„This could be heaven or this could be hell…”
Brusc, șederea de trei săptămâni în Elveția s-a șters cu desăvârșire din mintea lui Isai Catarama și el se pomeni din nou în Gara de Nord a Bucureștiului, de unde nici nu plecase parcă. În Țara Cantoanelor, simțise respirația toamnei, iar aici, ca și cu trei săptămâni în urmă, zăpușeala, ca o dictatură, părea că n-o să mai cadă vreodată.
În gară, nu se vedea nicio mișcare, oamenii, toropiți de căldură, stăteau ciorchine în locuri unde era mai multă umbră, doar Catarama se mișca, abulic, în plin soare, cu transpirația curgând râuri pe el, încă puțin, i se părea, și o să se prelingă el însuși pe dalele încinse.
Trenul „Moldova” fu tractat la peron cu vreo oră înainte de plecare și călătorii ieșiră din adăposturile umbrite, unul câte unul, ca niște gândaci, livrându-se arșiței nemiloase. Dinspre boghiurile namilei venea un miros amestecat de metal fierbinte, ulei și urină. În vagon, Catarama regăsi o altă miasmă cunoscută, rămasă încă din Uniunea Sovietică: dermatină îmbibată de transpirație. A tras de mânerul ușii compartimentului și a fost de parcă în pârjolul general ar mai fi deschis o gură de cuptor. Trânti valiza lângă una din banchete și se grăbi să iasă afară. Până la plecare, mai rămâneau vreo patruzeci de minute și era momentul să urmeze tabietul pe care și-l făcuse înainte de orice plecare din Gara de Nord: să cumpere de la chioșc România Literară și Academia Cațavencu.
Chiar a stat trei săptămâni la „Vilă V”, clădirea cochetă de trei sute de ani, situată la jumătatea drumului dintre Geneva și Berna? Își încordă memoria în încercarea de a revedea măcar un crâmpei, o față, o scenă din sejurul încheiat în chiar dimineața acelei zile, când urcase în avionul Zurich-București, dar nimic nu prindea contur, potopul orbitor de lumină dizolva obiectele din jur și, deopotrivă, imaginile din capul lui Catarama.
În loc să meargă în incinta gării după ziare, el porni, fără să știe de ce, în sens opus, spre ultimul vagon al trenului, cel la care urma să fie atașată locomotiva. Dar ajuns acolo, nu se opri, ci, străbătut de curenți de căldură, înaintă spre capătul peronului, unde se termina, în pantă, asfaltul. De acolo, nenumărate perechi de șine avansau și se încrucișau între ele, despletindu-se apoi într-un număr mai mic de perechi de șine, apoi în altul și mai mic. El înainta printre acele linii de parcă s-ar fi hotărât să pornească pe jos acasă, în timp ce de undeva de sus, de unde nu se putea vedea, arăta ca o gâză încâlcită în firele unui păienjeniș.
…Isai Catarama poposi la „Vila V” într-o după-amiază toridă de sfârșit de august, ultimul din ultima promoție de autori din acea vară. Urma să împartă vila cu un prozator cu aspect fatalmente de yoghin, din India, scund, firav, tuciuriu, de o vârstă incertă, între treizeci și cinci și cincizeci și cinci de ani. Apoi un poet din Cehia sub șaptezeci cu chip de suferind și, probabil, din cauza aceasta însoțit de o mai tânără nevastă-asistentă-translatoare, care avea să-l protejeze pe toată durata șederii de atenția și întrebările celorlalți. Continentul american era reprezentat de o doamnă de culoare între două vârste, obeză, profesoară de „istoria literaturii” la o universitate din Statele Unite. Și, în fine, Parm K., reprezentanta Marii Britanii, o poetă sub treizeci de ani, și ea de origine indiană.
Toți aceștia ședeau, destinși, la o masă din împletituri de nuiele, sub copertina de pânză vărgată ce acoperea terasa din fața vilei, când Catarama își făcu apariția. Viitorii colocatari auzeau pentru prima data de „Moldova” și el urma să repare această lacună, dar nu va reuși decât parțial din cauza englezei precare. Vorbea franceza, anunțată ca a doua limbă de comunicare la „Vila V”, dar asta nu-i servi la nimic, întrucât nu o cunoștea niciunul dintre cei cinci.
Frumoasa vilă aparținuse unui celebru editor german, mort de un deceniu; anume el avusese ideea să o pună, verile, la dispoziția oamenilor scrisului din întreaga lume, găzduind câte șase autori noi la fiecare trei săptămâni.
În intervalul pe care îl aveau la dispoziție Catarama și noii săi colegi, nu trebuiau decât să scrie și să converseze între ei, așa cum le șade bine unor producători profesioniști de texte. Pentru finalul șederii, cutuma locului prevedea o lectură publică în fața unor iubitori de literatură din localități învecinate.
Isai Catarama ajungea pentru prima data în Elveția, țara despre care este atât de ușor să crezi că pare desprinsă din paradis. Ca și vila-gazdă, o clădire plină de trecut și de amintiri despre scriitori, cu pereții exteriori cotropiți de iederă seculară. Posibilitatea de a se cunoaște și a sta împreună cu colegi din alte țări era o altă oportunitate nouă pentru el. Și cum putea să nu exulte la șansa de a scrie, netulburat de nimeni, tocmai trei săptămâni?! Totuși, nu fremăta de entuziasm. Din cauza englezei proaste, în primul rând, că începuse să o învețe de sine stătător cu mai puțin de un an în urmă și era departe de a o vorbi fluent. Poate i-ar fi prins bine și lui o soție translatoare ca a cehului, dar, după două divorțuri pe care le avea la activ la ai săi patruzeci și patru de ani, își promisese să nu se mai însoare niciodată.
Altceva însă, mai mult decât engleza slabă, îi stingea elanul în fața acestei experiențe noi și nu trebui să treacă mult timp ca să-și confirme proastele presimțiri.
Problemele de comunicare îl împinseră la început către indian, a cărui engleză cu accent specific și debit moderat i se păru mai inteligibilă. Dar și pentru că asiaticul lăsa impresia unei persoane mai deschise și mai binevoitoare, el având răbdarea să repete sau să-și reformuleze mesajele ori de câte ori era nevoie ca să se facă înțeles. Catarama nu știa însă ceea ce urma să înțeleagă foarte curând și anume că omul Indiei avea motivele lui să-i agreeze compania. Ajuns într-o Elveție prosperă și înfloritoare, el perora despre „apusul Occidentului”, care e obosit, e terminat și că urmează neapărat ascensiunea Asiei. A Indiei, în primul rând, a Estului în general, de fapt, la garnitura căruia el atașa generos și Moldova (pe care o numea uneori „Mordovia”), chiar dacă nu știa mai nimic despre tânăra țară a lui Catarama. Acesta îl asculta siderat. După ce, cu un deceniu mai devreme, salutase cu entuziasm prăbușirea „monstrului estic”, a URSS-ului, și privea la Vest ca la un tărâm al făgăduinței, acum puseurile antioccidentale ale indianului îl descumpăneau și îl iritau.
„Arată-mi un autor din Vest, îi zicea acela mai târziu, când se plimbau pe una din aleile vilei, care ar avea pe masa de scris, așa ca tine, tocmai un roman și o piesă!...” Catarama într-adevăr se lăudase că lucrează la o piesă și un roman, omițând să-i spună că abandonase de mult lucrul la roman, fără o intenție fermă de a mai reveni asupra lui, și că era pe punctul să procedeze în același mod cu piesa, dacă în cele trei săptămâni de aflare la „Vila V” nu va găsi o ieșire din impasul în care ajunsese și cu aceasta. Și de ce, mă rog, un autor occidental nu ar putea să aibă în lucru un roman și, concomitent, o piesă, se întreba nedumerit Catarama, de ce nu chiar câteva romane și câteva piese; cum poate băiatul acesta să știe ce au pe masa de scris miile de scriitori vestici!? Însă, din cauza constrângerilor lingvistice, dar mai ales a îndârjirii și intoleranței pe care le etala apărătorul înfocat al Orientului, nu-l contrazise.
Felul acesta ostentativ de a-și impune punctul de vedere și încă unul cu totul discutabil îi confirmau lui Catarama așteptările nu tocmai faste apropo de această „Vila V” și de calitatea celor care ajung aici. Venea din Moldova cu un fel de preconcepție în privința aceasta, după ce locul i-l recomandase un scriitor mediocru de acasă, care beneficiase de un sejur aici vara trecută. Nu punea mare preț pe scrisul aceluia și fu surprins să audă că unul ca el era admis la o casă de creație din Elveția. Era un fel de „salut” de la fosta Uniune Sovietică, unde nouăzeci la sută dintre așa-zișii scriitori care ajungeau la casele de creație, împrăștiate prin tot imperiul, nu aveau alt merit decât acela de a fi buni la fabricat maculatură realist-socialistă. Prin urmare, mediocritatea se adaptează foarte bine și în societatea liberă, conchise decepționat Catarama. Depuse totuși oferta de participare și relativa ușurință cu care fu acceptat la „Vila V” nu adăugă deloc prestigiu nici locului, nici lui însuși. Neserioasă i se părea și durata șederii, trei săptămâni, un interval în care abia apucai să te încălzești pentru scris.
 
Parm K., cealaltă indiană, nu părea să împărtășească filozofia conaționalului său, pe care îl evita stăruitor, după ce el, la început, încercase să și-o apropie. Născută în Marea Britanie din părinți imigranți, ea nu se simțea foarte legată de țara lor de origine, unde nu fusese, se pare, niciodată. Arăta ca o reprezentantă tipică a poporului ei, nu însă ca protagonistele din filmele bollywoodiene, gustate de Catarama în prima tinerețe la casa de cultură din sat. „Zeeta și Geeta”, bunăoară, povestea a două gemene (interpretate, firește, de aceeași actriță), pe care mersese să o vadă, din cauza unui episod, în ambele seri în care era proiectat filmul. Ca să-l enerveze pe băiatul rău al filmului, Zeeta (ori Geeta?) se culca la un moment dat pe o sofa sub privirea înfuriată a aceluia și, în timp ce cânta – se poate altfel într-un film indian?! – mai și ridica picioarele în sus fluturând din ele. Aici poalele sariului îi lunecau până aproape de fese, dezvăluind două pulpe plinuțe atât de dulci, îmbrăcate, în plus, în ciorapi plasă. Tabloul îi lăsa gura apă tânărului Isai, atunci trăi prima excitație erotică puternică, urmată de o noapte umedă.
Filmele îi induseră stereotipul despre cum trebuie să arate femeia indiană tipică: să aibă chip de păpușă dulce, o siluetă-amforă și să fie făcută în totalitate din moliciuni și rotunjimi. Poeta Parm K. nu avea nimic în comun cu acest tipar, silueta îi încremenise cumva într-o fază de adolescentă, cu șolduri pe aceeași linie cu umerii și mijlocul, singurele rotunjiri timide evocându-le sânii și fesele. Și dacă protagonistele bolywoodiene au pielea feței aproape albă, britanica cu tenul ei tuciuriu părea mai degrabă o rudă a mulatrelor.
Cei șase își primiră camerele în vilă și aici se lăsă cu un fel de discriminare, așa cel puțin i se păru lui Catarama. Pentru că el, britanica și indianul se aleseră cu câte o cameră fără baie și veceu, trebuind să facă uz de cele de la etaj (Parm nici nu încăpuse în vila propriu-zisă, fiind cazată în una din cele două clădiri adiacente), în timp ce cuplul de cehi, pe lângă faptul că beneficia de toate utilitățile, mai avea la dispoziție și o bibliotecă separată imensă. Americanca, la rândul ei, în afară de baie, se pricopsise cu un ditamai pat de regină, cu baldachin pe patru suporturi, drapat pe laturi cu pânză fină. Catarama îi văzuse alcovul pretențios numai pentru că era vecina lui de vis-à-vis și de multe ori se întâmpla să iasă și să lase ușa vraiște. Aveau cu toții chei de la camere, dar regula nescrisă a locului era să nu se obosească cu încuiatul ușilor, or doamna profesoară considera, probabil, că e ok să nu o închidă în general. Sau poate știa că ceilalți nu au parte de paturi cu baldachine și voia astfel să-i facă invidioși, să se dea o literată mai importantă decât ei? Se simțea atât de în largul ei la vila aceea, încât nu ezita să iasă pe coridor într-un somptuos și bizar halat alb, mulat pe ea, dantelat, lung până în pământ, cu trenă și înțesat cu o puzderie de volane și volănașe. Când o vedea cu formele ei generoase împopoțonată astfel, Catarama se grăbea să reintre în camera lui lovit de un irepresibil acces de râs. Nu avea cum să știe dacă piesa vestimentară în cauză făcea parte din garderoba personală a americancei ori era la pachet cu patul cu baldachin.
În ce îl privește, nu își lăsa niciodată deschisă ușa camerei modeste, cu pat pentru o singură persoană. Și nu pătrunse până la capăt criteriile de distribuire a camerelor disponibile acolo, poate că universitara din State ajunsese prima la destinație și regula locului era „Primul venit – cel mai bine deservit”? Sau, cine știe, o fi avut o relație mai specială cu gazdele.
Adevărul este că pe Isai Catarama nu l-a deranjat aproape deloc această împrejurare; în Elveția, ar fi fost gata să locuiască și într-o colibă, căci nu pentru confort venise acolo, ci ca să scrie. Dar tocmai în privința aceasta lucrurile nu stăteau deloc bine, zilele proaste pentru scris prevalau, ca și acasă, asupra celor bune și piesa lui nu dădea semne de resuscitare.
Primele două din cele trei săptămâni se scurseră pe neobservate, cei șase nefăcând altceva decât să scrie fiecare în camera sa, având la dispoziție, la parter, o bucătărie cu un frigider burdușit cu de toate, din care fiecare își lua ce poftea sau prepara ce era în stare. Bucătăria era mai mereu ocupată de soția cehului, prinsă cu gătitul. După felurile preparate și modul cum drămăluia cu grijă ingredientele folosite, înțelegeai că bărbatu-său trebuie să facă față unei diete severe. Cu vreo douăzeci-treizeci de ani mai tânără decât el, femeia aceasta, care fusese, probabil, cândva frumoasă, nu mai avea întipărită pe chip decât resemnarea uneia care își asumase o datorie onorifică. Nici nu-i observa pe ceilalți locatari ai vilei, nu exista decât El, Maestrul, o prestație cu care venise de acasă și pe care ar fi luat-o cu ea, probabil, și pe Lună, dacă ar fi ajuns împreună acolo. Când trebuia să-i traducă ceva poetului ei, o făcea expeditiv, sumar, tăindu-le celorlalți cheful să-l mai abordeze cu ceva.
Cinele, în schimb, erau comune. Brigitte, omul casei, o femeie veselă și energică sub patruzeci, pe lângă că administra toate trebile acolo, mai și gătea pe deasupra și o făcea nu fără talent. Masa era servită pe terasă, acolo unde cei șase își puteau desfăta gurile cu bucate și vinuri locale, iar ochii cu o priveliște fascinantă: crestele robuste ale Alpilor plutind undeva în depărtare, deasupra ultimei linii a orizontului. Era momentul conversațiilor despre literatură, despre scris și, în mod cât se poate de firesc, subiectele luate în discuție abundau în gura fiecăruia de trimiteri la propriile cărți, la propria operă. Nu aveai nevoie de o engleză perfectă ca să înțelegi ce se discută, limbajul de specialitate de care se face uz în astfel de ocazii este unul universal.
Aici Catarama avea de fiecare dată o puternică impresie de déjà vu, era de parcă serile revenea subit în patrie, întrucât convivii lui se produceau cam în aceeași manieră în care o făceau și colegii de acasă – cum o făcea el însuși – vorbind ca niște scriitori remarcabili. Era genul acela de conversație formală când pe interlocutori nu-i interesează atât să afle ori să înțeleagă ceva, cât să nu dea impresia că nu au o părere.
Nu poți spune ceva despre scrisul cuiva decât după ce-l citești și, cum nici Catarama, nici ceilalți nu apucaseră să citească fragmentele în engleză aduse obligatoriu de acasă, fiecare avea liber la fabricat mituri despre sine. Dacă tentația de a te da mai bun este mare printre ai tăi, care știu foarte bine cât valorezi, aceasta devine și mai neînfrânată printre niște străini care nu cunosc nimic despre tine! Ah, cum s-ar mai dezumfla unii în momentul în care, la o cină din astea cu străini, s-ar înfățișa cineva din Patrie! Handicapul englezei proaste îl reducea pe Catarama la tăcere, în schimb, îi prilejuia o privire detașată de spectator, simțindu-se uneori în postura singurului ins treaz într-o companie de bețivi.
Isai Catarama trecea printr-o criză de creație care dura cam de la începuturile lui de scriitor. Cele două cărți de proză pe care le publicase între timp și trei piese montate în teatrele de acasă nu-i ofereau certitudinea că produsese ceva cu adevărat valoros, o literatură autentică, niște lucrări care să conteze dincolo de orașul în care locuia. Voia să se raporteze la autorii mari, nu la producția amatoristă, datată, de acasă, o „literatură” creată artificial cândva de vechiul regim pentru nevoi propagandistice. Începuse să scrie sub imperiul unor angoase, devastat de ideea morții, așa i se părea, și mai credea că se regăsește în lucrările existențialiștilor, ale lui Camus, Kafka,
Sartre, Ionesco, sperând, ca și ei, să se trateze și salveze prin scris. Dar dacă fricile îi erau poate adevărate, în lucrări nu reușea decât să imite, palid, stilul idolilor săi.
Un val de scepticism și dezamăgire din ce în ce mai accentuat îi cuprinse și otrăvi ființa cu anii, transformându-l într-un ins devorat de dubii și caustic cu sine și cu ceilalți colegi scriitori. „Ce naiba, obișnuia să-și zică, parcă am făcut cu toții facultatea, am citit toată literatura universală, știm ce-i o carte adevărată, cum se face că atunci când le scriem pe ale noastre uităm de toate astea și ne mulțumim să fim mai buni decât niște colegi-veterani semi-profesioniști?! Într-un alt mediu, într-o cultură matură, nouăzeci la sută dintre noi nici nu s-ar fi apucat, probabil, de scris.” Îl exaspera teatrul pe care îl jucau cu toții, mimând un așa-zis „proces literar”, participând la ritualuri publice de autoînșelare și de aburire a spectatorului, prefăcându-se că nu-și observă puținătatea și neîmplinirea, invocând justificări de genul „Nu sunt nici Tolstoi, nici Joyce și nici nu-mi trebuie să fiu, eu am locul meu, așa modest cum este, eu spun adevărul meu.” Serios, „locul meu”, „adevărul meu”?! Platitudini pretențioase, revelații de importanță locală, găselnițe ridicole, asta numiți voi „adevărul meu”, „locul meu”?! Cea mai prăpădită bibliotecă de sat ne anulează pe toți prin simpla ei existență, un singur volum al lui Twain ori Exupéry din colecția ei conține mai multă literatură și mai mult adevăr decât toate producțiile noastre luate la un loc! Când în alte părți se scriu în continuare cărți adevărate, izvorâte din talent tot așa cum vulcanul erupe din măruntaiele pământului ori cum floarea răbufnește pe lemnul copacului, cum să te mulțumești cu niște făcături din flori de plastic?! Mai lucrate, mai puțin lucrate, dar făcături!
Îl iritau pentru că se luau așa de în serios și pentru că, dorind cu ardoare să se disocieze de ei, constata, vai, că le seamănă atât de mult. Nu era în stare să le citească producțiile, tot așa cum nici ei nu i le citeau pe ale lui; s-a obligat să o facă la începuturi, după care nu a mai deschis niciodată un volum de-al cuiva. Pentru că pe întinsul a sute de pagini se întâmpla să nu găsească barem un pasaj viu, o idee incitantă, o frază memorabilă, adică toate minunile acelea de care mustește orice pagină a unui Céline, a unui Max Frish ori Marquez. Nu erau decât niște cărți pline de cuvinte, atât. Uneori, la câte o șueta ori lansare de carte, având mai multe pahare de vin în cap, îi venea să le strige în față: „N-o mai faceți pe inconștienții, doar știm cu toții că nu suntem decât niște infirmi, niște mediocrități, iar producția noastră nu este nici despre oameni, nici despre viață, nici modernă, nici postmodernă, cum ne place să credem, ci e „un istoric al bolii”, e despre profunda și incurabila noastră mediocritate!”
_______
Fragment din nuvela ce dă titlul unui nou volum de proză al lui Constantin Cheianu, în curs de apariție la Editura Cartier.