jinduim să putem verifica aceste teorii trans-totuum pe sau în modele existenţiale clare. Şi ne luăm foarte tare în serios. Fără a putea să fim serioşi, totuşi. Aşa se pare. Când îi aşteptăm. Pe ei. Extratereştrii.
…Iar această stare de aşteptare poate da naştere diverselor incertitudini, una din care, cel puţin pentru mine, e că nu pot spune cu certitudine, dacă lumea noastră are sau nu are simţul umorului…