Pentru că în acele timpuri încă nu există cărți, din neavând altceva ce face, zeitățile și împărătesele epopeilor pur și simplu țes, bat culori la războiul ițelor, în vreme ce soții, fiii, amanții lor bat la războaie sângeroase.
Sub zidurile Troiei e mare război cu aheii și, în vreme ce Paris dă piept în piept cu Menelaos, preafrumoasa Elena – fostă soție celui de-al doilea, soție captivă primului – țese, țese, țese la un veșmânt purpuriu sau toarce lână dintr-o furcă de aur, ținându-și delicatele picioare pe scăunel de cedru...
[O, chiar de-ar fi existat pe atunci cărți, Elena n-ar fi putut citi, în vreme ce sub zidurile Troiei, împodobiți cu armuri strălucitoare, cu pulpare albe și scuturi, cu platoșe grele, cu lănci, cu praștii, cu arcuri meșterite din coarne de țap, purtând coifuri cu tuiuri înalte de păr de cal – adevărate coame plutitoare! – (Ce de-a timp trebuia pierdut pentru rânduirea atâtor arme! Astfel, ținând în mană un scut uriaș din șapte piei de taur, zice Aiax către comilitonii ahei: – Cată vreme îmi voi îmbrăca eu armele toate, voi chemați cu glas tare cerul în ajutor!...); deci, împodobiți cu atâtea arme inutile, cei doi soți ai ei – fostul și prezentul (în acel trecut) – dau scut în scut, paloș în paloș, cu gând plin de ură osândind unul pe celălalt, curând nemaifiind niciunul…].
Și tot în acel măcel măricel, Hector prezice că, în caz de el va fi înfrânt, soția sa Hecuba va urzi pânzeturi printre străini, ascultând de poruncile altei femei, însă, cât mai e în viață, el o îndeamnă: „Așază-te iarăși la lucru cu sârguință lângă sclave, caută-ți de pânze și de fuse...”
În fața vetrei, regina Areta a feacilor răsucește fusul cu lână de culoarea purpurei, în vreme ce poporul supus țese pânze mari pentru catarge, virtutea însăși întruchipând…
În peștera din insula Ogigia, zeița Calipso țese la covor, fredonând antichitate și făcând să alunece pe gherghef suveica de aur…
O! epopeile sunt o uriașă torcătorie-țesătorie, în care trudesc cot la cot regine, zeițe, ce au prisos de toate, și biata muncitoare ce-și ține viața ei și a copiilor doar din fus, plătită cu nimica toată...
…În lipsa cărților și zăbavei cetitului, țese, țese, țese Penelopa la pânza pe care, nopțile, tot ea o destramă, o destramă, o destramă, fără ca servitorii să poată striga lărmuitorilor pretinși pețitori din curte: „Da’ mai potoliți-vă voi odată, zurbagiilor, pentru că regina citește!”
Astfel că, ceva mai norocoasă decât definitiv nenorocitele elene, Penelopa țese, țese, țese, sufocată de lărmuirea impostorilor întru cununie.
În mare, cu gândul la Troia, la mare, în acea lipsă a darului cărților țes bietele regine a căror parte nu va fi decât durerea și zăbranicul cernit. Toate eroinele lui Homer țes, țes, țes, bat la ițele războiului, fiind salvate cât de cât – e drept, cam târziu – de atare muncă și zăbavă odată cu trecerea pe tăblii cerate a epopeilor, dar mai ales după tipărirea lor.
Bat la ițe, cu excepția amazoanelor neobișnuite cu acul și cu furca, ci date cu armele războinice care plac bărbaților viteji și, precum aceștia, când cad răpuse, au trupul purtat pe scut întru eroică cinstire. Dar cât sunt în viață, amazoanele ne-torcătoare, ne-țesătoare se bat în războaie, faptele lor fiind trecute pe tăbliile cerate ale epopeilor, apoi chiar în tipărirea acestora, întâmplare care smulsese izbăvitorul strigăt al lumii: „Slavă vouă, zeilor, printre care e și zeul Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg!” (iertați numele atât de lung, cam cât numele altor cinci zei luate-mpreună). „Slavă vouă și – trăiască tiparul!”... care a dezrobit zeițele și reginele de munca la război…
 
Și contrariul…
 
Duminica, zilele sfinților ar fi ca și cum timp distilat cu jocul secund mai pur dedus din terțiu, iar după, după vine ce trebuia să fie înainte de după în destinul zeului care e, concomitent, prunc și bătrân, efemeridă și Matusalem, aflându-se, în același timp, în diverse timpuri și locuri, în cer și sub pământ, în gheață și în foc, în sirenă și în focă, enunțul care poate fi (și) altfel decât doar adevărat sau fals, doar vulvă sau falus fălos, astfel depășindu-se contradicțiile bi-polare, ajungându-se la interdependența antitetică multiplă, dar mai întâi – triplă, spre a domni contradicția ca entitate, ambivalența ca echivoc între calcul exact și ghioc, ca în huzur trecând de la contradicția ireductibilă la ne-contradicția relativă ce face posibilă, dar mai ales suportabilă filosofia și ignoranța, concomitent cu contrariile acestora.
Aici, în dedesubtul noimelor antagoniste, ar fi curajul mai special al cinicului pur, distilat concomitent în păguboșenie și voioșie neafișată, sau doar ca o grimasă abia-abia perceptibilă.
Curajul cinicului de a recunoaște că în viața lui nu a luat niciun fel de lecții, însă e gata să dea lecții particulare, începând cu Panta rei și încheind cu niciodată încheiata teorie a înaintării în tot mai infinitezimalele particule ale, deja, aproape lipsei de integritate particulară, garantând corectarea sau deformarea caracterelor în strânsă legătură cu viața ce-și este de fapt propriul său ștreang.
El, cinicul curajos, poate simplifica până la rudimentar, până la scheletul sau carcasa eterică a conștiinței orice enigmă apăsătoare sau poate crea alte enigme, adică artificiale, motiv din care acestea vor rămâne în vecii vecilor de nedezlegat pentru cei ce se cred a fi geniali.
El poate sugera, crea, preda senzația depărtării de moarte, în timp ce, ca atare, se întâmplă invers – declanșează starea de mare pericol, când, de fapt, nu e vorba decât de un simplu viscol de frunze în zbor, cădere, măturare, mătrășire, ceea ce totdeauna stimulează tihnita a(n)drenalină a celei mai banale tânjiri ca stol de himere produse de fiere. Creează sau doar fabrică viziuni prin care poate fi idealizat totul sau totul poate fi desființat, în acest chip ajungându-se, firesc, la a considera fantasticul ceva obișnuit, iar obișnuitul –
absent cu desăvârșire ca o molipsire de minunată suferință care dă senzația de fericire.
 
Mormântul lui Kant
 
Somn adânc, vis aproape luminos și, până spre dimineață, rațiunea îmi redevine pură, numai bună de criticat, bună de pătat, dat fiind că își pune problema (nu o poate ocoli) mormântului lui Kant, mormânt care, ca și cristelnița în care a fost botezat viitorul filosof, a fost în P-rusia, dar, din nefericirea i-rațiunii impure, a ajuns în Rusia, astfel că, astăzi, mormântul lui Kant se zice că e în Kaliningrad, sau în KalininKant, ori în Kantgrad, sau Kantburg, ori pur și simplu mormântul lui Kant e chiar în însuși Kant.
 
Figurine
 
Știu pe propria piele retină: când ți se aplică o lovitură dură (una psihică, nu fizică), în fața ochilor nu vezi stele verzi, ci figurine de șah aeriene, chiar de văzduh – transparente, invizibile, cum ar veni, dar pe care – paradoxal – le vezi atât de distinct cu ochii minții, pe unele chiar foarte clar.
În fine, ar mai fi cum ar fi, dacă blestematele figurine de văzduh, invizibile, dar totuși atât de vizibil conștientizate, nu ne-ar inocula gândul că ele sunt chiar noi, că noi suntem chiar ele, cele aeriene, de văzduh…