Categorii

Parteneri

„Homo Moldovanus Sovietic” – o carte pentru cunoașterea de sine

Tipăreşte pagina versiune gata de tipărire Recomandă articolul prin: Send to friend

„Homo Moldovanus Sovietic” – o carte pentru cunoașterea de sine

La Biblioteca „Onisifor Ghibu” din Chișinău, pe 5 iunie 2018, în prezența unui public numeros, a fost lansată cartea istoricului Octavian Țîcu, Homo Moldovanus Sovietic. Teorii și practici de construcție identitară în R(A)SSM (1924-1989), apărută la Editura ARC în acest an. Volumul a fost lansat mai devreme și la Bookfest, unde s-a bucurat de o excelentă primire și de vânzări spectaculoase. La evenimentul de la Chișinău, moderat de Maria Pilchin, au vorbit istorici, scriitori, foști profesori, descendenți ai unor familii de basarabeni persecutați de regimul sovietic. Redăm în cele ce urmează câteva fragmente mai relevante din luările de cuvânt.
* * *
Iurie Bârsa, directorul Editurii ARC, pentru Radio Europa Liberă: „Manuscrisul acestui volum a fost prezentat la editură în anul în care serbăm Centenarul Marii Uniri. E o situație ciudată, penibilă, aș spune, când un stat ca Republica Moldova, care nu mai face parte nici din imperiul rus, nici din imperiul sovietic, și România – membru NATO și al Uniunii Europene –, elogiază curajul înaintașilor noștri din Sfatul Țării, care au decis Unirea Basarabiei cu România într-o situație mult mai grea, iar noi, azi, nu le urmăm pilda, deși avem toate pârghiile și posibilitățile la îndemână. Asta pentru că în Republica Moldova, cum spune Octavian Țîcu, locuiesc cetățeni de aceeași etnie, dar unii se identifică cu națiunea română și vorbesc românește, o altă categorie se consideră moldoveni care vorbesc limba română, iar un al treilea grup de conaționali de-ai noștri își spun „moldoveni” și vorbesc „limba moldovenească”. Este o lucrare, un ghid pentru ce ar trebui să facem sau pentru ce ar trebui să nu mai facem, învățând din istorie, pentru a nu mai ajunge în asemenea situații jenante.”
* * *
Maria Pilchin: Cel mai mult m-a uimit curajul lui Octavian Țîcu de a scrie această carte. Pentru că, din 1989 încoace, au apărut multe studii, articole pe tema identității, dar o carte-monografie, foarte bine pusă la punct, nu. Noi, literații, de multe ori, când participăm la diverse conferințe, simpozioane, simțim nevoia să cităm, să facem trimitere la acest fenomen, numit Homo Moldovanus. Pentru că există un corpus întreg de cărți docte despre „Omul grec”, „Omul medieval” sau despre „Omul recent”, dacă vreți, dar un studiu care să pună sub lupă această creatură ciudată, personajul generic al „Mesopotamiei” noastre dintre Prut și Nistru, ne-a lipsit. Ni-l oferă acum domnul Octavian Țîcu.
Virgil Pâslariuc: Acum nouă ani, Octavian a avut o comunicare pe tema viziunilor moderniste despre identitate, ținută chiar în această sală, și m-a surprins atunci reacția destul de reticentă, ostilă chiar, a mainstream-ului istoriografic moldovenesc față de noile viziuni asupra problemei apariției națiunilor. M-am convins atunci că tema identitară la noi a fost și rămâne o temă tabu. Dacă te atingi de ea, dacă spui lucruri care nu convin, riști să fii stigmatizat… Cartea lui Octavian Țîcu nu este doar despre homo sovieticus, putem vedea în paralel cum s-a construit și imaginea românității moldoveanului dintre Prut și Nistru.
Octavian descrie foarte bine anumite percepții, lucrează la nivelul memoriei culturale, la nivelul memoriei istorice, la nivelul memoriei instituționale, explică modul în care se plămădesc niște stereotipuri de care cu greu ne descotorosim. Nu vreau să spun că autorul ne-ar propune un fel de purgatoriu, dar unele pasaje sună prea îndrăzneț, nu suntem încă pregătiți pentru asemenea lucruri. Sinceritatea, onestitatea autorului îl lasă cumva neacoperit, îl vulnerabilizează, pentru că teza care se desprinde din această carte este că identitatea noastră de fapt reprezintă o alegere, nu este un dat, nu este ceva imuabil. Identitatea noastră sunt deciziile noastre, inclusiv identitatea românească – o idee care trece ca un fir roșu prin carte. Identitatea noastră românească este una foarte puternică, pentru că nu a fost impusă, nu a fost un rod al propagandei, ci a fost asumată și resimțită ca autentică de foarte mulți oameni, chiar dacă destui dintre noi ne-am născut în datele acelui homo moldovanus, analizat de Octavian Țîcu. Îndoctrinarea începea din școală: eu, bunăoară, în clasa a 4-a, la o compunere, găsisem într-o carte că prima gazetă românească s-a numit Albina românească. Și cum am citit acolo, așa am și scris. Ei bine, cuvântul „românească” mi-a fost tăiat cu roșu, lăsat doar Albina și scăzută nota… Am fost educați în acest spirit. Însă ceea ce s-a întâmplat în anii ´80-´90 a fost o asumare, și despre aceasta scrie Octavian Țîcu. E o carte incomodă, grea, cu multă teorie, provoacă disconfort la lectură, dar anatomia naționalismului, inclusiv a naționalismului nostru românesc, trebuia făcută.
Mihai Ștefan Poiată: Eu am stat și m-am întrebat în ce ipostază ar trebui să vorbesc despre cartea domnului Țîcu. Mai curând o să-mi împărtășesc niște impresii, niște gânduri care s-au născut în urma lecturii acestei cărți. Este un studiu fundamental, foarte necesar, dar aș spune și foarte întârziat: efectele acestei cărți ar putea fi altele decât cele așteptate sau dorite de autor. Deducțiile la care vor ajunge mulți cititori, de exemplu, nu vor plăcea unor „patrioți de serviciu”. Octavian Țîcu este primul autor de la care am aflat că moldovenismul nu este o invenție a lui Stalin, ci are rădăcini mult mai profunde, încât orice tentativă de a rezolva cu procedee simple această problemă va avea efecte complexe, poate mai complexe decât neplăcerile de dinainte.
Cea mai gravă povară a acestui fenomen homo moldovanus, homo sovieticus, a fost viața dublă pe care am dus-o. Una acasă, una în societate, una gândeam, alta făceam. Am scris cândva o piesă, numită În lipsa celor prezenți, care a fost montată în 1986 la Teatrul Național din Chișinău. Cred că am reușit în acel text să găsesc formula existenței noastre în regimul sovietic. Fiind prezenți eram absenți și fiind absenți eram prezenți, chiar și atunci când nu participam. M-am întrebat adeseori: tinerii scriitori talentați care n-au vrut să colaboreze sub nicio formă și nici măcar să ia contact cu acel regim ce s-a ales din ei? Răspunsul a fost: i-a înghițit anonimatul. Igor Crețu, de pildă, putea fi un poet bun, dar a refuzat sau nu a avut curajul să scrie poezie, a făcut traduceri în limba „moldovenească” cu grafie chirilică și tot s-a compromis! N-a reușit să-și păstreze identitatea neștirbită. Regulile jocului erau foarte simple și aș vrea să găsesc pe cineva de vârsta mea care să-mi spună: „Mihai, eu n-am respectat aceste reguli!”
Să vă mai dau un exemplu, e poate o legendă, dar a avut o intensă circulație. Eduard Șevardnadze, pe când era prim-secretar al organizației de partid din Georgia, i-a făcut odată o ofertă lui Otar Iosseliani – un foarte bun regizor, cum poate știți. „Otar, i-a spus el, noi apreciem talentul tău, ești un regizor de valoare și am vrea să ai posibilitatea să-ți manifești acest talent, dar ar fi bine să ne înțelegi și pe noi. Îți propun o învoială: într-un an faci un film pentru tine și-n anul următor faci un film pentru noi.” La care Otar i-ar fi răspuns: „Dar aș putea să filmez o dată la doi ani?” A spus asta, după care a fost nevoit să emigreze în Franța… Dacă am fi putut și noi, artiștii, intelectualii basarabeni, să evadăm din acest țarc, poate am fi avut o altă soluție. Din păcate, n-am avut-o. Unica soluție pentru noi a fost acest mod de viață dublu. Simțire dublă, gândire dublă, scriitură dublă.
Voi face și eu, cred, o confesiune despre acele timpuri, am să public un manuscris cu titlul Prima carte a fost a doua. E vorba de manuscrisul meu care a fost discutat și lăudat la Uniunea Scriitorilor, însă a fost suficient ca Vera Lvovna Malev, secretarul de partid al Uniunii Scriitorilor, prezentă la ședință, să zică: „Mihai, dragă, m-a impresionat scriitura ta, dar personajele tale emană un fel de pustiire sufletească. Ia seama, cu asemenea personaje departe n-ai să ajungi”, ca totul să se blocheze. Procedura era următoarea: secția de proză, care organiza discuția manuscrisului, redacta proiectul unei scrisori către editură, semnată de șefii Uniunii Scriitorilor, și astfel manuscrisul ajungea la editură. În cazul meu nimeni n-a mai încercat să scrie o asemenea scrisoare. Și chiar mi-e interesant să știu cum s-ar citi azi un manuscris discutat în 1977...
Ce facem noi cu consecințele procesului de fabricare a Homo Moldovanus sovietic, fiindcă nu există o unitate de măsură care să ne spună cât de grave sunt efectele acestei operațiuni săvârșite asupra noastră? Unii ar putea declara: noi am mimat o viață pe care și-ar fi dorit-o ei de la noi, dar de fapt am rămas neviciați. Nu cred că putem spune asta. Eu cred că operația de fabricare a „națiunii moldovenești” a reușit, s-a făcut un fel de lobotomie cu populația din aceste teritorii, prin faptul că au fost extirpate și excluse din circuit elementele purtătoare de morală, de profesionalism, de conștiință istorică, un strat foarte subțire de altfel... Taică-meu spunea: erau cinci gospodari la noi, în Cojușna. Toată lumea știa când să înceapă aratul, când să înceapă semănatul, fiindcă ei, acei gospodari, adunau reviste agricole, comunicau, aveau utilaje... Când au fost deportați, când au fost lichidați, noi am rămas fără acest strat de protecție salvator… Or, azi, când concetățenii noștri stabiliți la București votează pentru Dodon, asta este o dovadă că „națiunea moldovenească” există!...
Așadar, ce facem noi cu moștenirea sovietică? Sper, frați istorici, să demonstrați întregului neam românesc că avem dreptul și noi, basarabenii, la câteva pagini în marea Istorie Națională.
Ion Șișcanu: Octavian Țîcu abordează paradigme, noțiuni și definiții academice – ce este o națiune, ce este naționalitatea, ce este un popor etc. –, expune teorii și practici din istoria universală. În același timp, veți întâlni pentru prima dată în istoriografia noastră fizionomia a ceea ce domnul Țîcu a numit și numesc și alții homo sovieticus moldovean.
Mi-a plăcut foarte mult metoda domnului Țîcu. El a plasat problema apariției sau mai degrabă a formării acestui tip de om, omul nou sovietic moldovean, pe un fundal general, universal. Republica Autonomă Moldovenească și „națiunea moldovenească” n-au fost o noutate pentru spațiul sovietic. Noi am avut o replică, o copie a ceea ce s-a întâmplat în partea de nord-vest a URSS, lângă Finlanda. Acolo încă în 1920 a apărut o entitate numită „Republica Autonomă Karelă” – Karelia, un mic teritoriu, smuls din Finlanda, așa cum a fost ruptă Basarabia de România. Finlandezii au fost numiți „kareli”, după denumirea teritoriului, adică făcuți o „națiune teritorială”, cum spune și Octavian Țîcu în cartea sa. Limba finlandeză a fost numită „limbă karelă” și trecută la scrisul rusesc. Încet-încet, a început formarea unui homo sovieticus finlandez... Mai mult, în 1922 a fost creată o republică autonomă finlandeză, tot la propunerea unor finlandezi (la noi au făcut-o, „firește”, niște moldoveni), cu același scop: de a sovietiza, de a ocupa niște teritorii, pentru că aceste republici au fost create în primul rând ca bază pentru lansarea armatei sovietice în nord, în sud, în vest și așa mai departe. Însă pentru că din ´24 – și Octavian Țîcu menționează asta – comuniștii sovietici și-au reconsiderat tactica și strategia în ceea ce privește revoluția mondială, s-au ocupat de formarea omului sovietic.
Aș propune editurii și domnului Țîcu să scoată un rezumat al acestei lucrări, o versiune mai puțin teoretizantă, ca să înțeleagă și marele public ce este homo sovieticus în general și homo moldovanus în particular. Mai ales că și astăzi avem factori, premise care întrețin acest moldovenism românofob foarte agresiv.
Octavian Țîcu: În lumea boxului este o noțiune: „a te trezi din pumni în ring”, ceea ce înseamnă că, atunci când intri în ring și încă nu ești dat cu adversarul, ajunge să primești una la moacă și te dezmeticești imediat. Cartea aceasta, la care am lucrat doisprezece ani, este un fel de „a ne trezi din pumni” pentru noi toți. Am început-o în 2006, fiind la Universitatea Illinois din Statele Unite, unde l-am avut în calitate de conducător de teză pe Keith Hitchins, care este din punctul meu de vedere cel mai mare profesor, specialist american pe probleme românești… Destinul unui istoric în Republica Moldova nu este deloc ușor, pentru că orice încercare de a modela un discurs istoric sincer și onest te atrage în bătălia argumentelor – multe lucruri din această carte pot fi extrase și folosite altfel, prin urmare orice sinceritate din start este vulnerabilă, este atacată de cei care se situează de cealaltă parte a baricadei, dar eu mă bucur că există deja o generație de istorici în Republica Moldova care nu se mai lasă prinși în plasa vechilor poncife și știu să evite capcanele politice.
Cartea mea are trei categorii de cititori. Primii îi vor citi doar titlul și-l vor considera jignitor și ofensator, cum au încercat unii să insinueze. Or, termenul Homo Moldovanus nu este nici ofensator, nici jignitor, este amprenta acestui centaur etno-social, cum l-am numit eu, dintr-o perioadă istorică foarte concretă. Nu-i poate ofensa pe cei care se regăsesc în el, pentru că este o carte despre noi toți, o carte pentru cunoașterea de sine. Dacă vreți, este o fișă medicală, un diagnostic. Încerc, de
altfel, să ofer și anumite soluții de asanare, pe care mi
le-am asumat mai mult în ipostază de politolog decât de istoric… A doua categorie de public va fi cea care va prelua anumite argumente din carte pentru a le instrumenta în folos propriu sau împotriva mea sau a celor care consideră că avem o altă istorie. O a treia categorie de cititori sunteți Dvs., cei care veți citi această carte cu bună-credință. N-am să-i dau dreptate domnului Mihai Ștefan Poiată că s-a construit o „națiune moldovenească”, ea este în cumpănă, poate fi deopotrivă și românească, și moldovenească, așa cum scriu și în carte. De multe ori sunt întrebat: dacă s-a făurit atât de asiduu moldovenismul, de ce am avut totuși în ’89 vigoarea de a ne declara români, de a reveni la reperele identității românești? S-a întâmplat tocmai pentru că modelarea lui Homo Moldovanus a avut multe disfuncționalități. Imaginați-vă doar că absența acestui fundament cultural pentru „identitatea moldovenească” i-a obligat pe arhitecții ei să preia scriitorii români, poeții români, domnitorii români născuți în Moldova de peste Prut și care erau văzuți de unii drept moldoveni, iar de alții drept români. Prin urmare, în această complicitate am crescut și continuăm să ne zbatem...
Eu am avut o bunică, Mărioara, purtătoarea unui „discurs istoric alternativ”. Ea nu mi-a permis să devin un Homo Moldovanus. De aceea pot să spun că este o carte despre trăirile mele de-a lungul timpului, trecute prin prisma unor experiențe personale. Veți mai găsi în carte și documente absolut inedite. De exemplu, dosarele unor oameni care au contribuit la crearea lui Homo Moldovanus. Unul dintre ei, Artiom Lazarev, un cunoscut istoric, era de fapt un bun român, dar care în perioada ’44-’45, fiind în Comisia aliată de control, făcea trafic cu valută și multe alte lucruri. Sovieticii l-au prins și acest dosar a atârnat ca o ghiulea de piciorul lui, l-a transformat într-un colaboraționist al regimului. Au pățit-o și alți istorici și scriitori. Bogdan Istru de asemenea a avut o febrilă activitate în interbelic, care, fiindu-i imputată, l-a obligat să fie un fervent moldovenist și făuritor al literaturii „moldovenești”.
La celălalt pol s-a situat Nicolae Testimițanu – modelul tipic al basarabeanului de la țară care a încercat cumva să-și facă o carieră în viața academică și politică din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, dar care, dorind să promoveze în funcții de conducere sau medicale moldoveni ca și el, a fost învinuit de naționalism, împotriva lui s-a construit un dosar întreg pe baza unui denunț anonim, pe care l-am publicat în cartea mea. Acel caz a dus, până la urmă, la decimarea intelectualității basarabene, pentru că noi, cu regret o spun, în perioada sovietică n-am avut elite care să ne ofere dovada că această republică ne aparține, spre deosebire de baltici, armeni sau georgieni… Desigur, a fost și este important să ne vedem prin proiecția diferitor alternative de acest gen, construite în alte spații. Asta ne scoate un pic din ipostaza de victime și ne arată că răul a lovit în mod egal, peste tot, doar că unii au reușit să învingă această moștenire, iar alții mai puțin.
Reperele cronologice ale cărții nu sunt doar 1924 și 1989, așa cum intuiți, am elaborat o metodologie a lui Homo Moldovanus pentru a deconstrui încercările de a contrapune identitatea moldovenească celei românești în perioada medievală, țaristă sau mai recentă.
În final, vreau să deslușesc câteva aspecte legate de coperta cărții, și aici mulțumesc echipei de redactori tehnici în frunte cu pictorul Mihai Bacinschi. Coperta are trei elemente. Primul îl reprezintă un dosar sovietic, dosarul străbunicii mele, Grosu Evghenia sau Iftimia, cum o mai numeau. Și care spune foarte clar că este un dosar de deportare a unui condamnat pentru trădare. Asta suna foarte bizar în 1940: ce a trădat, pe cine a trădat, în condițiile în care fusese cetățeanca unui stat european și peste câteva zile s-a pomenit încorporată în alt stat? Al doilea element sunt petele de sânge – Homo Moldovanus s-a construit pe asasinarea identității românești. Și un al treilea element, de pe coperta a patra a volumului: un document întocmit de Ion Ceban, care a fost directorul Institutului de Filologie. Acest Ion Ceban, venit din Transnistria, era supărat pe faptul că limba română din Basarabia are prea multe neologisme împrumutate din „vocabularul unor limbi vest-europene” (limbile capitaliste!). Așa încât într-un raport de patru sau cinci pagini Ceban îi sugera lui Serdiuk, primul-secretar de la Chișinău, înlocuirea cuvintelor „străine”, periculoase, cu termeni pe înțelesul „norodului”, cum ar fi: accesibil – „dostupnîi”, antrenament – „trenirovkă” și așa mai departe. Această încrucișare miciurinistă a produs monștri.
Am inclus în cartea mea și un articol despre satul Mereni, un sat în care unii oameni au susținut administrația românească, ridicându-se împotriva celor care erau de partea puterii sovietice. Au fost primari, oameni din acest sat împușcați prin decizia tribunalului militar din Chișinău. Asemenea cazuri tragice ne arată felul în care a fost inventat, construit Homo Moldovanus, dincolo de ironia pe care azi ne-o trezește.
Chișinău, iunie 2018
Pagini îngrijite de Aleutina SARAGIA