articol: 

Liviu Antonesei mi-a dat mereu senzația unui scriitor veritabil, a unui profesionist care abordează cu aceeași siguranță, dezinvoltură și neștirbită vocație mai multe genuri literare: poezia, proza, critica literară, eseul filozofic. Este și un foarte pătrunzător publicist, care reacționează ca un metronom la orice derapaj, la orice defecțiune a democrației românești. A fost disident anticeaușist înainte de 1989 (povestea întâlnirii mele cu el, aflat pe atunci în arest la domiciliu, ar merita să fie scrisă!), a intrat în politică la sfârșitul anilor ʼ90 (fiind pentru scurt timp președinte al Consiliului Județean Iași), apoi s-a întors la uneltele „clericului” (folosesc termenul în sensul lui Julien Benda). Background-ul cultural și enciclopedic, talentul de a cuprinde dintr-un unghi inedit fenomenul politic au conferit articolelor sale o remarcabilă densitate ideatică și forța de persuasiune a unui glonte bine țintit, care nu-și ratează... clientul. Un prieten cu inimă mare, un camarad din categoria clasică, legendară, a cavalerilor Mesei Rotunde, jurând pe un blazon regal. Un intelectual angajat cu pasiune în marile dezbateri din acești ani, vibrând și la actualitatea „celeilalte” Moldove, a Basarabiei, pe care o cunoaște și urmărește îndeaproape. Alături de Mariana Codruț, Alexandru-Florin Platon, Constantin Pricop (mai vechiul nostru colaborator) ș.a., am știut că putem mereu conta pe empatia și generozitatea lui Liviu Antonesei.
Personalitatea artistică și umanismul său convivial sunt de căutat mai ales în literatura pe care o scrie. În primăvara lui 2012 scriitorul nostru de la Iași a dat o dublă lovitură: o carte de poezie și alta de proză scurtă – Povești filosofice cretane și alte poezii din insule, poeme inedite. Herg Benet Publishers, și Victimele inocente și colaterale ale unui sângeros război cu Rusia. Unsprezece povestiri. Ed. Polirom. Apariția lor, cvasi-simultană, cred că trădează nu doar o schemă iscusită de management editorial, ci și un fel de sinergie a spiritului, o sumă de stări sufletești și experiențe de viață, care s-au materializat în genuri literare diferite, și poate că cea mai potrivită recomandare de lectură este ca cele două volume să fie citite împreună.
Eu așa am făcut, dar aici voi prezenta cartea de proză. Povestirile lui Liviu Antonesei sunt niște savuroase istorii personale, inspirate din fapte biografice trăite de scriitor. Marca lor distinctivă este prezența explicită, declarată a autorului, care prin comentarii subiacente, digresiuni și pasaje autoreferențiale (din postura omului care scrie și meditează asupra mecanismelor scrisului) devine motorul principal al acțiunii. Lumea în aceste povestiri împrumută culorile unui pictor impresionist: găsim o percepție filtrată a realității, nu contururi ferme, ci imagini modelate în funcție de stările sufletești ale artistului.
O întâmplare ciudată, dar tipică pentru anii tulburi ai tranziției, îmbibați de superstiții și eresuri, se transformă într-un simpatic exercițiu de repliere textuală. Mistic, subtil și elegant este să nu arăți ce anume „spune” icoana vorbitoare a Maicii Domnului în satul secuiesc pe care îl vizitezi, ci doar să descrii efectele acelui fapt extraordinar, să întredeschizi portița misterului. Preotul Mathias din sat, locuitorii, maghiari și români, sunt copleșiți de miracol, pe când naratorul nostru, să-l numim L.A. (suntem invitați chiar de autor să facem această suprapunere, însă nu uităm nicio clipă de convenția artistică!), pleacă în grabă din sat, luând primul tren spre București, deoarece în asemenea împrejurări ieșite din comun experiența îi șoptește că mereu este căutat un vinovat și nu doar căutat, ci de regulă și găsit. Un fapt de credință, care ar încrunta destule frunți pergamentoase, aici devine o șarjă inteligentă și ironică.
 În Cracovia, de revelion, la barul în care tocmai intraseră să bea o bere, autorul și prietena sa întreprind o investigație pe marginea unei idile dintre un tânăr profesor american și o chelneriță localnică. Povestea acestei mici intrigi polițiste, bazate pe observație și deducție, este căptușită cu inserturi eseistice, în care naratorul reflectează asupra naturii proteice a timpului (dar nu în sensul teoriilor lui Einstein), asupra subiectivității cu care îl percepem în diferite împrejurări. Dar vorbește și despre oscilațiile comportamentului uman, comasat gregar în cazul meciurilor de fotbal, procesiunilor religioase sau în relațiile de cuplu. Insertul eseistic face parte din narațiune, o susține, o motivează. Nu e obositor, pentru că simți în spate intenția ironică, bine strunită a autorului. Investigația rămâne suspendată, nu știm ce soartă va avea idila americano-poloneză, dar rămânem în schimb cu un simpatic joc de-a ucroniile într-o Cracovie de vis, bulversată de agitația Anului Nou. Oricum, cititorul poate trage singur concluzii, pornind de la următoarea sugestie: „Atunci când consistența spațio-temporală se întâlnește, ca într-un fel de loc geometric, într-un eveniment privilegiat, cu complexitatea interrelațiilor umane, se poate întâmpla orice, absolut orice, inclusiv – sau poate mai ales! – magicul, grotescul, sublimul, ireparabilul...” (p. 36)
Prezența lui L.A. o simți în vocea unui personaj care își povestește viața și atunci pariul artistic constă în disimularea acestei identități împrumutate. Maria, o femeie de 40 de ani, se caută pe sine însăși, scriind într-un caiet pe care i l-a dat un psihoterapeut. Transpunerea autorului în pielea acestei femei nostalgice, care își regretă șansa unei mari iubiri pierdute, în adolescență, întâlnite într-o vacanță la Costinești, vizează un efect melodramatic. În altă parte, vocea auctorială devine gravă, capătă fluența și dramatismul unei confesiuni: nuvela Ziua în care a început să moară tata. Și aici L.A. schițează niște premise teoretice: „Heidegger crede că omul este existență spre moarte, ceea ce mi se pare o mare, o imensă prostie. În fapt, omul este nemuritor și este așa exact până în clipa când începe să moară. (...) Moartea este doar conștiința morții și, până când aceasta ne infuzează, suntem cu toții nemuritori. Nu ne naștem cu conștiința morții, ci o deprindem, aflăm despre ea de la ceilalți...” (p. 65) Ni se prezintă o mini-saga de familie, construi­tă în jurul unei întâmplări axiologice: dispariția așteptată a părintelui. Dar găsim și secvențe de un remarcabil potențial picaresc, de pildă, aventura anarho-sindicalistă a bunicului Andrei în America şi revenirile sale succesive în România, soldate, de fiecare dată, cu o nouă graviditate a bunicii – om dintr-o stirpe ce nu mai există: dură, necruțătoare cu ai săi, nepăsătoare față de loviturile sorții, conectată exclusiv la destinul cosmic. Relația tensionată a lui L.A. cu „genitorul” său – un bărbat aspru, tăcut și exigent – evocă un duo conflictual clasic, cel din Scrisoare către tata a lui Kafka, lecțiile și corecțiile pe care i le administra. În replică, apar fragmente din eseurile de scriitor începător ale lui L.A., atacând neapărat „teme capitale” – cum este rostul finitudinii existențiale –, scrise pentru a-l convinge pe tata că are talent de scriitor... Un text ca acesta, cu valoare testimonială, nu mai este, s-ar părea, proză propriu-zisă. Dar are calitățile unei mari nuvele, pentru că fiul, care mărturisește, a vrut să-i dea demnitatea unei opere literare.
Viața și profilul autorului se compun din mai multe secvențe și amintiri presărate în nuvele. Subiectul se declanșează spontan, susținut de niște „cârje ale memoriei”, cum le numește el: cărți, agende, carnete, ilustrate cu felicitări scrise de zile onomastice. Scotocind așa prin sertarele din casa mamei, autorul are ideea povestirii care dă titlul cărții: Victimele inocente și colaterale ale unui sângeros război cu Rusia care până la urmă nu a mai avut loc. Invazia Cehoslovaciei de către trupele tratatului de la Varșovia (21 august 1968) îi găseşte pe micul L.A. și pe doi veri ai săi pe câmp, la păzit harbuji. România se opune. Miting de protest în Piața Palatului și familia naratorului (împreună cu vecinii) adunată în fața televizorului, care transmitea în direct cronica evenimentelor. Națiunea se unește în jurul bravului Conducător. Și pentru că toată lumea se aștepta ca următoarea victimă a rușilor să fie România, se organizează Gărzi Patriotice. Contaminat de frenezia adulților, copilul L.A. organizează rezistența la nivel de cartier, pregătindu-și împreună cu prietenii un impresionant arsenal, cu precădere material pirotehnic. Din fericire, rușii renunță să atace România – la timp, pentru că deflagrația accidentală a muniției stocate într-o galerie subterană provoacă răni ușoare micilor războinici, inclusiv autorului. E uimitor cum o obsesie istorică poate naște, iată, și texte mai puțin crispate, învăluind într-un parfum ludic fobiile naționale. (Deși, rămân totuși cu o suspiciune față de competența lui L.A. în materie de material explozibil...)
Între alte abilități uimitoare ale autorului nostru sunt și cele de bucătar, cu care îi impresionează pe străini (Ce cau­tă neamțul în Polonia?). În Nefericita aventură a prietenului meu Adam Leon, profesor, literat, fotograf și martir, L.A. încearcă să salveze relația de cuplu a unui coleg-universitar, scriind istoria unui adulter pe care acesta nu l-a comis (literatura ca soluție practică!). Talentul descriptiv al prozatorului ieșean erupe în povestirile vacanțelor sale în Grecia: peisaje suculente care te fac să simți în plete vântul sărat din Helespont și sub tălpi fierbințeala pietrelor de pe insula Creta. Nuvelele lui Liviu Antonesei emană o bucurie și o plăcere a vieții contagioase: el își recompune ritualul mișcărilor zilnice, se joacă, schimbă măști, atrage cititorul în tot felul de scenarii ficționale (tehnici postmoderne), făcute să seducă și să aprindă imaginația. Precum în acest fragment:
„Nu știu ce-mi venise în vara aceea schimbătoare, care poate fi și vara aceasta, dar îmi trecuse prin cap să încep un roman. Un roman realist. De fapt, mai mult decât un roman care să respecte convenția realismului, unul care să se inspire direct din realitate, adică să-și împrumute personajele și, pe cât posibil, poveștile acestora. Și atunci s-a pus, se pune problema documentării. Dacă este vorba despre personaje smulse realității, de bună seamă că trebuie să te ridici de la birou, să te îmbraci, să deschizi larg ușa și să dai buzna în realitate. Așa am făcut și am început punând un slip nou pe sub hainele ușoare de vară, cu tricou, pantaloni scurți și șlapi, agățând pe umăr un sac de pânză cu cele necesare – un prosop mare pentru plajă, spray de protecție solară, sticlă cu ceai verde, mentă, flori de cactus etc. scoasă din frigider, ultima carte tradusă din Henry Miller, cea despre lumea sexului, două dintre cele trei reviste satirice, un pachet de biscuiți fără zahăr, țigări, brichetă etc. – și m-am îndreptat cu pas elastic spre ștrandul nou din cartierul meu. Mă bântuia gândul că, pentru un romancier, realitatea este alcătuită mai ales din oameni și întâmplările lor și unde naiba poți găsi mai multă realitate concentrată, ba chiar înghesuită, decât pe o plajă într-o zi călduroasă de august?...” (p. 197)
Oricine ar dori să pornească într-o incursiune palpitantă a scrisului poate găsi un model în noua carte de proză a lui Liviu Antonesei – subtilă, captivantă, ingenios concepută. În ce mă privește, aș modifica nițel trusa de obiecte indispensabile (aș elimina țigările, dar aș pune un binoclu). E vară și aventura unui autor care își caută personajele (sau a personajelor avide de un autor înzestrat) e în plină desfășurare. Să nu o ratăm!
 ____________
Liviu Antonesei, Victimele inocente și colaterale ale unui sângeros război cu Rusia. Unsprezece povestiri. Editura Polirom, 2012